Invalidity of integrity report: prescription of administrative liability and scope of local councilor contract incompatibilities under Law 161/2003

Şedinţa publică din data de 13 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 25.03.2016, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate a solicitat anularea raportului de evaluare nr. x/02.03.2016 emis de pârâtă şi obligarea acesteia la acoperirea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta contestaţie.

Prin sentinţa civilă nr. 5201/27.09.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi declinată competenţa soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 24.10.2016, sub nr. x/2016.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1491 din 25 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs reclamantul solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, în urma rejudecării cauzei, admiterea contestaţiei şi anulaea Raportului de evaluare nr. x/06.07.2017 emis de Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate pentru următoarele motive de nelegalitate:

- sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material conţinute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, care instituie o cauză de înlăturare a răspunderii disciplinare a recurentului-reclamant în legătură cu presupusele incompatibilităţi reţinute prin Raportul contestat şi, în consecinţă, se impune anularea acestuia (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.);

- prin aplicarea prevederilor legale reţinute la situaţia de fapt rezultă că, în speţă, pretinsele stări de incompatibilitate au existat la datele de 01.03.2013 şi 02.04.2013, înainte de sesizarea Agenţiei la 04.12.2014, în consecinţă, orice sancţiune disciplinară putea fi aplicată numai în termen de 3 ani de la încetarea cauzei de incompatibilitate, adică cel mai târziu la data de 01.03.2016, respectiv la 02.04.2016 raportat la considerentele Curţii Constituţionale expuse prin Decizia nr. 449/2015;

- instanţa a făcut o eroare procedurală şi a decis tardivitatea invocării excepţiei raportat la termenul de 15 zile în care trebuie contestat Raportul ANI potrivit legii, analogie interzisă de art. 10 din C. proc. civ.

- sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material conţinute de art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, având în vedere că aceste dispoziţii nu instituie o incompatibilitate ci o interdicţie, situaţia de fapt reţinută de intimata-pârâtă ANI nenumărându-se printre situaţiile care atrag starea de incompatibilitate a consilierilor locali ori judeţeni stabilite la art. 88 alin. (1) şi art. 89 din Legea nr. 161/2003;

- instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 trecând peste împrejurarea că nu recurentul-consilier local, ci o altă persoană a încheiat contractele de servicii reţinute în raportul contestat, nefiind întrunită ipoteza normei legale;

- contractele de servicii reţinute în Raportul contestat nu au fost încheiate cu Consiliul local, nefiind astfel întrunită ipoteza normei legale de sancţionare pe care se întemeiază acest raport ("nu pot încheia contracte cu autorităţile administraţiei publice locale din care fac parte") ci cu Primăria Comupei Nicolae Bălcescu;

- sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material conţinute de art. 8 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, referitoare la respectarea dreptului la apărare a persoanei evaluate în cadrul procedurii administrative desfăşurate în faţa intimatei-pârâte ANI, având în vedere ignorarea completă a punctului de vedere exprimat de persoana evaluată, intimata - pârâtă nerespingând motivat apărările acesteia;

- sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a normei legale cuprinse de art. 90, alin. (1) din Legea nr. 161/2003, în sensul că aceasta este afectată grav de lipsa claritate, previzibilitate şi accesibilitate, neîndeplinind cerinţele de calitate ale unei "legi", în sensul Constituţiei României şi a art. 6 CEDO, neputând întemeia o formă răspundere ce atrage sancţiuni grave pentru destinatarul normei defectuoase;

- sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene asupra dreptului românesc şi a legislaţiei Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), în cauză intimata solicitând date cu caracter personal ce de la Primăria Comunei Nicolae Bălcescu, de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi de la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău (după cum se menţionează în raportul contestat).

- sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material conţinute de legislaţia Uniunii Europene referitoare la efectele Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE, precum şi a legislaţiei naţionale de implementare a acestei decizii, în speţă Legea nr. 176/2010; Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei este caducă, lipsită de efecte începând cu 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi pe cale de consecinţă şi legislaţia naţională de implementare a Deciziei MCV, în speţă 176/2010, este, la rândul ei, caducă, lipsită de efecte juridice şi trebuie înlăturată de la aplicare;

Având în vedere multiplele erori de aplicare a legii comise de instanţa de fond, care practic au condus la o lipsă de judecată asupra fondului, s-a solicitat să se constate că sentinţa primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul şi să se dispună casarea cu trimitere spre rejudecare la prima instanţa.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata - pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea reucursului ca nefondat.

A susţinut intimata că prin actul contestat nu se aplică recurentului vreo sancţiune, ci doar se constată un conflict de interese, motiv pentru care aspectele referitoare la prescripţia extinctivă a răspunderii administrative nu reprezintă un motiv de nulitate a raportului de evaluare.

Pe toată perioada deţinerii unei funcţii publice - 2012-2016 - cât si pe durata a 3 ani după încetarea acestora, ANI era în termenul legal de a putea realiza activitatea de evaluare.

Cu privire la pretinsa nerespectare a dreptului la apărare cu ocazia emiterii raportului de evaluare contestat, s-a arătat că Legea nr. 176/2010 nu prevede ca motiv de nulitate a raportului aspectele invocate de către reclamant, singurul motiv de nulitate prevăzut de legiuitor fiind cel referitor la informarea persoanei evaluate, care s-a efectuat la data de 16.12.2014.

Cu privire la pretinsa încălcare a principiului priorităţii dispoziţiilor din dreptul Europene faţă de normele interne, referitoare la lipsa de efecte juridice a Deciziei Europene 2006/928/CE (MCV), precum şi a legislaţiei naţionale de implementare a Deciziei, în speţă Legea nr. 176/2010 şi la incidenţa Hotărârii din Cauza C- 201/14, s-a arătat că Legea nr. 176/2010 este lege specială în materia incidentelor de integritate şi reprezintă "dreptul procedural" în domeniu.

Legea nr. 176/2010 este un act normativ de sine stătător, cu forţă juridică superioară, căruia îi este recunoscută prevalenta aplicabilităţii şi producerii de efecte juridice, prin caracterul său special.

În cauza invocată Curtea Europeană a reţinut faptul că art. 10, art. 11 şi art. 13 din Directiva a Parlamentului European şi a Consiliului trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere, ea neputându-se aplica în speţă.

Referitor la susţinerile recurentului referitoare la faptul că în speţă nu ar fi incidente art. 90 din Legea nr. 161/2003 s-a arătat că, în mod temeinic şi legal instanţa de fond a reţinut că Legea nr. 161/2003 nu are în vedere o stare de incompatibilitate reţinută prin cumul de funcţii ci o situaţie de incompatibilitate specială, reţinută urmare a încheierii unor contracte prevăzute limitativ de aceeaşi normă.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin raportul de evaluare nr. x/02.03.2016, s-a reţinut că reclamantul A. a încălcat legislaţia privind regimul juridic al incompatibilităţilor, respectiv art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, întrucât în perioada exercitării mandatului de consilier local în cadrul Consiliului Local al Comunei Nicolae Bălcescu din Judeţul Bacău, respectiv 2012-2016, societatea comercială B. S.R.L., la care a deţinut calitatea de asociat în perioada 02.09.2004-12.09.2013, a încheiat contracte comerciale de servicii cu Primăria Comunei Bălcescu - contractul nr. x/01.03.2013 şi contractul nr. x/02.04.2013.

Conform art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei: "Consilierii locali si consilierii judeţeni care au funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, manager, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor ori alte funcţii de conducere, precum si calitatea de acţionar sau asociat la societăţile comerciale cu capital privat sau cu capital majoritar de stat ori cu capital al unei unităţi administrativ-teritoriale nu pot încheia contracte comerciale de prestări de servicii, de executare de lucrări, de furnizare de produse sau contracte de asociere cu autorităţile administraţiei publice locale din care fac parte, cu instituţiile sau regiile autonome de interes local aflate în subordinea ori sub autoritatea consiliului local sau judeţean respectiv ori cu societăţile comerciale înfiinţate de consiliile locale sau consiliile judeţene respective".

Reclamantul A. a exercitat, începând cu data de 27.06.2012 funcţia de consilier local în cadrul Consiliului Local al Comunei Nicolae Bălcescu din Judeţul Bacău, conform Hotărârii Consiliului Local al Comunei Nicolae Bălcescu din Judeţul Bacău nr. 26/27.06.2012 privind validarea mandatelor consilierilor locali.

Reclamantul a deţinut calitatea de asociat în perioada 02.09.2004 - 12.09.2013 si funcţia de administrator în perioada 02.09.2004-25.07.2012 în cadrul S.C. B. S.R.L (x, x);

În perioada exercitării de către reclamant a funcţiei de consilier local, între Primăria Comunei Nicolae Bălcescu din Judeţul Bacău şi S.C. B. S.R.L. a fost încheiat Contractul de prestări servicii nr. x/02.04.2013 încheiat între Comuna Nicolae Bălcescu, în calitate de achizitor şi S.C. B. S.R.L., în calitate de prestator, având ca obiect "închiriere utilaje pentru amenajare teren cu destinaţia parc în sat N. Bălcescu, com. Nicolae Bălcescu"; contractul de prestări servicii nr. x/01.03.2013 încheiat între Comuna Nicolae Bălcescu, în calitate de achizitor şi S.C. B. S.R.L., în calitate de prestator, având ca obiect "Transport al echipei de fotbal C. la meciurile jucate în deplasare".

A reţinut prima instanţă, raportând situaţia de fapt la prevederile legale incidente, că reclamantul a încălcat regimul incompatibilităţilor, scopul reglementării fiind acela de asigurare a integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice, precum şi cel de prevenire a corupţiei, prin art. 90 alin. (1) din lege urmărindu-se înlăturarea riscului ca, în calitatea deţinută, de consilier local, persoana vizată să determine autoritatea publică să încheie contracte cu societatea la care este asociat, ajungându-se astfel la un conflict între interesul privat, de a obţine profit şi cel public, vizând buna utilizare a banilor publici.

Sub un prim aspect, verificând considerentele sentiţei recurate, Inalta Curte reţine că motivarea primei instanţe răspunde la argumentele prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind identificate nici contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, pentru a se reţine critica recurentului privind necercetarea fondului.

A criticat recurentul reclamant considerentele instanţei de fond pentru care au fost respinse, ca neîntemeiate, argumentele referitoare la intervenirea prescripţiei răspunderii, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010.

Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond cu privire la motivul de nulitate a raportului de evaluare prin prisma prescripţiei răspunderii civile şi administrative este legală şi nu se impune reformarea acesteia, însă considerentele care fundamentează soluţia urmează a fi înlocuite cu cele ce urmează.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că prescripţia răspunderii nu poate fi invocată decât în cazul în care aceasta a fost invocată în termen de 15 zile, conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010. Or, acest argument nu poate fi primit ca fiind hotărâtor în dezlegarea problemei prescripţiei, în raport de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 449/2015, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 625 din 18 august 2015, potrivit cărora, cu prilejul analizării legalităţii raportului de evaluare, faţă de data săvârşirii faptei cu privire la care se apreciază că ar fi de natură să atragă incompatibilitatea sau să reprezinte un conflict de interese, instanţa de contencios administrativ va verifica dacă nu s-a împlinit termenul general de prescripţie a răspunderii civile, care guvernează inclusiv raporturile de natură administrativă, în lipsa unui termen stabilit expres în legea specială sau, după caz, penală. Termenul de prescripţie a răspunderii, civilă sau penală, începe să curgă, evident, de la data săvârşirii faptei susceptibile de a fi considerată conflict de interese ori cauză de incompatibilitate (par. 28).

În decizia menţionată, instanţa de contencios constituţional a mai reţinut, de asemenea, că verificarea normelor referitoare la prescripţia răspunderii pentru fapta în discuţie va fi făcută de instanţa de judecată indiferent dacă, în virtutea prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, acţionând în interiorul termenului pe care legea i-l acordă, Agenţia Naţională de Integritate a întocmit un raport de evaluare cu privire la o faptă pentru care, potrivit reglementărilor aplicabile, răspunderea nu mai putea fi angajată, fiind deja prescrisă (par. 29).

În plus, prin decizia nr. 74/16 noiembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 183 din 24 februarie 2021, s-a stabilit, cu caracter obligatoriu, că activitatea de evaluare a Agenţiei Naţionale de Integritate este supusă termenului general de prescripţie prevăzut de art. 2523 din C. civ., cu luarea în considerare a întregului regim juridic al prescripţiei extinctive, termenul de prescripţie fiind susceptibil de întrerupere conform art. 2537 din C. civ. (par. 56, 57).

Potrivit paragrafului 63 din decizia nr. 74/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, "63. Sesizarea şi declanşarea cercetărilor de către Agenţia Naţională de Integritate, în realizarea competenţelor legale cu care a fost învestită în vederea realizării interesului său public, întrerupe termenul scurs, prescripţia dreptului Agenţiei la angajarea răspunderii administrative a persoanei cercetate şi evaluate fiind ştearsă, conform art. 2.541 alin. (1) din C. civ.."

Analizând în acest context prescripţia răspunderii invocată de recurentul- reclamant cu privire la starea de incompatibilitate reţinută din perspectiva art. 90 din Legea nr. 161/2003, Înalta Curte constată că la momentul întocmirii raportului de evaluare de către ANI (02.03.2016), nu se împlinise termenul general de prescripţie de 3 ani invocat de către reclamant, raportat la contractul de prestări servicii nr. x/02.04.2013, cum corect a reţinut prima instanţă.

Neîntemeiată este şi critica formulată de recurentul - reclamant privind încălcarea dreptului la apărare, Înalta Curte constatând că dispoziţiile art. 20 şi următoarele din Legea nr. 176/2010 instituie doar obligaţia invitării reclamantului pentru a prezenta un punct de vedere, obligaţie îndeplinită, astfel cum rezultă din Adresa nr. x/06.01.2016. Totodată, se reţine că la punctul II din cuprinsul raportului de evaluare se regăseşte redat punctul de vedere exprimat de reclamant.

Referitor la aplicarea greşită de către instanţa de fond a legislaţiei Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost pronunţată de CJUE prin hotărârea din cauza C-201/14 Bara şi alţii, instanţa de control judiciar reţine caracterul nefondat al acestei susţineri.

Astfel, recurentul reclamant nu a indicat niciuna dintre informaţiile cu caracter personal obţinute anterior solicitării unui punct de vedere din partea acestuia, fiind vorba despre date cu caracter public ce puteau fi solicitate anterior informării persoanei evaluate, conform art. 13 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 176/2010.

Constată Înalta Curte că transmiterea de date şi de informaţii de la instituţiile sau autorităţile statului sau de la alte persoane de drept privat către inspectorii de integritate are bază legală în conţinutul art. 15 din Legea nr. 176/2010.

Situaţia de faţă este diferită faţă de cea expusă Curţii Europene în cauza Bara şi alţii, care supuneau atenţiei o serie de norme cuprinse doar în unele protocoale încheiate între două autorităţi.

Totodată, faţă de conţinutul normativ al Directivei nr. 95/46/CE, a Parlamentului European şi a Consiliului, Legea nr. 176/2010 conţine prevederi exprese în acest sens - informările persoanei evaluate cu privire la instrumentarea datelor cu caracter personal fiind obligatorii pentru legalitatea raportului de evaluare - fiind în acord cu legislaţia europeană, iar, în al doilea rând, aplicabilitatea directă a normei unionale nu suportă incidenţă, în plan vertical, atât timp cât în legislaţia naţională există normă expresă care să reglementeze respectiva situaţie.

La fel apare ca fiind nepotrivit raţionamentul aplicării deciziei CJUE din Cauza Bara prin procedeul mutatis mutandis, analogia negăsindu-şi aplicabilitate, având în vedere faptul că nu se poate asimila un act administrativ emis de o autoritate publică centrală, cum s-a întâmplat în Cauza Bara şi un act normativ cu caracter special, emis de puterea legislativă, cum este cazul în prezenta speţă.

Aşadar, se constată că, în prezenta cauză, datele cu caracter personal au fost instrumentate cu respectarea legislaţiei interne cât şi a celei internaţionale.

Înalta Curte reţine că este nefondată şi critica referitoare la încălcarea principiului priorităţii dispoziţiilor din dreptul Uniunii Europene faţă de normele din legislaţia naţională, referitoare la lipsa de efecte juridice, după 1 decembrie 2009, a Deciziei 2006/928/CE şi a legislaţiei naţionale de implementare, Legea 176/2010.

Astfel, constată instanţa de control judiciar că instanţa naţională nu ar putea să reţină caducitatea şi lipsa de efecte juridice a Legii nr. 176/2010, în condiţiile în care, instituţia caducităţii (lipsirea de efecte juridice a unui act normativ) nu are reglementare legală internă.

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 6 din C. civ. art. 58 şi art. 65 din Legea nr. 24/2000, rezultă că o lege este aplicabilă de la data intrării în vigoare şi până la abrogare, abrogarea putând fi dispusă numai printr-un act normativ ulterior de acelaşi nivel sau de nivel superior.

Având în vedere că Legea nr. 176/2010 era în vigoare la data emiterii actului administrativ contestat şi este în vigoare şi în prezent, judecătorul naţional nu ar fi în măsură să constate caducitatea sau lipsa de efecte a acestui act normativ intern.

În ceea ce priveşte criticile recurentului reclamant referitoare la aplicarea greşită a normei legale cuprinse în art. 90 alin. (1) din Legea 161/2003, în sensul că aceasta este afectată grav de lipsa de claritate, previzibilitate şi accesibilitate, neîndeplinind cerinţele de calitate ale unei "legi", în sensul Constituţiei României şi a art. 6 CEDO, şi deci neputând întemeia o formă de răspundere ce atrage sancţiuni grave pentru destinatarul normei defectuoase, Înalta Curte reţine că în cadrul verificării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate, printr-o serie de decizii (nr. 1076/2011, 335/2017 sau 597/2021) Curtea Constituţională a reţinut că textele criticate îndeplinesc cerinţele mai sus menţionate (..de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate), fiind norme clare, previzibile şi care stabilesc precis conduita aleşilor locali. Înlăturarea incompatibilităţii depinde de voinţa celui ales, care poate opta pentru una dintre cele două calităţi incompatibile. Astfel, nu se poate îndeplini o funcţie publică ce obligă la transparenţa modului de utilizare şi administrare a fondurilor publice, dacă, în acelaşi timp, o persoană este angrenată şi în mediul de afaceri, întrucât cumularea celor două funcţii ar putea duce la afectarea intereselor generale ale comunităţii şi a principiilor care stau la baza statului de drept.

A reţinut Curtea Constituţională că incompatibilitatea consilierilor locali şi judeţeni care au funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, manager, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor ori alte funcţii de conducere, precum şi calitatea de acţionar sau asociat la societăţile comerciale cu capital privat sau cu capital majoritar de stat ori cu capital al unei unităţi administrativ-teritoriale de a încheia contracte comerciale de prestări de servicii, de executare de lucrări, de furnizare de produse sau contracte de asociere cu autorităţile administraţiei publice locale din care fac parte, cu instituţiile sau regiile autonome de interes local aflate în subordinea ori sub autoritatea consiliului local sau judeţean respectiv ori cu societăţile comerciale înfiinţate de consiliile locale sau consiliile judeţene respective a fost instituită de legiuitor ţinând cont de necesitatea prevenirii conflictelor de interese ale aleşilor locali. Astfel, prevederile de lege criticate dau expresie principiilor care stau la baza acestei preveniri, şi anume: imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public, astfel cum rezultă din prevederile art. 71 din Legea nr. 161/2003.

În raport de aceste aprecieri Înalta Curte va respinge alegaţiile recurentului - reclamant în ceea ce priveşte împrejurarea că dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 161/2003 nu instituie o incompatibilitate ci o interdicţie, situaţia de fapt reţinută de intimata-pârâtă ANI nenumărându-se printre situaţiile care atrag starea de incompatibilitate a consilierilor locali ori judeţeni stabilite la art. 88 alin. (1) şi art. 89 din Legea 161/2003, în condiţiile în care instanţa nu este chemată să aplice vreo sancţiune ci să constate îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de textul de lege.

Revenind la situaţia de fapt, constată Înalta Curte că textul mai sus citat consacră în termeni imperativi, de strictă aplicare şi interpretare, o stare de incompatibilitate a consilierului local, care există în orice situaţie în care societatea la care acesta este asociat furnizează bunuri sau prestează servicii către o societate înfiinţată de consiliul local din care acesta face parte, care în accepţiunea Curţii Constituţionale (decizia nr. 774/2016) "reprezintă o măsură necesară pentru asigurarea transparenţei în exercitarea funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, precum şi pentru prevenirea şi combaterea corupţiei, măsură ce are ca scop garantarea exercitării cu imparţialitate a funcţiilor publice" şi că "instituirea unei astfel de reglementări este impusă de necesitatea asigurării îndeplinirii cu obiectivitate de către persoanele care exercită o demnitate publică sau o funcţie publică de autoritate a atribuţiilor ce le revin potrivit Constituţiei, în deplină concordanţă cu principiile imparţialităţii, integrităţii, transparenţei deciziei şi supremaţiei interesului public."

Dispoziţiile legale nu condiţionează subzistenţa stării de incompatibilitate de semnarea contractului în persoană, totodată fiind evidentă împrejurarea că nu Consiliul Local este organul care încheie contractele în numele autorităţii locale, relevantă fiind împrejurarea că dubla calitate de consilier local şi cea de asociat este de natură să denatureze exprimarea liberă a voinţei părţilor contractante la momentul perfectării contractului.

Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe reflectă o corectă aplicare şi interpretare a normelor legale incidente situaţiei de fapt reţinute, motivele invocate de recurentul-reclamant prin memoriul de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1491 din 25 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII- a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2021.