Policyholders' Guarantee Fund prevails in appeal; judicial costs excluded from guaranteed insurance claims and claim dismissed

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 03.01.2018, reclamantul A. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 11824/04.12.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, privind soluţionarea cererii de plată nr. x/26.05.2017, solicitând anularea deciziei contestate şi obligarea pârâtului la plata sumei de 3500 RON, conform sentinţei nr. 11112/03.10.2016, pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2015.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2372 din data de 22 mai 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

"Admite acţiunea privind contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 11824/04.12.2017 emisă de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Anulează Decizia nr. 11824/04.12.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3500 RON.

Obligă pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în cuantum de 350 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru."

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi respingerea acesteia ca neîntemeiată.

În motivarea recursului s-a arătat că pentru a pronunţa soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, prima instanţă a considerat, în mod vădit eronat, faptul că fac parte din noţiunea "creanţelor de asigurare" definite în art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, cheltuielile de judecată dispuse printr-o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu asigurătorul faţă de care s-a deschis procedura falimentului.

Acest raţionament al instanţei este contrar dispoziţiilor art. 2 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a), art. 11 şi art. 17 din Legea nr. 213/2015.

Recurentul a subliniat faptul că F.G.A. nu preia ope legis obligaţiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi şi obligaţii, nu execută contractele de asigurare încheiate de acesta şi nu preia risculcontractelor de asigurare.

Astfel, nu toate sumele datorate de asigurătorul în faliment constituie creanţe de asigurare, conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, un element esenţial pentru calificarea drept creanţă de asigurare a unei sume de bani solicitată la plată din disponibilităţile F.G.A. fiind reprezentat de izvorul direct al acestei creanţe şi anume contractul de asigurare.

Cum cheltuielile de judecată stabilite în cadrul unei acţiuni de drept comun în pretenţii sunt expresia atitudinii culpabile a asigurătorului, recurentul a apreciat că nu F.G.A. nu este ţinut să garanteze plata sumelor de bani stabilite în sarcina asigurătorului falit şi care sunt determinate de comportamentul procesual culpabil al acestuia.

Or, în speţă, F.G.A. nu a fost parte litigantă în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Constanţa, astfel că soluţia din acest dosar nu îi este opozabilă, aceste cheltuieli putând fi recuperate de către reclamant exclusiv în cadrul procedurii de faliment, prin înscrierea la masa credală a asigurătorului.

4. Apărările formulate de intimat

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

În esenţă, intimatul a apreciat că motivele de recurs invocate nu sunt incidente în cauză, instanţa de fond interpretând corect dispoziţiile legale în materie (art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, art. 25 alin. (3) din Norma A.S.F. nr. 16/2015, art. 26 din Norma A.S.F. nr. 23/2014), care impun F.G.A. să achite despăgubirile pe care asigurătorul le achita pentru prejudiciile suferite de persoanele asigurate, prin prejudicii înţelegându-se toate efectele negative suportate, inclusiv plata cheltuielilor de judecată.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi pârâtul şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse se circumscriu doar cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menţionat, memoriul de recurs necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinţei recurate ori la existenţa unor motive străine în cuprinsul acesteia.

Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o greşită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, astfel încât sunt fondate criticile pârâtului referitoare la lipsa naturii de "creanţă de asigurare" a cheltuielilor de judecată angajate de reclamant în cursul instrumentării dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Constanţa .

Contrar susţinerilor intimatului-reclamant, cheltuielile de judecată pe care persoana păgubită le-a suportat în cursul unui litigiu promovat împotriva asigurătorului pentru neplata despăgubirii, nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Astfel, prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod:

"Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din interpretarea acestor norme de drept, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere, dobânzilor şi cheltuielilor de judecată care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligaţiilor contractuale la termenul scadent.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte acest tip de cheltuieli, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

În concluzie, cheltuielile de judecată suportate de reclamantul în cauză în vederea obligării asigurătorului la plata despăgubirii nu reprezintă creanţe de asigurări, pârâtul F.G.A. nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale, astfel încât acesta, în mod legal, a respins, prin decizia nr. 11824/04.12.2017 cererea de plată nr. x/26.05.2017, formulată de reclamant pentru suma de 3500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform sentinţei nr. 11112/03.10.2016, pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2015.

Pentru considerentele expuse, constatând incidenţa cazului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 din acelaşi cod Înalta Curte va admite recursul promovat, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge ca neîntemeiată acţiunea reclamantului.

Totodată, reţinând culpa procesuală a intimatului-reclamant A., în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. Înalta Curte îl va obliga pe acesta să plătească recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor cheltuieli de judecată în cuantum de 200 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 2372 din data de 22 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Obligă intimatul-reclamant A. să plătească recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor cheltuieli de judecată în cuantum de 200 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2021.