Religious property restitution: sufficiency of historical documents to prove ownership and abusive expropriation under O.U.G. 94/2000

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia I civilă, la data de 22.08.2016, reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele şi pentru Parohia Bisericii Armene Roman, a chemat în judecată Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi Autoritatea Naţională de Restituire a Proprietăţilor, solicitând anularea deciziei nr. 5686 din 23.06.2016, admiterea cererii nr. x/17.01.2006 prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător valorii imobilului format din 162 mp teren şi o construcţie în suprafaţă de 54 mp, situat în Roman, judeţul Neamţ.

În faţa Curţii de Apel Bacău, pentru termenul din 9.03.2017, reclamanta a depus o cerere, pe care a denumit-o "cerere precizatoare" prin care a identificat imobilul care face obiectul cauzei, respectiv imobilul format din suprafaţa de 162 mp teren şi construcţia în suprafaţă de 54 mp teren, situate în Roman, judeţul Neamţ; acest imobil este indicat în răspunsul la adresa nr. x/1943 la pct. 9, iar în procesul-verbal nr. x/1942 este la ultimul punct al averii imobiliare.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 70 din data de 07 iunie 2018 Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele şi pentru Parohia Bisericii Armene Roman, împotriva pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele şi pentru Parohia Bisericii Armene Roman, împotriva pârâtei Comisia specială de retrocedare Bucureşti.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele şi pentru Parohia Bisericii Armene Roman, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului s-a arătat că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în sensul că deşi la dosar nu au fost depuse documentele în temeiul cărora statul a devenit proprietar al imobilului, iar în fişa imobilului figura ca proprietar o persoană fizică, instanţa a apreciat că răspunsul Primăriei Roman este concludent pentru dovedirea lipsei de titlu, în condiţiile în care contradicţiile dintre cele două înscrisuri trebuiau verificate.

Instanţa avea obligaţia ca, în temeiul art. 22 C. proc. civ. să solicite comunicarea înscrisurilor lipsă de la Arhivele Naţionale sau alte autorităţi, însă a ales să închidă etapa cercetării procesului, apreciind că documentele depuse la dosar sunt complete, dar insuficiente pentru infirmarea dreptului de proprietate al Parohiei asupra imobilului recunoscut prin Anexa la Decretul nr. 111/1984.

Procedând astfel, instanţa a încălcat obligaţiile care îi reveanu potrivit dispoziţiilor art. 211 C. proc. civ., iar prin prin soluţionarea cauzei cu referire la Fişa imobilului şi negarea celor constatate prin decretul de expropriere, instanţa a încălcat principiul fundamental al procesului civil prevăzut de art. 5 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia "niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", dar şi dreptul reclamantei la apărare, aceasta fiind prejudiciată în măsura în care cauza a fost judecată fără a se adminsitra probatoriul necesar clarificării depline a situaţiei imobilului.

Recurenta a apreciat că hotărârea pronunţată este şi rezultatul încălcării sau aplicării greşit a normelor de drept material, instanţa reţinând, în mod nelegal, că reclamanta nu a depus înscrisuri din care să rezulte dreptul său de proprietate şi preluarea abuzivă a imobilului de către stat.

Faţă de acest aspect, recurenta a arătat că în dosarul de fond au fost depuse procesul-verbal nr. x/19.08.1942 pentru stabilirea impozitului de echivalent asupra bunurilor de mana moartă, adresa nr. x/21.02.1943 a Parohiei Armene din Roman către Preşedintele Eparhiei Armeano-Gregoriană din Bucureşti referitoare la imobil, raportul de evaluare a proprietăţii imobiliare-sinteza evaluare teren şi construcţii aferente imobilului, declaraţie pe proprie răspundere a domnului A. şi adresa emisă de Primăria municipiului Roman, acte faţă de care apreciază că este dovedit dreptul Parohiei asupra imobilului.

Primăria municipiului Roman şi celelalte autorităţi au comunicat răspunsuri conform cărora ele nu deţin acte de proprietate sau documente care să ateste modul în care s-a dobândit proprietatea asupra imobilului, în condiţiile în care terenul revendicat se află în prezent în folosinţa statului.

În condiţiile în care reclamanta a făcut dovada cu înscrisuri elaborate în epocă asupra dreptului de proprietate al Parohiei în anii 1942-1943, fapt reţinut şi în sentinţa atacată, recurenta a apreciat că în cauză operează prezumţia de proprietate reglementată de art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, iar sarcina probei este răsturnată, revenind autorităţilor locale obligaţia de a de dovedi contrariului, fapt care nu s-a întâmplat.

4. Apărările formulate de intimate

Intimatele-pârâte Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi Autoritatea Naţională de Restituire a Proprietăţilor au depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, acestea au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele şi pentru Parohia Bisericii Armene Roman, a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ decizia nr. 5686 din 23.06.2016 prin care pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a respins cererea nr. x/17.01.2006, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent corespunzător valorii imobilului format din 162 mp teren şi o construcţie în suprafaţă de 54 mp, situat în Roman, judeţul Neamţ.

Instanţa de fond a respins acţiunea şi a menţinut actul administrativ contestat, reţinând, în esenţă, că reclamanta nu a făcut dovada calităţii sale de proprietar în anul 1984.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta a precizat că declară recurs împotriva sentinţei nr. 70 din 7 iunie 2018 şi a încheierilor pronunţate de Curtea de Apel Bacău, în motivarea recursului aceasta s-a referit exclusiv la sentinţă, fără a identifica şi a formula critici concrete împotriva încheierilor pretins recurate, astfel încât analiza instanţei de recurs va viza doar sentinţa pronunţată în cauză.

Primul motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi el vizează neregularităţi de ordin procedural, care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă, în susţinerea acestui motiv de casare, invocă încălcarea dispoziţiilor art. 211 C. proc. civ., apreciind că instanţa nu a solicitat, iar instituţiile statului nu au depus documentele necesare soluţionării cauzei.

Potrivit acestui text legal, "Completul de judecată, constituit potrivit legii, efectuează activitatea de cercetare şi dezbaterea fondului procesului, cu respectarea tuturor principiilor şi garanţiilor procesuale, în vederea soluţionării legale şi temeinice a acestuia.".

Analizând actele dosarului, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a încuviinţat reclamantei proba cu înscrisuri şi a emis adrese către instituţiile indicate de reclamantă, pentru a se solicita relaţii cu privire la imobilul în litigiu, astfel cum s-a precizat în cererea de probatorii.

Instituţiile publice menţionate au depus răspuns la adresele instanţei, instanţa dispunând comunicarea către reclamantă a relaţiilor depuse de acestea, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi dreptului la apărare.

Nu în ultimul rând, reţine Înalta Curte că, potrivit art. 254 alin. (1) şi alin. (6) C. proc. civ., "(1) Probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse şi oral, în cazurile anume prevăzute de lege. (...) (6) Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii."

În plus, potrivit art. 249 C. proc. civ., cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească. Astfel, reclamantei îi revenea sarcina să probeze susţinerile referitoare la nelegalitatea şi netemeinicia deciziei Comisiei Speciale de Retrocedare, prin dovedirea preluării abuzive a imobilului în perioada regimului comunist şi a dreptului său de proprietate asupra imobilului a cărui retrocedare prin echivalent a susţinut-o prin cererea administrativă, la data preluării abuzive a imobilului, iar instanţa avea obligaţia de a dispune suplimentarea probatoriilor doar în situaţia în care susţinerile părţilor şi probele administrate nu ajută la aflarea adevărului şi la soluţionarea cauzei, în ipoteza în care instanţa nu se consideră lămurită.

Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea de către prima instanţă a vreunei reguli de procedură sancţionate cu nulitatea .

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţinând că instanţa în mod nelegal a reţinut că reclamanta nu a putut institui prezumţia calităţii sale de proprietar asupra bunului revendicat, precum şi a trecerii abuzive a acestuia în proprietatea statului.

La stabilirea caracterului nefondat al criticilor subsumate acestui motiv de recurs instanţa de control judiciar reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, "(1) Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".

Art. 4 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că "Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziţie Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar, în condiţiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3)". Alin. (3) al aceluiaşi articol stabileşte că "pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive".

Recurenta s-a prevalat de prezumţia existenţei dreptului de proprietate instituită de art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, prin raportare la înscrisurile constând în procesul-verbal nr. x/19.08.1942 pentru stabilirea impozitului de echivalent asupra bunurilor de mana moartă, adresa nr. x/21.02.1943 a Parohiei Armene din Roman către Preşedintele Eparhiei Armeano-Gregoriană din Bucureşti referitoare la imobil, raportul de evaluare a proprietăţii imobiliare-sinteza evaluare teren şi construcţii aferente imobilului, a apreciat că acestea reprezintă un început de dovadă scrisă, iar obligaţia de a completa documentaţia îi revenea în mod exclusiv Comisiei, care trebuia să efectueze demersuri în vederea obţinerii documentelor necesare.

Înalta Curte constată că depunerea înscrisurilor anterior menţionate nu este suficientă în lipsa actelor juridice din care să reiasă dovada dreptului de proprietate anterior preluării abuzive şi a înscrisurilor din care să rezulte preluarea abuzivă de către Statul Român a respectivului imobil.

Interpretarea recurentei nu este susţinută de prevederile legale invocate care, într-adevăr, admit începutul de dovadă scrisă în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor pentru care se formulează cerere de acordare de măsuri reparatorii, dar stabilesc că acest mijloc de probă trebuie completat cu alte înscrisuri care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului, la data preluării abuzive, aşa cum dispune art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000.

Conform dispoziţiilor legale sus menţionate, titularul cererii de acordare a măsurilor reparatorii trebuie să facă dovada că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, şi, de asemenea, să facă dovada faptului că la data preluării abuzive avea calitatea de proprietar al imobilului ce formează obiectul cererii. Or, recurenta nu a probat existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului şi nici preluarea abuzivă a acestuia de către stat, astfel că soluţia de respingere a acţiunii este legală.

Este relevant a sublinia şi faptul că propunerea probelor intră în conţinutul unui drept procesual ce aparţine celui care face o susţinere în cursul procesului şi care are o componentă obligaţională corespunzătoare sarcinii probei, impuse de art. 249 din C. proc. civ., respectiv obligaţia de a proba susţinerile făcute în faţa instanţei. Recurenta nu a completat dosarul depus la Comisia Specială de Retrocedare cu dovezile amintite, deşi această comisie i-a atras atenţia asupra prevederilor art. 32 din Legea nr. 165/2013.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a aplicat în mod corect normele de drept material aplicabile în cauză, respectiv dispoziţiile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 şi Normele metodologice de aplicare a ordonanţei, stabilind că înscrisurile depuse de recurentă nu dovedesc dreptul de proprietate al recurentei asupra imobilului în litigiu şi nici faptul trecerii abuzive a imobilului în proprietatea statului. Contrar susţinerii recurentei, prima instanţă nu a făcut confuzie între dovedirea dreptului de proprietate cu un titlu de proprietate şi dovedirea acestuia în condiţiile O.U.G. nr. 94/2000, ci a constatat de fapt că reclamanta nu a instituit prezumţia dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză şi nu a făcut dovada trecerii abuzive a acestuia în proprietatea statului, aspecte esenţiale în raport cu obiectul litigiului.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa primei instanţe nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele şi pentru Parohia Bisericii Armene Roman, împotriva sentinţei nr. 70 din data de 07 iunie 2018 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2021.