Recusal appeal rejected: panel composition lawful despite prior evidentiary ruling against party.

Şedinţa publică din data de 31 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 26 februarie 2019, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată cererea de recuzare formulată de către recurentul reclamant A., în cauza privind recursul în contencios administrativ şi fiscal, având ca obiect anulare act administrativ, declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 430/02.04.2018 pronunţată de Tribunalul Galaţi în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimaţii B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., Şcoala Gimnazială Specială Constantin Pufan.

1.2. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din Camera de consiliu din data de 26 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs recurentul-reclamant A., prin care, invocând prevederile art. 488 alin. (1), punctele 1, 5 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea încheierii recurate, desfiinţarea Deciziei nr. 205205/26.02.2019 pronunţată în recurs, refacerea actelor de procedură şi administrarea probelor solicitate în recurs conform legii de recurent şi trimiterea cauzei spre rejudecare către un complet de recurs din jurisdicţia Înaltei Curţi, altul decât cele de la Curtea de Apel Galaţi.

În motivarea recursului, recurentul a susţinut că pentru soluţionarea cererii de recuzare cu privire la componenţa completului de judecată s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (1), art. 47 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 110 alin. (4) din ROI.

Invocarea şi aplicarea textelor de lege anterior amintite nu este suficientă, ci trebuiau coroborate cu prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1, 2 şi 13 şi art. 43 alin. (2) din C. proc. civ.

În fapt, încheierea din cameră de consiliu din data de 26.02.2019 a fost pronunţată de un complet de judecată avându-i în componenţă pe domnii judecători L., preşedinte, şi M., judecător.

În cauză, domnii judecători erau obligaţi să se abţină conform prevederilor art. 43 alin. (2) C. proc. civ., deoarece se aflau în stare de incompatibilitate conform prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 1,2 şi 13 C. proc. civ.

Cauza principală a cererii de recuzare a fost acţiunea părtinitoare cu rea credinţă a completului de judecată care în data de 12.02.2019, netemeinic şi nelegal, a respins proba cu înscrisurile solicitată de recurent, încălcându-i dreptul la un proces echitabil, exigenţă prevăzută de Constituţia României art. 21 alin. (3) şi Convenţia Europeană a drepturilor Omului - art. 6 paragraful 1.

Din completul de judecată în data de 12.02.2019, care netemeinic şi nelegal a respins cererea de înfăţişare de înscrisuri, făceau parte judecătorii anterior amintiţi, dumnealor fiind consultaţi şi dându-şi acordul la adoptarea deciziei de respingere a cererii de înfăţişare de înscrisuri, contestată ulterior de recurent.

Practic în judecarea cererii de recuzare, domnii judecători L., preşedinte, şi M., judecător au judecat o cauză asupra căreia se antepronunţase.

În adoptarea deciziei din cameră de consiliu din data de 12.02.2019 referitoare la recuzarea doamnei judecător N., domnii judecători L. şi M. aveau evident un interes personal, dovadă fiind înregistrarea audio a şedinţei de judecată din data de 12.02.2019 şi încheierea de şedinţă din aceiaşi dată şi decizia din data de 26.02.2019.

În judecata pe fond a cererii de recuzare instanţa de recurs trebuie să ţină seama de netemeinicia, nelegalitatea şi reaua voinţă cu care a fost adoptată Decizia 205/26.02.2019 pronunţată în cauză, în recurs, de completul Curţii de Apel Galaţi şi care confirmă reaua-credinţă a judecătorilor din dosar, invocată iniţial în cererea de recuzare a doamnei judecător N..

Hotărârea 205/26.02.2019 a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material. În adoptarea acestei hotărâri instanţa de apel, cu premeditare, a denaturat şi a interpretat complet eronat prevederile legale care reglementează situaţia supusă judecăţii, iar domnii judecători L. şi M., în ciuda faptelor descrise, au acceptat să judece cauza în dosarul x/2016

1.3. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

2. Hotărârea şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând cererea de recurs prin prisma criticilor dezvoltate de recurentă, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile procedurale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele în continuare prezentate.

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:

"1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale."

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ.. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greşită a unor texte de lege.

Recurentul - reclamant a invocat încălcarea dispoziţiilor procedurale legate de regimul incompatibilităţilor, în condiţiile în care domnii judecători L. şi M., membrii ai completului de judecată care a soluţionat cererea de recuzare, au făcut parte din completul de judecată care la termenul de judecată din data 12.02.2019 a respins cererea în probaţiune a recurentului - reclamant, aflându-se astfel în stare de incompatibilitate conform prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 1, 2 şi 13 C. proc. civ.

Verificând încheierea de şedinţă recurată, Curtea constată că instanţa a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, cauza fiind soluţionată cu respectarea dispoziţiilor legale incidente.

Astfel, contrar celor susţinute de recurent, Înalta Curte constată că componenţa completului învestit cu cererea de recuzare este expres stabilită de art. 50 C. proc. civ., care stabileşte că "abţinerea sau recuzarea se soluţionează de un alt complet al instanţei respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine."

Totodată, art. 110 alin. (4) din Hotărârea 1.375/17.12.2015, republicată, pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti stabileşte că, în situaţia în care incidentele procedurale se referă la o parte din membrii completului de judecată, soluţionarea acestora se va face de către un complet constituit prin includerea judecătorului sau a judecătorilor stabiliţi prin planificarea de permanenţă, pe materii, realizată cel puţin trimestrial.

Potrivit art. 47 C. proc. civ., cererea de recuzare se poate face verbal în şedinţă sau în scris pentru fiecare judecător în parte, arătându-se cazul de incompatibilitate şi probele de care partea înţelege să se folosească.

Se observă astfel că în nicio situaţie elementele care conduc la formularea unei cereri de recuzare nu se răsfrâng automat asupra întregului complet de judecată, legea excluzând de la soluţionarea cererii de recuzare doar pe judecătorul recuzat, fără a se extinde la întregul complet. În situaţia în care partea are îndoieli cu privire la imparţialitatea întregului complet, având în vedere disp. art. 47 C. proc. civ. este obligată să indice motivele pentru fiecare judecător în parte, legea nerezumând o incompatibilitate a tuturor membrilor completului.

Ori, recurentul - reclamant a înţeles să formuleze cerere de recuzare doar împotriva preşedintelui de complet - doamna judecător N..

Cum recuzarea a privit un singur membru al completului de judecată, soluţionarea cererii de recuzare s-a făcut în mod corect şi legal cu aplicarea dispoziţiilor prevăzute de art. 50 alin. (1) C. proc. civ., art. 47 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 110 alin. (4) din R.O.I., completul de judecată fiind alcătuit prin includerea judecătorului de permanenţă din data de 12.02.2019 - data formulării cererii de recuzare, doamna judecător O..

Prin urmare, Înalta Curte nu poate reţine aceste motive de recurs, urmând a le respinge ca nefondate.

Ultimul motiv de recurs formulat faţă de aceeaşi încheiere este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă nici acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care instanţa a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Astfel, cu privire la respingerea cererii de recuzare, Înalta Curte, analizând susţinerile formulate în cadrul cererii de recuzare, reluate şi prin cererea de recurs, constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că respingerea probelor solicitate de recurentul-reclamant în calea de atac a recursului nu atrage incompatibilitatea judecătorului, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 42 alin. (1), pct. 2 şi 13 din Noul C. proc. civ.. Membrii completului de judecată au obligaţia de a soluţiona pricina raportându-se strict la normele legale şi situaţia de fapt dedusă judecăţii, apreciind totodată asupra utilităţii şi necesităţii administrării probatoriilor solicitate de părţile litigante.

Se cuvine a fi menţionată jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 558/2014), în care, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitor la imparţialitatea judecătorului, s-au reţinut următoarele:

"19. Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, […], reiterând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a stabilit că imparţialitatea magistratului, ca şi garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). De asemenea, Curtea a reţinut că imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47).

20. Analizând art. 124 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că judecătorii se bucură de prezumţia constituţională de imparţialitate, aceasta fiind ataşată statutului lor profesional. Această prezumţie poate fi, însă, răsturnată, în mod individual, cu privire la fiecare judecător în parte, în condiţiile în care se demonstrează lipsa imparţialităţii subiective sau obiective a judecătorului."

Totodată, potrivit art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege".

În jurisprudenţa Comisiei sau a Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a arătat că existenţa imparţialităţii în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie trebuie determinată conform unui test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale judecătorului cauzei, dar şi conform unui test obiectiv, vizând să stabilească dacă un judecător a oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice îndoială legitimă în aceasta privinţă (cauza Hauschildt c. Danemarcei, hotărârea din 24 mai 1989).

Relativ la demersul obiectiv exigenţa imparţialităţii în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie presupune ca încrederea pe care judecătorul trebuie să o inspire părţilor şi publicului este esenţială şi decisivă, important fiind ca îndoielile privitoare la imparţialitate să poată fi justificate în mod rezonabil.

Imparţialitatea subiectivă presupune că niciun membru al instanţei nu trebuie să aibă vreo prejudecată sau predilecţie. Judecătorul nu trebuie să aibă niciun motiv de a favoriza sau a defavoriza vreo parte. Demersul subiectiv de a determina imparţialitatea judecătorului ar însemna, deci, a determina convingerea personală a judecătorului pe parcursul judecăţii şi în modul de soluţionare a unei cauze concrete. Imparţialitatea subiectivă pune în discuţie aşadar "forul interior" al judecătorului.

Ambele criterii trebuie să convingă un observator exterior şi obiectiv că imparţialitatea judecătorului cauzei nu ar putea fi afectată, iar posibilitatea de a formula cerere de abţinere reprezintă un remediu legal pentru astfel de situaţii, pe lângă cele asigurate părţii interesate (recuzarea sau cererea de strămutare).

Art. 44 din C. proc. civ. reglementează cazurile în care judecătorul poate fi recuzat de părţile din proces.

Motivele de incompatibilitate invocate de autorul cererii de recuzare sunt următoarele:

"Art. 42. - (1) Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situaţii:

2. când există împrejurări care fac justificată temerea că el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor sau afinii lor, după caz, au un interes în legătură cu pricina care se judecă;

13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa."

Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte apreciază că aspectele invocate de autorul cererii de recuzare nu atrag incidenţa motivelor de incompatibilitate prevăzute de dispoziţiile citate.

Raţiunea dispoziţiilor legale privitoare la recuzare este aceea de a înlătura orice suspiciune asupra imparţialităţii, care trebuie să guverneze judecata magistratului învestit cu soluţionarea pricinii, însă motivele invocate de petent nu atrag incidenţa dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 2 şi pct. 13 din C. proc. civ., deoarece aspectele învederate nu reprezintă elemente din care să se poată naşte în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului recuzat.

Respingerea unor cereri şi solicitări ale părţii nu este de natură a conduce la existenţa acestui caz de incompatibilitate, testul obiectiv la care s-a făcut referire mai sus impunând existenţa unor îndoieli privitoare la imparţialitate care să poată fi justificate în mod rezonabil, iar nu speculativ.

De asemenea, cu ocazia soluţionării unei cereri de recuzare nu se pot face aprecieri cu privire la corectitudinea admiterii sau respingerii unor cereri sau cu privire la modul de dezlegare de către instanţa de judecată a unor chestiuni invocate în cadrul litigiului. Totuşi, se poate observa că din motivarea soluţiei de respingere a unor cereri formulate de parte nu se poate întrevedea vreo urmă de imparţialitate din partea judecătorului recuzat, iar eventualele greşeli de judecată cu privire la modul de soluţionare a cererilor părţii pot fi reparate prin exerciţiul căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege.

În consecinţă, neexistând motive de casare a încheierii din data de 26 februarie 2019 de respingere a cererii de recuzare, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din Camera de consiliu din data de 26 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 31 mai 2022.