Challenging public heating supply licenses and regulatory orders: rejection of CJUE preliminary reference and invalidity of EU law arguments due to lack of superior normative violation

Şedinţa publică din data de 31 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Primul ciclu procesual

1.1. Prin încheierea din 03.12.2013 pronunţată în dosarul x/2013, Tribunalul Braşov a dispus disjungerea capetelor de cerere având ca obiect anularea, respectiv suspendarea Ordinului Preşedintelui ANRSC nr. 707/21.12.2010 (prin care se aprobase eliberarea licenţei nr. x/2010 pentru serviciul public de alimentare cu energie termică societăţii A. S.R.L.), cu formarea unui nou dosar. Prin aceeaşi încheiere, tribunalul a prorogat discutarea excepţiei necompetenţei materiale.

1.2. În dosarul format în urma disjungerii, cu nr. x/2013, a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 6280/10.12.2013, prin care Tribunalul Braşov a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat în favoarea Curţii de Apel Bucureşti competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta B. în contradictoriu cu pârâtele S.C. A. S.R.L. şi Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice - A.N.R.S.C.

Dosarul x/2013 a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a la data de 18.03.2014.

Reclamanta a fost citată pentru primul termen cu obligaţia de a preciza obiectul acţiunii.

1.3. Prin cererea depusă la data de 15.04.2014, reclamanta a solicitat anularea Ordinului nr. 707/21.12.2010 al Preşedintelui A.N.R.S.C., a licenţei nr. x/2010 şi condiţiile asociate licenţei, a Regulamentului privind acordarea licenţei (aprobat prin H.G. nr. 745/2007), a Ordinului nr. 483/2008 al Preşedintelui A.N.R.S.C. şi a contractului-cadru, contractul nr. x/2010 dintre A. şi C..

1.4. Reclamanta a depus la 06.05.2014 cerere precizatoare, prin care a arătat că actele administrative atacate nu conţin prevederi care să prevină abuzul operatorilor serviciului public de încălzire a populaţiei autorizaţi de A.N.R.S.C. şi al conducerii Asociaţiei de Proprietari şi care să-i sancţioneze pentru astfel de abuzuri.

Actele administrative atacate sunt contrare dispoziţiilor imperative ale O.U.G. nr. 70/2011, art. 6 şi Carta Social Europeană Revizuite şi art. 1247 din Noul C. civ.

Reclamanta a arătat în finalul cererii precizatoare că îşi menţine solicitarea privind suspendarea.

1.5. Pârâta Autoritatea Naţională De Reglementare Pentru Serviciile Comunitare De Utilităţi Publice - A.N.R.S.C. a formulat întâmpinare la data de 25.04.2014, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.R.S.C. în raport cu anularea H.G. nr. 745/2007, excepţia lipsei procedurii prealabile în raport cu H.G. nr. 745/2007 şi cu Ordinul preşedintelui nr. 483/2008 privind aprobarea Contractului-cadru de furnizare a energiei termice şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.R.S.C. în raport cu Contractul nr. x/2010.

ANRSC a mai invocat prin întâmpinarea depusă în dosarul Tribunalului Braşov excepţiile lipsei de interes şi a lipsei calităţii procesuale active în raport cu Ordinul Preşedintelui ANRSC nr. 707/2010.

1.6. Pârâta S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare la data de 30.05.2014, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A. S.R.L. raportat la cererea de anulare a H.G. nr. 745/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea licenţelor în domeniul serviciilor comunitare de utilităţi publice şi excepţia prematurităţii introducerii cererii de anulare a Ordinului A.N.R.S.C. 483/2008 raportat la lipsa plângerii prealabile a reclamantei, iar pe fond a solicitat respingerea ca netemeinice şi nelegale a pretenţiilor reclamantei cu privire la suspendarea şi anularea Licenţei 1271/21.12.2010, a Ordinului A.N.R.S.C. 707/21.12.2010 şi a Contractului de Furnizare a Energiei Termice nr. 117/24.11.2010.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea ca netemeinice şi nelegale a pretenţiilor reclamantei cu privire la suspendarea şi anularea Licenţei 1271/21.12.2010, a Ordinului A.N.R.S.C. 707/21.12.2010 şi a Contractului de Furnizare a Energiei Termice nr. 117/24.11.2010.

1.7. În şedinţa publică din 16.09.2014, pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice - A.N.R.S.C., prin consilier juridic, a invocat excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Curţii de Apel Bucureşti pe cererea de anulare a contractului nr. x/2010, arătând că se aplică regulile din C. proc. civ., respectiv art. 113 pct. 8, în sensul că instanţa competentă este cea de la sediul consumatorului. Arată că acest contract este încheiat în baza unui contract cadru, respectiv a Ordinului preşedintelui A.N.R.S.C. nr. 483/2008.

1.8. Prin sentinţa civilă nr. 2393/16.09.2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, lipsei de interes, lipsei calităţii procesuale active şi excepţia necompetenţei materiale, ca neîntemeiate, a admis excepţia lipsei procedurii prealabile pe cererea de anulare a H.G. nr. 745/2007, a respins cererea de anulare a H.G. nr. 745/2007 ca inadmisibilă şi a respins în rest acţiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

1.9. Prin decizia civilă nr. 3537/13.11.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamanta B., a casat în parte sentinţa atacată şi a trimis dosarul pentru soluţionarea pe fond a cauzei la aceeaşi instanţă şi a menţinut în rest sentinţa.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că în cauză s-a făcut dovada că reclamanta s-a adresat cu plângere prealabilă autorităţii competente, şi a constatat că instanţa de fond în mod greşit a reţinut lipsa procedurii prealabile, sens în care Înalta Curte a admite recursul şi a casat, în parte, sentinţa cu privire soluţia de respingere ca inadmisibilă pe cererea de anulare a H.G. nr. 745/2007.

Referitor la criticile expuse de recurentă pe fondul cauzei, Înalta Curte a apreciat că acestea sunt nefondate şi a menţinut soluţia pronunţată de instanţa de fond.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţinut dispoziţiile sentinţei privind respingerea excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive, lipsei de interes, lipsei calităţii procesuale active şi excepţia necompetenţei materiale precum şi soluţia privind respingerea în rest a acţiunii formulate de reclamanta B. în contradictoriu cu pârâţii S.C. A. S.R.L, Autoritatea Naţională de Reglementare Pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice - A.N.R.S.C. şi Guvernul României, ca neîntemeiată.

Având în vedere că recurenta-reclamantă, în subsidiarul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a înţeles să invoce excepţia de nelegalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că urmează ca instanţa de fond să analizeze şi această cerere.

2. Al doilea ciclu procesual

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 25.06.2018, sub nr. x/2013*.

2.1. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1679 din 8 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, invocată de aceasta; a admis excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004 şi a respins excepţia de nelegalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004, ca inadmisibilă; a respins cererea formulată de reclamanta B. în contradictoriu cu pârâţii S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar D. SPRL, GUVERNUL ROMÂNIEI şi AUTORITATEA NAŢIONALĂ DE REGLEMENTARE PENTRU SERVICIILE COMUNITARE DE UTILITĂŢI PUBLICE - A.N.R.S.C., ca neîntemeiată.

2.2. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 1679 din 8 mai 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurenta - reclamantă a susţinut că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea şi interpretarea/aplicarea greşită atât a Dreptului intern, cât şi a Dreptului Uniunii Europene, obligatoriu şi prioritar pentru toate autorităţile, instanţele, entităţile din România, începând încă din anul 2007 al aderării, privind obligaţia de protecţie efectivă şi de garanţie a protecţiei consumatorului vulnerabil financiar privind serviciile publice de locuit, între care este cel de încălzire a locuinţei şi apă caldă pentru igienă, componentă a demnităţii cetăţeanului european, precum şi a altor norme juridice internaţionale, ratificate de România, incidente în materie.

Hotărârea recurată este nelegală, întrucât instanţa de fond nu a soluţionat şi, de altfel, nici nu a pus în discuţie cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, aflată la pct. 2 (pag. 2 şi 3) din cererile prealabile formulate pentru termenul din 12.03.2019, încălcând atât dispoziţiile din art. 20 din Constituţie, cât şi drepturile reclamantei, în calitate de persoană grav vătămată.

De asemenea, nelegalitatea hotărârii este dată şi de faptul că instanţa de fond, încălcând dispoziţiile legale ale C. proc. civ. şi prevederile CEDO privind dreptul la un proces echitabil, a respins cererea de amânare pe care reclamanta a formulat-o din motive medicale pentru termenul de judecată din 12.03.2019, reţinând lipsa documentelor medicale doveditoare.

Ori, reclamanta, prin cererea de amânare formulată, a învederat instanţei că nu are acces la servicii medicale (consul, tratament, acte) din culpa unui organ al Statului care nu a virat contribuţiile băneşti la Casa de sănătate.

Mai mult, instanţa de fond avea dreptul şi posibilitatea efectivă să solicite relaţii Casei de Sănătate pentru a verifica veridicitatea susţinerilor reclamantei.

A mai susţinut recurenta - reclamantă faptul că în mod eronat instanţa de fond a înţeles să soluţioneze o excepţie de nelegalitate, în condiţiile în care reclamanta nu a formulat o astfel de cerere. În realitate, reclamanta a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004, solicitare asupra căreia instanţa de fond nu s-a pronunţat.

De asemenea, recurenta a susţinut că instanţa de fond şi-a însuşit doar argumentele pârâtelor Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice - A.N.R.S.C. şi S.C. A. S.R.L., fără a ţine cont de normele interne incidente şi fără a avea în vedere că data emiterii fiecăruia din actele atacate în cauză sunt ulterioare datei de 1 ianuarie 2007, când România devine membru al Uniunii Europene cu obligaţia respectării şi aplicării dreptului Uniunii Europene, inclusiv în materia serviciilor publice de locuit, precum şi faptul că dreptul Uniunii Europene fiind publicat (în jurnalele UE), iar România fiind membru UE, instanţei îi revenea obligaţia să cunoască şi să aplice pe de o parte prioritar dreptul UE aferent în aceasta materie.

Toate aceste împrejurări/aspecte au fost invocate de reclamantă în toate apărările pe care le-a formulat în faţa instanţelor de judecată, în una şi aceeaşi cauză, iniţiată prin acţiunea din dosarul iniţial nr. x/2013

În opinia recurentei, în mod greşit a reţinut instanţa de fond că prevederile O.U.G. nr. 70/2011 şi ale Noului C. proc. civ. nu pot fi avute în vedere, fiind ulterioare H.G. nr. 745/2007, precum şi faptul că instanţa de contencios administrativ nu poate obliga o autoritate administrativă la completarea unui act administrativ normativ, motivare însuşită de la autoritatea pârâtă; dimpotrivă, completarea unui act administrativ, prin adăugarea/introducerea de dispoziţii care lipsesc echivalează cu obligaţia de a emite un act administrativ, prerogativă/atribut/competenţă prevăzută chiar în art. 18 din Legea nr. 554/2004.

2.3. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice - A.N.R.S.C. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului.

Recurenta - reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

De asemenea, s-au depus note scrise din partea Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice - A.N.R.S.C.

2.4. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

La data de 22 februarie 2022, recurenta - reclamantă a înregistrat la dosar cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu patru întrebări preliminare:

1. Dacă dispoziţiile art. 14 TFUE/Protocolul nr. 26 privind Energia ca bun comun esenţial şi gestionarea serviciului public, coroborat cu dispoziţiile din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, respectiv art. 1, art. 34, art. 38 şi art. 36, se interpretează în sensul de a fi valabile şi obligatorii doar pentru alte state membre UE, dar nu pentru România?

2. Dacă dispoziţiile arătate la pct. 1, se interpretează în sensul că vizează şi serviciile publice de locuit pentru cetăţenii aduşi în situaţia de consumatori vulnerabili financiar însemnând: cei cu venituri mici şi foarte mici ce nu acoperă nici măcar necesarul minim de hrană, medicamente, îmbrăcăminte, încălţăminte ori şi mai grav cei lăsaţi fără venit prin abuzul unora sau altora din entităţile implicate fie de stat ori private?

3. Dacă dispoziţiile arătate la punctul 1 se interpretează în sensul de a permite ca autorităţile administrative din anumite ţări (precum România) să menţină ori să emită acte normative administrative prin care furnizorii serviciilor publice să ia măsuri prin care să suprime dreptul fundamental de acces la aceste servicii tocmai consumatorilor vulnerabili financiar pe considerentul: "cine plăteşte are acces, cine nu are bani să plătească i se suprimă accesul?

4. Dacă actul emis de unul din organele Uniunii Europene, respectiv Avizul Comitetului şi Social European (CESE) - 2013/C/341/05 este sau nu valid?

2.5. Punctul de vedere

Intimata-pârâtă ANRSC a formulat punct de vedere, prin care a solicitat respingerea cererii de sesizare a CJUE, ca nefondată.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Examinând cererea formulată de recurenta - reclamantă B. de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene):

"Art. 267. - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a. interpretarea tratatelor;

b. validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen."

Potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 340/2009

"Art. 2. - (1) Instanţa de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză."

După cum rezultă din dispoziţiile citate anterior, instanţa naţională sesizează Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care apreciază că "o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză".

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din TFUE dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

Potrivit unei jurisprudenţe consacrate (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE şi instanţa naţională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competenţa instanţei naţionale, care învestită cu soluţionarea cauzei, are cunoştinţă directă despre situaţia de fapt şi probele administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesităţii pronunţării unei hotărâri preliminare.

Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunţa asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanţă naţională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilităţii unei norme comunitare, solicitată de instanţa naţională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. 1-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în sensul că şi instanţele care soluţionează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenţei şi utilităţii interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecăţii.

În cauza 283/81, CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA, soluţionată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanţele şi factorii ce trebuie avuţi în vedere de instanţele naţionale (inclusiv de cele ale căror soluţii nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanţa Uniunii Europene cu solicitarea pronunţării unei hotărâri preliminare.

Astfel, concluzia Curţii în această cauză a fost că instanţele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părţile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluţionarea litigiului.

Tot în jurisprudenţa CJUE s-a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că "o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Raportat la consideraţiunile şi reperele jurisprudenţiale mai sus expuse, cu certă valoare doctrinară, Înalta Curte reţine atât lipsa de pertinenţă, dar şi de utilitate a întrebărilor propuse de recurenta-reclamantă, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a CJUE formulată în cauză.

Înalta Curte constată, raportat la conţinutul în ansamblu al întrebărilor preliminare propuse, că recurenta nu solicită, în realitate, interpretarea unei norme comunitare, ci aplicarea acesteia în dreptul intern, raportat la o situaţie de fapt dată.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine faptul că, nefiind vorba de o solicitare care să vizeze interpretarea normelor de drept comunitar, cererea formulată de recurentă nu este o veritabilă cerere de sesizare a CJUE, aceasta urmărind soluţionarea pe fond a cauzei (dezlegarea fondului cauzei).

Aşadar, având în vedere că prin modul în care au fost formulate întrebările preliminare, recurenta-reclamantă vizează, în realitate, aplicarea unor prevederi ale legislaţiei naţionale şi încadrarea juridică a unor elemente de fapt rezultate din probatoriul administrat, aspecte ce intră în competenţa instanţei naţionale, Înalta Curte constată că dezlegarea recursului de faţă nu depinde de interpretarea dată de CJUE, dat fiind stadiul procesual concret în care se află litigiul, circumstanţele particulare ale speţei şi considerentele expuse în contextul analizei cererii de sesizare a CJUE.

III. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază că este nefondată excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă, constatând că argumentele de ordin critic invocate de reclamantă prin memoriul de recurs se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., menţionate de altfel şi prin cererea de recurs formulată de reclamantă.

În ceea ce priveşte criticile invocate de recurentă cu privire la faptul că instanţa de fond nu a pus în discuţie şi nu a soluţionat cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, încălcarea principiului dreptului la un proces echitabil, prin respingerea cererii de amânare şi, implicit, încălcarea principiului contradictorialităţii, nesoluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004, acestea urmează a fi analizate grupat, fiind circumscrise cazului de casare prevăzut de ar. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care se referă la situaţia în care prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de casare include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la pct. 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Aşadar, acest motiv de casare devine incident atunci când prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; aşadar, premisa aplicării textului legal menţionat o constituie încălcarea unei reguli de procedură civilă.

Art. 174 alin. (1) C. proc. civ. prevede că " Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă.", iar potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ. prevede "Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia."

Astfel, Înalta Curte constată că, într-adevăr, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii de sesizare a CJUE, însă o astfel de omisiune nu poate atrage nulitatea hotărârii cât timp, în raport cu soluţia dată pe fond cererii de chemare în judecată, nu rezultă nici relevanţa cererii şi nici vătămarea recurentei din această perspectivă, vătămare care nu ar putea fi înlăturată, altfel decât prin anularea hotărârii şi reluarea judecăţii.

De altfel, în etapa procesuală a recursului, recurenta a avut posibilitatea de a formula şi a supune analizei instanţei de judecată o nouă cerere de sesizare a CJUE, astfel încât nu se poate reţine că a suferit o vătămare care să conducă la anularea hotărârii primei instanţe.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cuprinde şi încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, cum ar fi principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare, principiul disponibilităţii, principiul contradictorialităţii, principiul oralităţii, ş.a.m.d.

Incontestabil, în procesul civil sau administrativ părţile au posibilitatea legală de a participa în mod activ la desfăşurarea judecăţii, atât prin susţinerea şi dovedirea pretenţiilor proprii cât şi prin dreptul de a combate susţinerile părţii potrivnice şi de a-şi exprima poziţia faţă de măsurile pe care instanţa le dispune, aceste drepturi fundamentale ale participanţilor la judecată fiind asigurate prin respectarea unui principiu fundamental al procesului civil, cel al contradictorialităţii.

Noţiunea de "proces echitabil" presupune, în mod evident, respectarea şi aplicarea principiului contradictorialităţii, implicit şi a dreptului la apărare, iar potrivit art. 20 C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, printre care se află şi cel al contradictorialităţii.

Înalta Curte reţine că principiul contradictorialităţii, reglementat de art. 14 din C. proc. civ., reprezintă unul dintre principiile fundamentale ale procedurii desfăşurate în faţa instanţelor judecătoreşti, având menirea de a garanta dreptul părţilor la un proces echitabil. Însă, ca în cazul oricărui principiu procedural, pentru a decide asupra respectării sau nerespectării sale, instanţa de control judiciar va avea în vedere atât îndeplinirea de către instanţa de judecată a obligaţiilor ce-i revin în asigurarea contradictorialităţii procesului civil, cât şi conduita părţilor, guvernată de principiul disponibilităţii.

Potrivit art. 14 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel, iar dispoziţiile art. 223 din acelaşi act normativ stipulează că lipsa părţii legal citate nu poate împiedica judecata cauzei. Totodată, art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. permite instanţei să păşească la judecarea cauzei, dacă reclamantul sau pârâtul a solicitat în scris judecarea în lipsă.

Privitor la respingerea cererii de amânare, din motive medicale, a cauzei, recurenta a invocat încălcarea dreptului la un proces echitabil, nefiind în măsură ca la termenul de judecată când instanţa a rămas în pronunţare asupra cauzei, să îşi exercite dreptul la apărare, în condiţii de contradictorialitate; cererea sa a fost respinsă, deşi era întemeiată.

Potrivit art. 249 C. proc. civ., cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

Prin urmare, Înalta Curte nu poate primi susţinerea recurentei, instanţa de fond respingând în mod corect cererea de amânare, aceasta nefiind dovedită cu acte medicale, astfel că nu se poate reţine încălcarea dreptului la apărare.

În plus, instanţa a dispus amânarea pronunţării, având nevoie de timp pentru a delibera, dar şi pentru a da posibilitatea părţilor să formuleze concluzii scrise.

În ceea ce priveşte împrejurarea că instanţa de fond a soluţionat în mod eronat excepţia de nelegalitate a art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, deşi o asemenea apărare nu fusese invocată de reclamantă, în realitate invocând excepţia de neconstituţionalitate a acestor prevederi, instanţa de control judiciar constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr. 3537/13.11.2017 a reţinut că "în subsidiarul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a înţeles să invoce excepţia de nelegalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004". Prin urmare, instanţa de fond în mod justificat a analizat şi excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004, pe care a admis-o.

Referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, aceasta a fost soluţionată, prin încheierea din data 8 noiembrie 2017 de către Înalta Curte, în dosarul nr. x/2013, în primul ciclu procesual, fiind respinsă.

Recurenta a invocat nelegalitatea hotărârii şi prin prisma faptului că instanţa de fond şi-a însuşit doar argumentele pârâtelor, fără a ţine cont de argumentele reclamantei, critică ce este subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând aspectul nemotivării sau motivării necorespunzătoare a hotărârii.

Înalta Curte reţine că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Din perspectiva acestui motiv de casare, reţine Înalta Curte că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările părţilor litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa şi să ofere toate garanţiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părţilor, cât timp raţionamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar şi în condiţiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

Circumstanţiind aceste aspecte teoretice la speţa dedusă judecăţii, se observă că, în cauză, recurenta a invocat motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în legătură cu faptul că hotărârea primei instanţe nu ar fi motivată corespunzător, nerăspunzând tuturor argumentelor de fapt şi de drept invocate.

Din verificarea hotărârii atacate, referitor la această critică, se observă că prima instanţă a analizat argumentele ambelor părţi, precum şi probele administrate şi în baza acestora şi a concluziilor proprii a adoptat soluţia recurată, care este temeinic motivată.

Prin urmare, hotărârea instanţei de fond este la adăpost de critică şi nu poate fi reformată în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, având în vedere că a argumentat soluţia adoptată şi a întemeiat motivarea acesteia pe argumente pertinente şi logice, simpla nemulţumire a recurentului faţă de soluţia pronunţată de către instanţă nefiind suficientă pentru casarea acesteia.

Nici criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate.

Deşi, recurenta a susţinut că instanţa de fond a respins cererea de anulare a H.G.. nr. 745/2007, fără a avea în vedere numeroasele norme din dreptul intern, aceasta nu a indicat care sunt actele normative de nivel superior încălcate la elaborarea actului normativ.

Ori, anularea unor acte administrative nu se poate realiza decât pentru motive de nelegalitate raportat la norme juridice superioare.

Hotărârea Guvernului nr. 745/2007 a fost adoptată conform prevederilor art. 108 din Constituţia României, republicată, art. 21 alin. (3) din Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006, în vigoare la momentul adoptării, şi ale Legii 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, prima instanţă în mod corect a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că H.G. nr. 745/2007 încalcă dispoziţiile legale cu forţă juridică superioară, în vigoare la momentul adoptării H.G.. nr. 745/2007, prevederile O.U.G. nr. 70/2011 şi ale Noului C. proc. civ. intrând în vigoare ulterior adoptării acestui act normativ, motiv pentru care a respins cererea ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte criticile legate de încălcarea principiului priorităţii dreptului european, Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în concret nici în recurs ce dispoziţii interne contravin prevederilor referitoare la protecţia socială din Carta Social Europeană Revizuită sau prevederilor Cartei Drepturilor Fundamentale ale UE şi Protocolului 26, invocat de aceasta.

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, ca nefondată.

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ca inadmisibilă.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă B. împotriva sentinţei civile nr. 1679 din 8 mai 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 31 mai 2022.