Appeal over 25.5 ha fish-farm land claim fails as time-barred; public-domain inventory upheld

Şedinţa publică din data de 12 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11 octombrie 2017, sub nr. x/2017, pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Piscicultură Nucet a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea parţială a Hotărârii Guvernului nr. 1350 din 27 decembrie 2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Dâmboviţa, precum şi al municipiilor, al oraşelor şi comunelor din judeţul Dâmboviţa, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 24 aprilie 2002, astfel cum a fost modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 1975/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 80 din 24 ianuarie 2005, respectiv poziţiile 255 din Anexa nr. 9 - Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunei Băleni; cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul Guvernul României a formulat la data de 27.11.2017, în temeiul art. 68 şi urm. C. proc. civ. coroborat cu art. 161 din Legea nr. 554/2004, cerere de introducere în cauză a Unităţii Administrativ Teritoriale comuna Băleni prin primar, titulară a unui drept real asupra imobilului teren în discuţie, pentru opozabilitatea hotărârii ce se va pronunţa .

2. Încheierea din 7 martie 2018 şi hotărârea primei instanţe

Prin încheierea din 7 martie 2018, Curtea de Apel Ploieşti, faţă de cererea de introducere în cauză a UAT Băleni prin primar formulată de pârât, în temeiul art. 161 din Legea nr. 554/2004, apreciind că aceasta are calitate de subiect de drept interesat având în vedere că terenul în discuţie aparţine domeniului public al UAT Băleni potrivit H.G. nr. 1350/2001, a dispus introducerea ei în cauză, în calitate de pârât.

Prin sentinţa civilă nr. 125 din 27 iunie 2018, Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia tardivităţii formulării acţiunii, invocată de pârâţi şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Piscicultură Nucet, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Unitatea Administrativ Teritorială comuna Băleni prin primar, ca tardiv formulată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii şi a sentinţei menţionate la pct. I.2, a declarat recurs reclamanta Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Piscicultură Nucet, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei primei instanţe spre rejudecare.

I. Recurenta-reclamantă consideră că instanţa a pronunţat încheierea din 17.03.2019, privind introducerea în cauză a UAT comuna Băleni, cu aplicarea greşită a prevederilor art. 161 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora instanţa de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuţie, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum şi a altor subiecte de drept.

În opinia sa, prima ipoteză a textului de lege, aplicabilă speţei, nu este îndeplinită, întrucât, deşi instanţa a fost învestită cu extinderea cadrului procesual la cerere (a pârâtului Guvernul României), Unitatea Administrativ Teritorială comuna Băleni nu este un organism social interesat, sintagmă pe care legea contenciosului administrativ o defineşte în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. s), ca reprezentând "structuri neguvernamentale, sindicate, asociaţii, fundaţii şi altele asemenea, care au ca obiect de activitate protecţia drepturilor diferitelor categorii de cetăţeni sau, după caz, buna funcţionare a serviciilor publice administrative".

Chiar dacă intimatul-pârât a solicitat introducerea în cauză a UAT comuna Băleni, în calitatea acesteia de titulară a unui drept real asupra terenului în suprafaţă de 25,5 ha, recurenta-reclamantă consideră că nu sunt îndeplinite nici cerinţele art. 75 C. proc. civ., întrucât litigiul dedus judecăţii nu se referă la dreptul de proprietate asupra bunului.

II. Cât priveşte sentinţa civilă, în opinia recurentei-reclamante, problema de drept aflată în examinarea primei instanţe o reprezintă stabilirea caracterului unui act administrativ de a fi normativ sau individual, în speţă, Hotărârea Guvernului nr. 1350 din 27 decembrie 2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Dâmboviţa, precum şi al municipiilor, al oraşelor şi comunelor din judeţul Dâmboviţa, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 276 din 24 aprilie 2002 respectiv Anexele la hotărâre, publicate în Monitorul Oficial nr. 276 bis din 24 aprilie 2002.

Printr-un prim rând de critici, susţine că sentinţa atacată este nemotivată întrucât, din considerentele sale rezultă că instanţa de fond nu a făcut o analiză proprie a argumentelor expuse în motivarea cererii de către reclamantă, ci şi-a însuşit în exclusivitate apărările formulate de pârâţi. Astfel, deşi a prezentat instanţei argumente relevante privind calificarea acestui act administrativ ca aparţinând categoriei actelor administrative cu caracter normativ, în cuprinsul hotărârii se reţine, fără nicio referire la acestea, caracterul de act administrativ individual, în considerarea faptului că se inventariază un număr precis determinat de imobile cu privire la care confirmă un anumit regim juridic, atestând bunurile care fac parte din domeniul public al Judeţului Dâmboviţa. Aceste menţiuni din considerentele sentinţei civile nr. 125/2018 echivalează cu o motivare sumară, insuficientă a hotărârii, în condiţiile în care, soluţionarea excepţiei tardivităţii cererii de chemare în judecată are ca centru de greutate tocmai determinarea caracterului de act administrativ normativ sau individual privind H.G. nr. 1350 din 27 decembrie 2001.

Printr-un al doilea rând de critici, susţine că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, apreciază că raţionamentul instanţei nu vizează efectele pe care hotărârea de Guvern le produce graţie apartenenţei iniţiale a suprafeţei totale de 25,5 ha teren neagricol, aferentă bazinelor piscicole - ape, bălţi şi canal, respectiv tarlaua x, parcelele 234, 235, 237, 239 şi 242. Suprafaţa de teren aparţine domeniului public al statului şi se regăseşte în administrarea Staţiunii de Cercetare-Dezvoltare pentru Piscicultură Nucet, fiind destinată activităţii de cercetare-dezvoltare-inovare şi multiplicare a materialului biologic. Dreptul său de administrare este întabulat în cartea funciară, potrivit încheierilor nr. 3484 şi 3485 din 25.01.2016, respectiv nr. 3486 şi 3487 din 26.01.2016. Aşa cum a arătat şi probat şi în faţa primei instanţe, apartenenţa terenului la domeniul public al statului şi calitatea reclamantei de administrator sunt atestate de mai multe acte normative în vigoare (pe care le reiterează).

Deşi priveşte atestarea domeniului public al judeţului Dâmboviţa, precum şi al municipiilor, al oraşelor şi comunelor din judeţul Dâmboviţa, relevant este faptul că această hotărâre a Guvernului se referă la domeniul public, domeniu care, în toate cazurile, este afectat unui interes general, obştesc. De asemenea, Guvernul României deţine calitatea de "administrator general" al proprietăţii publice a statului, conform art. 1 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, acesta având "funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului ...". Or, o hotărâre a guvernului prin care este vizat domeniul public al statului, în sensul diminuării sale, nu poate fi decât de interes şi de aplicabilitate generală.

În fundamentarea caracterului normativ al Hotărârii Guvernului nr. 1350 din 27 decembrie 2001, invocă şi faptul că nu a fost comunicată celor interesaţi ci, ca orice act normativ, a fost publicată în Monitorul Oficial al României.

Fiind lipsită de cerinţa comunicării, împotriva acestei hotărâri, act administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând.

Toate aceste aspecte demonstrează că este nefondată excepţia tardivităţii formulării acţiunii. Din înscrisurile existente la dosar se poate constata în mod cert respectarea termenului de 6 luni prevăzut de lege, termen ce nu curge de la data comunicării/publicării actului administrativ contestat, ci de la data comunicării soluţiei dată plângerii prealabile ori a refuzului nejustificat de soluţionare a acesteia.

Guvernul României nu i-a comunicat reclamantei nici până în prezent, soluţia dată plângerii prealabile înregistrată de aceasta la data de 8.05.2017, deşi i-a solicitat în mod expres. Cu toate acestea, intimatul-pârât motivează excepţia tardivităţii formulării acţiunii nu prin raportare la comunicarea soluţiei/refuzului de soluţionare a plângerii prealabile, ci prin raportare la momentul publicării H.G. nr. 1350/2001 în Monitorul Oficial, moment incompatibil cu formularea acţiunii în contencios administrativ.

Şi pentru ipoteza în care H.G. nr. 1350/2001 ar avea caracter individual, momentele reţinute de către instanţă în ceea ce priveşte promovarea prezentei cereri sunt greşite câtă vreme recurenta a formulat anterior acţiune în contencios administrativ având ca obiect anularea HCL nr. 17/25.05.2001 emisă de UAT Băleni. Această acţiune este soluţionată definitiv prin pronunţarea deciziei civile nr. 345 din data de 7 martie 2017 (dosar nr. x/2016). De altfel, şi intimatul-pârât Guvernul României afirmă în cuprinsul întâmpinării despre necesitatea promovării acestei acţiuni în contencios administrativ.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimatul-pârât Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. De asemenea, a invocat excepţia nulităţii recursului pentru lipsa timbrajului (care a fost respinsă pentru argumentele arătate în partea introductivă a prezentei hotărâri).

Cu privire la introducerea în cauză a UAT comuna Băleni, recurenta apreciază că aceasta a fost greşit dispusă de instanţă prin raportare la dispoziţiile art. 161 din Legea nr. 554/2004, considerând că unitatea administrativ-teritorială introdusă în cauză nu are calitatea de organism social interesat în sensul definit de lege. Susţinerile recurentei sunt nefondate, aceasta înţelegând să interpreteze într-o manieră proprie textul de lege. Recurenta face în mod voit abstracţie de teza a II-a a art. 161 din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare la data introducerii acţiunii), respectiv ipoteza introducerii în cauză a altor subiecte de drept.

Raportat la dispoziţiile art. 56-57 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 21 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, rep., cât şi cu cele ale art. 223 alin. (2) C. civ., unităţile administrativ-teritoriale sunt subiecte de drept, în speţă, de drept public, putând participa în litigii de natura celui în discuţie.

Mai mult, justificarea participării în cauză a UAT comuna Băleni a fost realizată prin raportare la calitatea acesteia de titular al dreptului de proprietate publică asupra imobilului în discuţie, după cum este reglementat prin actul administrativ contestat.

Pe această cale, ca titular al dreptului de proprietate, unitatea administrativ-teritorială poate pune la dispoziţia instanţei informaţii/înscrisuri privitoare la bunul în discuţie. Mai mult, odată introdusă în cauză, hotărârea pronunţată de instanţa de judecată urmează să produsă efecte şi să fie opozabilă şi unităţii administrativ-teritoriale.

Intimatul-pârât Guvernul României mai arată că a formulat respectiva cerere în temeiul dispoziţiilor art. 68 şi urm. C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 161 din Legea nr. 554/2004. De altfel, chiar instanţa de judecată are această posibilitate, a introducerii în cauză a altor persoane, din oficiu, după cum reglementează art. 78-79 C. proc. civ.

Cu privire la respingerea acţiunii ca tardiv formulată, apreciază că soluţia instanţei de fond este legală, nefiind incidente art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Consideră că hotărârea atacată respectă art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa realizând, în primul rând, o calificare corectă a actului administrativ a cărui anulare se solicită, respectiv de act administrativ individual al H.G. nr. 1350/2001, şi, apoi, o aplicare, în limitele legii, a termenelor legale incidente.

În mod corect instanţa de fond a apreciat că nu poate fi contestat faptul că reclamanta avea cunoştinţă de H.G. nr. 1350/2001 încă de la data de 18.05.2016, dată la care aceasta a învestit Tribunalul Dâmboviţa cu o cerere de anulare a HCL Băleni nr. 17/2001, cerere motivată şi prin prisma dispoziţiilor H.G. nr. 1350/2001.

Astfel instanţa a considerat în mod corect că formularea plângerii prealabile la data de 8.05.2017 cât şi introducerea acţiunii în anulare la data de 9.10.2017, s-au realizat cu tardivitate, raportat la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

4.2. Intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Băleni a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Criticile aduse încheierii de şedinţă din 7.03.2018 sunt nefondate. Potrivit art. 161 din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare anterior modificărilor survenite prin Legea nr. 212/2018, introducerea în cauză se putea realiza cu privire la oricare subiect de drept, nefiind limitată această posibilitate la introducerea în cauză a organismelor sociale interesate, astfel cum încearcă să susţină recurenta.

Criticile aduse sentinţei civile nr. 125/27.06.2018 sunt, de asemenea, nefondate.

Contrar argumentelor recurentei, hotărârea cuprinde motivele pe care se întemeiază. Astfel, faptul că prima instanţă a achiesat argumentelor invocate de către pârâţi, nu echivalează cu faptul nemotivării.

Motivarea primei instanţe este clară, concisă şi concretă, aceasta statuând asupra unei chestiuni clare (calificarea hotărârii de Guvern a cărei anulare se cere, ca fiind act administrativ individual), atât din punct de vedere doctrinar, cât şi din punct de vedere jurisprudenţial, şi cu privire la care recurenta nu a formulat apărări eficiente, de natură să schimbe natura juridică a actului administrativ atacat.

Faptul că H.G. nr. 1350/2001 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nu califică, în mod automat, acest act administrativ ca fiind unul cu caracter normativ, întrucât publicarea se realizează în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. Astfel, atât actele administrative individuale, cât şi cele cu caracter normativ, urmează procedura de publicare în Monitorul Oficial.

Dacă s-ar urma logica recurentei, toate actele administrative publicate în Monitorul Oficial al României sunt acte administrative cu caracter normativ, aspect care, în mod evident, este nereal.

Nu poate fi primită nici apărarea referitoare la faptul că H.G. nr. 1350/2001 nu a fost comunicată recurentei, din moment ce dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

Or, din probatoriul administrat în faţa primei instanţe, a reieşit faptul că recurenta cunoştea conţinutul H.G. nr. 1350/2001 cel mai târziu la data de 18.05.2016, când a înregistrat pe rolul Tribunalului Dâmboviţa cererea de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2016 Astfel, termenul de 1 an a fost calculat prin raportare la această dată, motiv pentru care, introducerea acţiunii ce face obiectul prezentei cauze, la data de 9.10.2017, este, în mod evident, tardivă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, încheierea şi sentinţa atacate în raport cu motivele de casare invocate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

II.1. Cât priveşte încheierea interlocutorie din 7 martie 2018, aceasta a fost recurată pentru soluţia pronunţată asupra cererii de introducere în cauză a Unităţii Administrativ Teritoriale Băleni.

Prin încheierea menţionată, instanţa de fond a dispus, la cererea pârâtului Guvernul României, introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Unităţii Administrativ Teritoriale Băleni, în temeiul art. 161 din Legea nr. 554/2004, cu motivarea că aceasta are calitate de subiect de drept interesat, având în vedere că terenul în discuţie aparţine domeniului public al UAT Băleni potrivit H.G. nr. 1350/2001.

Recurenta-reclamantă a formulat critici care se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 161 din Legea nr. 554/2004, susţinând recurenta că instanţa nu o putea introduce în cauză pe UAT Băleni, de vreme ce aceasta nu este un organism social interesat, astfel cum se arată în prima ipoteză a normei legale.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 161 cu denumirea marginală "Introducerea în cauză a altor subiecte de drept" din Legea nr. 554/2004, (i)nstanţa de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuţie, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum şi a altor subiecte de drept.

Acestor dispoziţii din materia contenciosului administrativ le corespund, în procedura civilă generală, prevederile similare ale art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora, (î)n materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond.

Fără a nega principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, reglementat de prevederile art. 9 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că prevederile anterior citate reprezintă norme de procedură imperative, aplicabile în situaţiile expres indicate, fiind şi o expresie a principiului rolului activ al judecătorului, astfel cum este acesta definit prin dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ.

Aşadar, judecătorul învestit cu judecarea cauzei este obligat să aibă în vedere principiul disponibilităţii, însă aplicarea acestui principiu nu poate conduce la încălcarea drepturilor fundamentale ale unor terţe subiecte de drept şi la nesocotirea altor principii de bază ale procedurii civile, precum principiul contradictorialităţii sau principiul dreptului la apărare.

După cum se poate observa, art. 161 din Legea nr. 554/2004 conţine o normă supletivă pentru că se foloseşte termenul "poate", iar instanţa de contencios poate introduce fie la cerere, fie poate pune în discuţie, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a altor subiecte de drept decât cele indicate iniţial ca părţi în litigiu, nu doar a organismelor sociale interesate, cum încearcă să susţină recurenta.

Chiar dacă art. 161 din Legea nr. 554/2004 nu o prevede expres, fiind subînţeles, art. 78 alin. (2) C. proc. civ. prevede expres că "judecătorul va pune în discuţia părţilor". Rezultă din coroborarea celor două texte că, atunci când se invocă necesitatea introducerii unor alte subiecte de drept în litigiul pendinte, aceasta trebuie pusă în discuţia părţilor.

Mai mult, din modul de redactare a textului art. 78 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ., rezultă că introducerea terţului în cauză poate avea loc şi în situaţia în care numai una dintre părţi solicită acest lucru, nefiind necesar acordul tuturor părţilor iniţiale. De asemenea, solicitarea de introducere în cauză poate proveni nu numai de la reclamant, dar şi de la pârât, astfel că, în temeiul art. 78 alin. (2), pârâtul poate solicita introducerea în cauză a unui terţ, la propunerea instanţei, caz în care, va opera introducerea terţului în proces.

În speţă, pârâtul Guvernul României a solicitat introducerea în cauză a unităţii administrativ teritoriale comuna Băleni, cu motivarea că aceasta este titulara dreptului de proprietate publică asupra imobilului în discuţie, după cum este reglementat prin actul administrativ contestat şi că acesteia trebuie să i se ofere posibilitatea de a se apăra în cunoştinţă de cauză.

Totodată, astfel cum reiese din partea introductivă a încheierii atacate, instanţa de fond a pus în discuţia contradictorie a părţilor cererea formulată de pârât de introducere în cauză a acestui subiect de drept.

În contextul evidenţiat, Înalta Curte consideră că se impunea, astfel cum a şi procedat instanţa, ca, în temeiul art. 161 din Legea nr. 554/2004, să se dispună introducerea în cauză a titularei suprafeţei de teren în discuţie ce aparţine domeniului public al UAT Băleni potrivit H.G. nr. 1350/2001, actul a cărui anulare s-a solicitat, deoarece conform celei dintâi ipoteze prevăzute de norma legală în discuţie se poate proceda în acest fel "la cerere", fără ca legiuitorul să condiţioneze ca o astfel de cerere să fie formulată de reclamant, iar din modul de redactare a textului rezultă că cererea poate fi făcută de oricare dintre participanţii la proces. Or, în speţă o cerere în sensul arătat a fost făcută de pârât.

În raport de aspectele relevate, care dovedesc că interpretarea dată de instanţa de fond textului de lege mai înainte citat este corectă, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile de nelegalitate aduse încheierii atacate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv pentru care, va respinge recursul declarat de reclamanta Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Piscicultură Nucet împotriva încheierii din 7.03.2018, ca nefondat.

II.2. În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 125 din 27 iunie 2018, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat anularea parţială a H.G. nr. 1350/27 decembrie 2001, în ceea ce priveşte poziţia 255 din Anexa nr. 9 - Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunei Băleni.

Instanţa de fond, pronunţând soluţia de respingere ca tardivă a acţiunii formulată de reclamanta Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Piscicultură Nucet, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Unitatea Administrativ Teritorială Băleni prin primar, a avut în vedere, ca argumente logico-juridice care au fundamentat această soluţie, împrejurarea că actul administrativ a cărui anulare s-a solicitat a fost cunoscut reclamantei cel mai târziu la data de 18 mai 2016, data înregistrării pe rolul Tribunalului Dâmboviţa a dosarului nr. x/2016, în care a fost parte, astfel că de la acest moment, acţiunea în contencios administrativ înregistrată prin poştă pe rolul instanţei de fond, la data 9 octombrie 2017, a fost introdusă cu depăşirea termenului de decădere, prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În susţinerea recursului declarat împotriva soluţiei instanţei de fond, reclamanta a indicat, drept motive de casare, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat critici prin care a arătat că instanţa de fond nu ar fi făcut o analiză proprie a argumentelor expuse în motivarea cererii de chemare în judecată, ci şi-a însuşit criticile formulate de pârâţi, ceea ce ar conduce la concluzia că sentinţa recurată nu este motivată.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunţată de prima instanţă va cuprinde:

"/…/b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Instanţa de control judiciar apreciază că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 C. proc. civ. întrucât prima instanţă a expus în mod convingător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, mai precis, judecătorul fondului a prezentat în cuprinsul hotărârii toate elementele care au condus la concluzia că acţiunea este tardivă, realizând, în primul rând o calificare corectă a actului administrativ a cărui anulare se solicită şi, apoi, o aplicare, în limitele legii, a termenelor legale incidente.

De asemenea, recurenta susţine că prima instanţă ar fi preluat necenzurat argumentele părţilor adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale. Nu pot fi reţinute nici aceste susţineri ca fiind de natură să atragă incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Dacă argumentele autorităţilor pârâte au format convingerea instanţei în sensul soluţiei adoptate şi dacă judecătorul, trecând prin propriul filtru de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu echivalează cu o necercetare sau o cercetare superficială a cauzei.

Este îndeplinită astfel în cauză cerinţa motivării hotărârii judecătoreşti, care constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, precum şi mijlocul prin care se dă posibilitatea de a se exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil, în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, acest motiv de recurs este nefondat, urmând a fi respins în consecinţă.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt neîntemeiate, de asemenea.

În raport de dispoziţiile legale avute în vedere de instanţa de fond, la aceeaşi concluzie ajunge şi instanţa de control judiciar.

În analizarea excepţiei tardivităţii formulării acţiunii, instanţa de fond a pornit mai întâi de la tipul de act administrativ atacat în cauză - H.G. nr. 1350/2001 pentru atestarea domeniului public al judeţului Dâmboviţa, precum şi al municipiilor, al oraşelor şi comunelor din judeţul Dâmboviţa.

Hotărârea Guvernului nr. 1350/2001, privind atestarea domeniului public al judeţului Dâmboviţa nu poate fi considerată act administrativ normativ, aceasta fiind, potrivit unei jurisprudenţe constante a instanţei supreme şi a celei de control constituţional un act administrativ individual ce evidenţiază inventarul centralizat al bunurilor aparţinând unei entităţi, care priveşte numai anumite persoane juridice - unităţi administrativ-teritoriale (judeţul Dâmboviţa, respectiv municipiile, oraşele şi comunele din judeţul Vrancea), dispoziţiile cuprinse în aceasta neavând deci caracter general şi impersonal.

Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care în exercitarea atribuţiilor sale adoptă hotărâri pentru organizarea executării legilor, potrivit art. 37 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ [care a abrogat art. 11 lit. c) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor], dar nu toate hotărârile Guvernului au caracter normativ.

Chiar şi în cazul în care este prevăzută o anumită sferă de adresabilitate, în raport cu obiectul reglementării, actul normativ se caracterizează prin aceea că exprimă norme cu caracter general şi abstract, determinate fiind numai criteriile pentru identificarea limitelor sferei destinatarilor, iar nu fiecare dintre subiectele de drept sau fiecare bun în parte, aşa cum este cazul în speţă.

În raport de dispoziţiile exprese ale art. 108 alin. (4) din Constituţia României şi art. 12 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, nu pot fi reţinute în sensul calificării H.G. nr. 1350/2001 ca act administrativ normativ, nici susţinerile recurentei referitoare la faptul că această hotărâre nu a fost comunicată celor intersaţi ci, ca orice act administrativ normativ, a fost publicată în Monitorul Oficial al României. Câtă vreme hotărârea de guvern nu cuprinde reguli generale, impersonale, aplicabile repetat unui număr nedeterminat de subiecţi, ci se adresează unor subiecţi determinaţi, publicarea actului nu atrage calificarea acestuia ca act administrativ normativ.

Prin urmare, instanţa de fond a stabilit corect natura juridică a actului atacat, care atrage incidenţa termenelor de prescripţie şi respectiv de decădere prevăzute de art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, iar nu a normelor cuprinse în alin. (4) al aceluiaşi articol.

În continuare, a reţinut instanţa de fond că prezintă relevanţă determinarea momentului de la care a început să curgă termenul pentru formularea acţiunii, ipoteza în care se regăseşte reclamanta fiind cea de la alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 554/2004, în care se arată că "pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz".

Prin acest text, legea marchează momentul de la care începe să curgă termenul de un an, şi anume de la data comunicării actului pentru persoanele direct vizate de actul administrativ cu caracter individual, iar pentru persoanele cărora nu le este adresat actul, de la data cunoaşterii efective de către acestea a conţinutului actului în discuţie.

În speţă, dintre regulile enumerate de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în privinţa momentului de la care începe a se calcula termenul de un an pentru introducerea acţiunii în contencios administrativ, este aplicabilă recurentei-reclamante cea privind "data luării la cunoştinţă" de către terţul interesat de actul pretins vătămător pentru acesta.

În acord cu cele reţinute de instanţa fondului, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a luat cunoştinţă de actul atacat, cel mai târziu la data de 18 mai 2016, dată la care aceasta a învestit Tribunalul Dâmboviţa cu dosarul nr. x/2016, având ca obiect cererea de anulare a HCL Băleni, cerere motivată şi prin prisma dispoziţiilor H.G. nr. 1350/2001.

În raport de acest moment temporal - 18.05.2016 -, se observă că acţiunea în anulare ce formează obiectul dosarului pendinte a fost introdusă la data de 9.10.2017 (prin poştă - dosar fond), cu depăşirea termenului de un an ce curge de la data când a luat cunoştinţă terţul interesat de actul administrativ pretins vătămător, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă a formulat plângere prealabilă la data de 8.05.2017 şi că intimatul-pârât Guvernul României nu i-ar fi comunicat nici în prezent o soluţie la respectiva plângere, este fără relevanţă, în condiţiile în care, în cauză, nu este vorba de un act administrativ normativ, astfel încât plângerea prealabilă să poată fi formulată oricând. Titulara demersului judiciar este terţ faţă de H.G. nr. 1350/2001, caz în care, termenul pentru formularea acţiunii curge de la data luării la cunoştinţă de existenţa actului administrativ individual, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Faţă de împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe se impune a fi menţinută, conform celor arătate în prezenta motivare, fiind incidentă, conform prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, excepţia tardivităţii acţiunii.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele impuse de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din acelaşi Cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Piscicultură Nucet împotriva acesteia, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Piscicultură Nucet împotriva încheierii de şedinţă din 7 martie 2018 şi a sentinţei civile nr. 125 din 27 iunie 2018, ambele pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2021.