Validity of fiscal security measures: requirement to prove danger of asset dissipation beyond mere tax assessment suspicions

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 28.07.2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/04.04.2017 emisă de pârâtă în temeiul art. 213 alin. (2) şi (4) Codul de procedură fiscală.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 64 din data de 28 martie 2018 Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondate excepţiile tardivităţii formulării contestaţiei şi inadmisibilităţii, a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice - Administraţia Judeţeană a

Finanţelor Publice Constanţa şi a anulat decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/04.04.2017 emisă de pârâtă.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi respingerea acesteia ca neîntemeiată.

În motivarea recursului s-a arătat că sentinţa a fost pronunţată cu interpretarea si aplicarea gresită a dispoziţiilor art. 213 din Legea nr. 207/2015, instanţa reţinând, în mod eronat, neîndeplinirea conditiei privind descrierea şi, implicit inexistenţa pericolului ca debitoarea să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patimoniul, astfel că decizia este deficitară sub aspectul nemotivării justificării caracterului excepţional al instituirii măsurilor asigurătorii.

Datorită cuantumului mare al sumelor suplimentare stabilite la control (T.V.A. - 924.319 RON, impozit pe profit - 760.041 RON, impozit pe veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice - 188.551 RON) şi datorită faptului că societatea nu funcţiona la sediul declarat şi nu a prezentat organelor de control documente financiar contabile necesare stabilirii stării de fapt fiscale la data efectuării controlului, recurenta a susţinut că exista pericolul ca administratorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să-şi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

De asemenea, faţă de reţinerea de către prima instanţă a faptului că pârâta nu a depus la dosar dovezi din care să rezulte că în interiorul termenului de 6 luni de la emiterea acestei decizii a emis titlul de creanţă, recurenta arată că la data de 04.04.2017 a fost emisă Decizia de impunere privind obligatiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x/04.04.2017, Decizia privind nemodificarea bazei de impunere nr. x/05.04.2017, care au fost comunicate împreună cu Raportul de inspecţie fiscală nr. x/04.04.2017 şi procesul-verbal nr. x/04.04.2017, prin poştă, la adresa sediului social. Intrucat acestea au venit retur, au fost comunicate ulterior agentului economic prin anunţul colectiv nr. 2882/26.04.2017, în temeiul art. 47 din Legea nr. 207/2015.

Rezultă, aşadar că dispoziţia de măsuri asigurătorii a fost emisă în aceeaşi zi cu emiterea titlului de creanţă, respectiv la data de 04.04.2017.

A mai arătat recurenta că măsura asigurătorie a fost motivată de organele de inspecţie fiscală în conformitate cu cerinţele art. 213 Cod procedură fiscalî, atât în referatul justificativ, cât şi în decizie, arătându-se că exista pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipescă patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Totodată, potrivit legislaţiei incidente, în vigoare la data emiterii actului contestat, acest pericol nu trebuie dovedit prin probe certe, ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens, in contextul factual care rezultă ca urmare a controlului, intrucât neluarea unor măsuri de conservare a patrimoniului prezumtivului debitor, ar putea avea ca şi consecinţă imposibilitatea sau îngreunarea încasării creanţei bugetare.

4. Apărările formulate de intimată

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanta A. S.R.L. a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ decizia nr. 2695/4.04.2017, prin care pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 213 alin. (2) şi (4) Codul de procedură fiscală, instituirea de măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii asupra conturilor active ale societăţii până la concurenţa sumei de 2.809.367 RON, reprezentând 150% din valoarea creanţelor datorate de reclamantă bugetului de stat.

Fiind învestită cu soluţionarea recursului declarat de pârâtă împotriva soluţiei de admitere a acţiunii şi de anulare a deciziei contestate, Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, sentinţa primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale.

Un prim argument invocat de recurenta-pârâtă a vizat emiterea titlului de creanţă, respectiv Decizia de impunere privind obligatiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x/04.04.2017, în aceeaşi zi cu decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, astfel încât este eronată reţinerea primei instanţe referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 213 alin. (7) C. proc. civ., ca urmare a neemiterii titlului de creanţă în termen de 6 luni.

Înalta Curte reţine că aceste susţineri nu prezintă relevanţă în cauză şi constată, pe de o parte, că la dosarul de fond nu a fost depus niciun înscris care să ateste emiterea titlului de creanţă invocat, pentru prima dată în recurs, iar pe de altă parte, prima instanţă nu şi-a limitat analiza la verificarea acestui aspect procedural, ci a examinat legalitatea actului administrativ contestat, prin prisma tuturor criticilor de nelegalitate invocate şi apărărilor formulate de autoritatea pârâtă.

În acest context, instanţa de control judiciar apreciază că problema litigioasă a cauzei o reprezintă îndeplinirea, la data emiterii actului administrativ-fiscal contestat, a condiţiilor prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 pentru instituirea măsurilor asigurătorii, din perspectiva existenţei pericolului ca reclamanta din prezenta cauză să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând colectarea creanţelor fiscale.

Atât în cuprinsul deciziei atacate, cât şi în cursul procedurilor judiciare declanşate de reclamantă prin cererea de anulare a acestui act, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege, elementele avute în vedere la luarea măsurilor fiind cuantumul ridicat al sumelor suplimentare stabilite la control, nefuncţionarea societăţii la sediul declarat şi neprezentarea documentelor financiar-contabile necesare stabilirii stării de fapt fiscale.

Este de necontestat, astfel cum a arătat pârâta, că existenţa pericolului prevăzut de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu presupune şi producerea unor consecinţe efective dintre cele enumerate de textul de lege, dar Înalta Curte apreciază că, pentru instituirea măsurilor asigurătorii, trebuie să existe indicii rezonabile, suficient de concrete, că reclamanta ar intenţiona să îşi diminueze elementele de patrimoniu, în scopul neachitării obligaţiilor fiscale.

Raportat la circumstanţele cauzei, instanţa de fond a reţinut, în mod corect că pârâta nu a probat atitudinea fiscală şi economică din care să rezulte că ar exista indicii că societatea s-ar sustrage de la colectarea debitului fiscal, elementele indicate în cuprinsul deciziei contestate nefiind suficiente pentru luarea unor măsuri de indisponibilizare în parte a patrimoniului debitoarei.

Instituirea măsurilor asigurătorii nu s-a întemeiat pe o analiză globală a cumulului de elemente, ci doar pe faptele imputate reclamantei, care ar urma să conducă la stabilirea creanţei fiscale suplimentare, ceea ce implică o totală suprapunere între motivele care determină emiterea deciziei de impunere a obligaţiilor fiscale şi motivele emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Or, diferenţa dintre cele două acte administrativ fiscale este evidentă, unul reprezentând un titlu de creanţă, care constată o obligaţie fiscală în sarcina contribuabilului, pe când cel de-al doilea reprezintă o măsură preventivă, pentru adoptarea căreia este necesar să fie îndeplinite condiţiile distinct prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Totodată, dacă legiuitorul ar fi apreciat, ca fiind suficientă pentru instituirea măsurilor asigurătorii, simpla enunţare a intenţiei de a emite un titlu de creanţă sau a indicării comportamentului fiscal neadecvat imputat reclamantei, această soluţie legislativă s-ar fi regăsit în cuprinsul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015; or, meţionând condiţia existenţei unui pericol de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului, legiuitorul a urmărit ca măsurile de indisponibilizare să fie dispuse în cazuri execepţionale, iar nu în oricare situaţie în care există un dubiu asupra corectitudinii fiscale a contribuabilului.

În aceste condiţii, suspiciunile organului fiscal cu privire la comportamentul fiscal al reclamantei reprezintă unul dintre criteriile ce pot fi avute în vedere la luarea măsurii de indisponibilizare a elementelor de patrimoniu, dar este apreciat a nu fi suficient, prin el însuşi, pentru fundamentarea acestei măsuri, cu atât mai mult cu cât aspectele referitoare la pretinsa nefuncţionare a societăţii la sediul declarat şi neprezentarea documentelor financiar-contabile necesare stabilirii stării de fapt fiscale au fost lămurite de către reclamantă prin depunerea înscrisurilor care atestă schimbarea sediului social şi a celui de corespondenţă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că organul fiscal şi-a întemeiat decizia contestată exclusiv pe suspiciunile cu privire la faptele reclamantei, fără a dovedi existenţa unor elemente care să contureze cerinţa pericolului prevăzută de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, astfel încât soluţia instanţei de fond, privind anularea acestei decizii, este legală şi urmează a fi menţinută.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat şi, reţinând culpa procesuală a recurentei, în temeiul dispoziţiilor art. 453 din acelaşi cod, o va obliga pe aceasta să plătească intimatei S.C. A. S.R.L. cheltuieli de judecată în cuantum de 1000 RON, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa împotriva sentinţei nr. 64 din data de 28 martie 2018 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa să plătească intimatei S.C. A. S.R.L. cheltuieli de judecată în cuantum de 1000 RON, reprezentând onorariu avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2021.