Retrospective salary equalization for judicial personnel: applicability of Law No. 71/2015 to periods preceding its entry into force

Şedinţa publică din data de 19 mai 2022

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată. Primul ciclu procesual

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 30.05.2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH. şi II., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Galaţi, au solicitat obligarea pârâţilor:

1) să emită noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare lunare, ulterioare datei de 9.04.2012, pentru fiecare dintre reclamanţi începând cu data trecerii la o alta tranşă de vechime în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi funcţia fiecăruia dintre reclamanţi îndeplinită în cadrul instanţei;

2) să recalculeze sporurile şi alte drepturi aferente diferenţei indemnizaţiei de încadrare lunare pentru fiecare dintre reclamanţi şi să plătească diferenţele rezultate ca urmare a încadrării corecte, de la data emiterii ordinului de salarizare până la zi;

3) să plătească actualizarea sumelor de plată cu rata inflaţiei, calculată de la data scadenţei fiecărui drept salarial lunar al reclamanţilor şi până la plata efectivă a acestuia;

4) să plătească dobânda legală calculată de la data scadenţei fiecărui drept salarial lunar al reclamanţilor şi până la plata efectivă a acestuia;

5) ca la emiterea ordinelor de salarizare să ţină cont în cazul promovărilor în funcţie şi al numirii în funcţii de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă şi în funcţie, avute la data promovării, ce urmează să fie incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară de la data de 31.12.2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcţie a fost îndeplinită ulterior acestei date.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 134 din 23 ianuarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a disjuns cererea formulată de către reclamanta FF., a admis în parte, cererea de chemare în judecată formulată de ceilalţi reclamanţi şi a obligat pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Galaţi la plata către reclamanţi a dobânzii legale aferente debitului principal şi a sumei reprezentând actualizarea debitului principal cu indicele de inflaţie începând cu date de 9.04.2015 şi până la data achitării efective a debitului principal.

A respins în rest, cererea principală, ca neîntemeiată.

1.3. Împotriva hotărârii instanţei de fond, au formulat recurs reclamanţii A., B., C. şi alţii şi pârâtul Ministerul Justiţiei, înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 15.03.2017.

Recurenţii-reclamanţi au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinţei atacate, în sensul înlăturării obligării sale la plata diferenţelor salariale acordate reclamanţilor.

1.4. Prin decizia civilă nr. 5535 din 13 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis recursurile declarate de reclamanţi şi de pârâtul Ministerul Justiţiei, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Instanţa de control judiciar a apreciat, în esenţă, că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. pentru că prima instanţă nu a analizat pretenţiile reclamanţilor aferente perioadei 09.04.2012-09.04.2015, situaţie echivalentă cu necercetarea fondului.

2. Al doilea ciclu procesual. Hotărârea primei instanţe în rejudecare după casare

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020.

Prin sentinţa civilă nr. 83 din 1 februarie 2021, Curtea a admis în parte cererea formulată de reclamanţi.

A obligat pârâta Curtea de Apel Galaţi să plătească reclamanţilor dobânda legală aferentă debitului principal şi suma reprezentând actualizarea debitului principal cu indicele de inflaţie, începând cu data de 09.04.2015 şi până la data achitării efective a debitului principal.

A respins, în rest, acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., GG., HH. şi II. au formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea capătului de cerere având ca obiect drepturile salariale aferente perioadei 09.04.2012-09.04.2015.

Au susţinut recurenţii-reclamanţi că este eronată aprecierea instanţei în sensul că nu ar fi făcut nicio dovadă cu privire la preexistenţa unei situaţii salariale discriminatorii generate de aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor legale în materie, pentru că pricina rămasă dedusă judecăţii în urma deciziei de casare are ca obiect drepturi salariale şi, din acest motiv, în privinţa sarcinii probei sunt aplicabile dispoziţiile art. 272 din Codul muncii, conform cărora sarcina probei în litigiile de muncă revine angajatorului.

De asemenea, instanţa nu a ţinut seama de faptul că pârâta Curtea de Apel Galaţi, prin întâmpinarea depusă în primul ciclu procesual, a recunoscut existenţa unei discriminări arătând că, odată cu aplicarea Legii-cadru nr. 284/2010, a intervenit o schimbare de optică a legiuitorului şi că, după intrarea în vigoare a acestei legi şi a legilor anuale de salarizare ulterioare, există diferenţe de salarizare în cadrul aceleiaşi instituţii pentru persoane care se înscriu în aceeaşi tranşă de vechime în muncă, în funcţie de data de la care au fost îndeplinite condiţiile de vechime care atrăgeau un nou spor de vechime.

Astfel, situaţia salarială discriminatorie între judecătorii care desfăşoară aceeaşi activitate exista şi înainte de adoptarea Legii nr. 71/2015, care a recunoscut preexistenţa unei situaţii salariale discriminatorii generate de aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor legale în materie. Prin această recunoaştere, a operat o întrerupere a termenului de prescriere a dreptului material la acţiune, în sensul art. 2537 pct. 1 C. civ. şi art. 171 din Legea nr. 53/2003.

Recurenţii-reclamanţi, în continuarea argumentelor lor, au făcut trimitere la dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. e), lit. ii) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, la art. 5 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi la considerentele Deciziei nr. 6/2013 a Curţii Constituţionale, care a apreciat că principiul egalităţii în drepturi impune ca la aceleaşi situaţii juridice să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii juridice diferite tratamentul juridic să fie diferenţiat.

Au mai invocat art. 14 din Convenţie Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, apreciind că acestea interzic orice diferenţă de tratament atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.

4. Decizia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Recurenţii-reclamanţi reiterează aspectele din acţiune, criticând soluţia de fond sub aspectul neacordării drepturilor salariale şi pentru perioada anterioară datei de 09.04.2015, respectiv din data de 09.04.2012.

4.1. Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că sunt nefondate alegaţiile recurenţilor în sensul că ar fi aplicabile dispoziţiile art. 272 Codul muncii şi că angajatorul ar avea sarcina probei, fiind obligat să depună dovezi în apărare la prima zi de înfăţişare.

În raport cu obiectul cauzei, prezentul litigiu nu are caracterul unui litigiu de dreptul muncii, căruia să-i fie aplicabile dispoziţiile Codului muncii, ci are caracterul unui litigiu de contencios administrativ (obligare emitere act administrativ), nefiind incidente dispoziţiile invocate de recurenţi, ci dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

4.2. Nici restul criticilor susţinerilor din recurs nu pot fi reţinute, în mod corect prima instanţă având în vedere data de 09.04.2015 pentru acordarea drepturilor salariale şi a dobânzilor aferente.

Pe lângă considerentele primei instanţe, Înalta Curte mai reţine că salarizarea personalului bugetar a fost reglementată prin Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Ulterior, prin reglementări succesive, legiuitorul a intervenit pentru înlăturarea diferenţelor salariale rezultate în urma aplicării acestei legi, astfel cum a fost ea modificată prin legi anuale de salarizare.

În acest sens, au fost adoptate Legea nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, prin care a fost modificată O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016.

Legea nr. 71/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 6 aprilie 2015 şi a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Prin această lege a fost aprobată O.U.G. nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări şi completări:

La articolul I, după alin. (5) s-a introdus un nou alineat, alin. (51), cu următorul cuprins:,,(51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii si autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie grad treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

Or, constată Înalta Curte că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim a fost adoptată de legiuitor începând cu data de 9 aprilie 2015, prin introducerea art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014.

De altfel, acest punct de vedere rezultă şi din cele reţinute prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016, s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma «salarizat la acelaşi nivel» are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice."

De asemenea, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 s-a statuat că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare."

Făcând referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a observat că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim a fost adoptată de legiuitor, începând cu data de 9 aprilie 2015, prin introducerea art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014.

Astfel, abia prin intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015 s-a creat posibilitatea ca personalul încadrat în instituţiile şi autorităţile publice, care avea un nivel al salariului de bază şi al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, această posibilitate neexistând anterior intrării în vigoare a acestei legi.

4.3. În fine, nu pot fi reţinute nici criticile recurenţilor referitoare la discriminare în raport cu dispoziţiile O.U.G. nr. 137/2000 privind combaterea discriminării şi ale art. 14 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la aceeaşi Convenţie, în condiţiile în care, cu putere obligatorie pentru instanţe, Curtea Constituţională a stabilit prin Deciziile nr. 818/2008 şi nr. 821/2008 că art. 1, 2 şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituţionale "în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".

4.4. Faţă de considerentele arătate, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., GG., HH. şi II. împotriva sentinţei nr. 83 din 1 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 mai 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.