Recharacterization of tardiness exception as prescription and extinguishment of accessory reimbursement claims in administrative litigation

Şedinţa publică din data de 11 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 26.02.2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Educaţiei Naţionale - Direcţia OIPOCU MEN şi Ministerul Fondurilor Europene, anularea actului administrativ reprezentat de scrisoarea standard de informare a beneficiarului nr. x/06.03.2017 emisă de OIPOSDRU M.E.C.T., privind respingerea cererilor de rambursare suplimentară nr. 15 şi nr. 16; constatarea nelegalităţii actului administrativ şi a caracterului eligibil al cheltuielilor în valoare de 32.818,23 RON solicitate prin cererea de rambursare suplimentară nr. 15 si a cheltuielilor în valoare de 81.847,29 RON solicitate prin cererea de rambursare suplimentară nr. 16 şi nelegalitatea refuzului la rambursare a acestor sume; şi, în consecinţă obligarea pârâtelor:

(a) la rambursarea, respectiv plata către partea reclamantă a sumei de 32.818,23 RON şi a sumei de 81.847,29 reprezentând cheltuieli eligibile efectuate de reclamantă în cadrul Proiectului x;

(c) la plata dobânzii aferente cheltuielilor nerambursate în mod nelegal, calculată de la data comunicării scrisorii standard de informare x/06.03.2017 până la data plăţii efective a sumelor de 32.818,23 RON şi 81.847,29 reprezentând cheltuieli eligibile refuzate la rambursare.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3258 pronunţată în data de 10 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile de inadmisibilitate invocate de părţile pârâte, a respins excepţia de tardivitate invocată de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, a calificat excepţia invocată de pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale vizând termenul de formulare a acţiunii ca fiind excepţia de prescripţie extinctivă şi a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune referitor la capătul de cerere în anularea scrisorii standard de informare a beneficiarului nr. x/06.03.2017, a respins respins capătul de cerere în anularea scrisorii standard de informare a beneficiarului nr. x/06.03.2017 emisă de pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale, ca fiind prescris dreptul material la acţiune şi a respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Educaţiei Naţionale - Direcţia OIPOCU MEN şi Ministerul Fondurilor Europene, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3258 pronunţată la 10 iulie 2018 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În susţinerea căii de atac şi după o prezentare amplă a istoricului speţei, recurenta-reclamantă a arătat următoarele:

- instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sacţiunea nulităţii hotărârii.

Sub acest aspect menţionează că, prin calificarea excepţiei tardivităţii invocată de Ministerul Educaţiei Naţionale ca fiind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, judecătorul fondului a încălcat principiul disponibilităţii şi principiul dreptul la un proces echitabil.

În speţă pârâţii nu au invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţia invocată apare ca fiind a tardivităţii şi din conţinutul motivării nu rezultă că instituţia pârâtă s-a referit dincolo de orice îndoială la prescripţie. Deşi pârâtul a invocat prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, a solicitat respingerea acţiunii ca tardiv introdusă.

Respingerea ca nefondate a capetelor de cerere 2 si 3 din cererea de chemare in judecată, fără ca instanţa să intre in cercetarea propriu-zisă a fondului cererilor reclamantei, fără o examinare efectivă a cauzei, fără administrarea de probe pe fondul cauzei si fără o motivare suficientă in fapt si fără nicio motivare in drept, şi pe care reclamanta să le poată critica in sigura cale ce atac permisa de lege, reprezintă de asemenea încălcare a normelor de procedură, a dreptului la un proces echitabil, fapt care atrage nulitatea hotărârii.

- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

- referitor la soluţia pronunţată cu privire la capetele 2 si 3 din acţiunea introductivă, respinse ca nefondate ca urmare a constatării prescripţiei dreptului material la acţiune a primului capăt de cerere privind anularea actului administrativ reprezentat de SSIB nr. x/06.03.2017 menţionează următoarele:

- instanţa de fond nu indică niciun temei de drept care o împiedică legal să procedeze la verificarea eligibilităţii cheltuielilor şi la evaluarea pretenţiilor reclamantei, în situaţia în care instanţa fondului, prin modul de stabilire a taxei de timbru datorate de reclamantă pentru capetele de cerere 2 si 3 din acţiune - timbrate la valoarea pretenţiilor, pare să le fi considerat capete de cerere de sine stătătoare, reprezentând pretenţii născute din contractul administrativ si nu ca petite accesorii capătului de cerere in anularea actului administrativ, respectiv ca reprezentând pretenţii de reparare a pagubei produse prin actul administrativ atacat;

- susţine că soluţia instanţei de respingere ca nefondate a acestor cereri pe motivul lipsei dreptului reclamantei de rambursare a sumelor in baza contractului de finanţare, lipsă a dreptului constatată exclusiv ca efect al admiterii excepţiei prescripţiei capătului de cerere privind anularea actului administrativ reprezintă o soluţie profund eronată, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Astfel, chiar dacă s-ar considera, în ciuda criticilor privind nelegalitatea recalificării excepţiei prescripţiei si a admiterii acesteia, că primul capăt de cerere este prescris, pentru a se putea pronunţa asupra fondului dreptului de rambursare a cheltuielilor născute din contract, instanţa trebuie să analizeze si sa se pronunţe, după administrarea probatorului pe fond, asupra temeiniciei dreptului la rambursare, drept născut din contractul de fianantare, ca drept de creanţă al reclamantei. Or, acest de creanţă născută din contractul de finanţare nu se stinge prin refuzul de verificare şi de validare a cererilor suplimentare nr. 15 si nr. 16, refuzul de validare a acestor cereri suplimentare neafectând dreptul de creanţă ale reclamantei născut din contractul de finanţare. Însă cu privire la acest drepturi de creanţă instanţa nu se poate pronunţa fără a intra propriu-zis in cercetarea fondului, fără a se fi discutat probatoriul pe fondul cauzei, in lipsa administrării probelor solicitate de reclamanta pentru judecarea cererilor sale, fără a se avea in vedere aceste înscrisuri, inclusiv documentele justificative aflate la dosarele administrative aferente cererilor de rambursare nr. x si nr. 12 finala si cele ale contestaţiilor formulate de reclamantă, probe solicitate de reclamanta in faţa primei instanţe.

1.4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Educaţiei Naţionale a depus întâmpinare prin care a invocat în principal excepţia nulităţii recursului pentru neindicarea motivelor de nelegalitate şi în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

Intimatul-pârât Ministerul Fondurilor Europene a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 23 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 11 mai 2021, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

2.1. Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Instanţa de contencios administrativ a fost investită cu verificarea legalităţii actului administrativ reprezentat de scrisoarea standard de informare a beneficiarului nr. x/06.03.2017 emisă de OIPOSDRU M.E.C.T., privind respingerea cererilor de rambursare suplimentară nr. 15 şi nr. 16 depuse de reclamanta A..

Prin scrisoarea standard de informare a beneficiarului nr. x/06.03.2017 - actul administrativ a cărui anulare se cere - reclamanta a fost informată că OI POCU MEN a respins cererile de rambursare suplimentare nr. 15 si nr. 16, motivat de faptul că "la data prezentei, procesul de validare si plată a cheltuielilor prin Programul POSDRU este încheiat", iar ca temei de drept se indică H.G. nr. 678/2015, art. 2 lit. f), modificată prin Hotărârea nr. 608/2016.

Instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecat, reţinând că în ce priveşte capătul de cerere în anularea scrisorii standard de informare a beneficiarului nr. x/06.03.2017 emisă de pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale, este prescris dreptul material la acţiune, soluţie ce împiedică legal instanţa să procedeze la orice verificare a eligibilităţii cheltuielilor vizate de cererile de rambursare suplimentare nr. 15 şi nr. 16 şi, în mod corespunzător, lipsind dreptul principal de creanţă, nu are temei nici solicitarea reclamantei de acordare a accesoriilor - dobânzi penalizatoare, acest capăt de cerere urmând regula accesorium sequitur principale (accesoriul urmează soarta principalului).

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta care a susţinut că instanţa de fond prin calificarea excepţiei tardivităţii invocată de Ministerul Educaţiei Naţionale ca fiind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a încălcat principiul disponibilităţii şi principiul dreptul la un proces echitabil şi că, nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ.. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greşită a unor texte de lege.

Recurenta a susţinut că în mod nelegal instanţa de fond a calificat excepţia tardivităţii ca fiind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a precizat că s-a încălcat principiului disponibilităţii şi principiul dreptului la un proces echitabil.

Înalta Curte nu poate reţine această critică, având în vedere în principal că intimatul-pârât în cuprinsul întâmpinării a invocat prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004 care prevede "Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripţie, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere" şi a precizat că s-a depăşit termenul de 6 luni prevăzut pentru introducerea acţiunii, astfel că în mod legal a reţinut judecătorul fondului că este termen de prescripţie.

Mai mult nu se poate reţine că pârâtul ar fi invocat exclusiv excepţia de tardivitate, pornind de la denumirea formală a excepţiei respective, întrucât astfel cum corect a reţinut instanţa de fond "o astfel de lectură a întâmpinării ar omite motivele dezvoltate efectiv de Ministerul Educaţiei Naţionale".

În subsidiar, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Verificând hotărârea atacată Înalta Curte constată că la termenul de judecată din data de 21 iunie 2018 când a rămas în pronunţare, judecătorul fondului a pus în discuţia părţii reclamante, prin apărător posibilitatea de calificare a apărării formulate de Ministerul Educaţiei Naţionale ca excepţie de prescripţie şi să indice dacă, în eventualitatea admiterii uneia dintre excepţiile puse în discuţie (inadmisibilitate, prescripţie), capetele 2 şi 3 ale cererii, vizând plata şi dobânzile, sunt întemeiate pe fond, dată fiind modalitatea de formulare a acţiunii, respectiv raportul procesual al acestora faţă de primul capăt de cerere.

Faţă de conţinutul actului administrativ dedus judecăţii şi de elementele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că reţinerea instanţei de fond a excepţiei invocate de pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale ca fiind excepţie de prescripţie extinctivă reprezintă o măsură legală şi suficient motivată, astfel că nu sunt întemeiate niciuna dintre criticile de nelegalitate invocate de reclamantă, subsumate cazului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată critica expusă în contextul acestui motiv de recurs, întrucât sentinţa nu cuprinde motive contradictorii în sensul invocat de recurenta-reclamantă.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată, exigenţe apte pentru a susţine dreptul la un proces echitabil de care trebuie să se bucure orice persoană.

Aceeaşi concluzie se desprinde şi din jurisprudenţa consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza Van de Hurk c. Ţările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, §59; în acelaşi sens, cauza Albina c. România, hot. din 28 aprilie 2005, §30). Obligaţia instanţei de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părţi este justificată, întrucât "numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001). Din alt punct de vedere, necesitatea motivării hotărârii în sensul indicat de normele imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 5 înlătură arbitrariul şi face posibil controlul judiciar.

Valorificând aceste considerente teoretice, instanţa de control judiciar, contrar celor afirmate de recurenta-reclamantă, constată că, hotărârea instanţei de fond răspunde cerinţei argumentării soluţiei adoptate, considerentele acesteia conţinând analiza complexă şi detaliată a motivelor de nelegalitate a actelor administrative contestate, prin valorificarea şi diseminarea apărărilor părţilor împrocesuate.

Pe de altă parte, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, motivarea unei hotărâri fiind o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum. În condiţiile în care instanţa de fond şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că actele administrative contestate sunt nelegal încheiate şi validează astfel criticile de nelegalitate invocate de reclamantă, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată.

Prin urmare, nefiind identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond, sub aspectul invocat, critica de nelegalitate, grefată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată, urmând a fi înlăturată ca atare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în susţinerea căii de atac, ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Conform înscrisurilor aflate la dosar, instanţa de recurs constată că în mod corect capetele 2 si 3 din acţiunea introductivă au fost respinse ca nefondate ca urmare a constatării prescripţiei dreptului material la acţiune a primului capăt de cerere privind anularea actului administrativ reprezentat de SSIB nr. x/06.03.2017.

În mod eronat recurenta a susţinut că instanţa de fond nu indică niciun temei de drept care o împiedică legal să procedeze la verificarea eligibilităţii cheltuielilor şi la evaluarea pretenţiilor reclamantei, întrucât curtea de apel a precizat clar că în cauză conduita reclamantei este rezultatul propriei sale omisiuni culpabile, astfel că nu poate constitui un motiv justificat în sensul art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004".

Instanţa de fond nu putea trece la verificarea capetelor de cerere 2 şi 3, când a respins "capătul de cerere în anularea scrisorii standard de informare a beneficiarului nr. x/06.03.2017 emisă de pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale, ca fiind prescris dreptul material la acţiune", întrucât nu se poate substitui organului de control şi acorda ceva ce nu s-a putut da din cauza pasivităţii reclamantei.

Este nefondată interpretarea dată de către recurentă faptului că instanţa fondului, prin modul de stabilire a taxei de timbru datorate de reclamantă pentru capetele de cerere 2 si 3 din acţiune - timbrate la valoarea pretenţiilor, pare să le fi considerat capete de cerere de sine stătătoare, reprezentând pretenţii născute din contractul administrativ si nu ca petite accesorii capătului de cerere in anularea actului administrativ, respectiv ca reprezentând pretenţii de reparare a pagubei produse prin actul administrativ atacat.

Obligaţia achitării taxelor de timbru este stabilită prin lege, respectiv s-a statuat prin art. 148 alin. (6) C. proc. civ., că:

"Cererile adresate instanţelor judecătoreşti se timbrează, dacă legea nu prevede altfel", precum şi prin art. 197 din acelaşi cod care stabilesc în mod expres că "în cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condiţiile legii.", neachitarea taxei judiciare de timbru atrage nulitatea cererii de chemare în judecată şi nu atrage obligaţia judecătorului de a admite cererea de chemare în judecată.

Instanţa de recurs precizează că soluţia instanţei de respingere ca nefondate a acestor cereri este legală şi nu avea voie din punct de vedere legal să analizeze, să administreze probatorului pe fond şi să se pronunţe asupra temeiniciei dreptului la rambursare, drept născut din contractul de fianantare, ca drept de creanţă al reclamantei.

Trebuie menţionat că, deşi dreptul de creanţă este născută din contractul de finanţare, el este pescriptibil şi se "stinge" dacă cererea de "revendicare" a lui nu se depune în termenul prevăzut de lege.

În acest context nu poate fi reţinută susţinerea recurentei că asupra faptului că instanţa nu se poate pronunţa asupra unor drepturi de creanţă fără a intra propriu-zis in cercetarea fondului, fără a se fi discutat probatoriul pe fondul cauzei, in lipsa administrării probelor solicitate de reclamanta pentru judecarea cererilor sale, întrucât dacă actul contestat a fost emis cu respectarea prevederilor legale şi Legea nr. 554/2004 nu îi permită să treacă peste acest aspect.

Conchizând Înalta Curte constată că instanţa de fond nu trebuia să mai verifice capetele de cerere 2 şi 3, din moment ce nu a confirmat pretinsa nelegalitate a scrisorii standard de informare a beneficiarului nr. x/06.03.2017 şi cum actul administrativ atacat, nefiind anulat, "se bucură în continuare de prezumţiile de legalitate, de autenticitate şi de veridicitate, producând efecte juridice în sensul reieşit din conţinutul său, anume al lipsei dreptului reclamantei - beneficiar de rambursare a sumelor litigioase în baza contractului de finanţare".

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu au fost identificate elemente care să fie de natură a produce o îndoială serioasă în privinţa legalităţii hotărârii recurate, prima instanţă aplicând în mod corect dispoziţiile legale incidente raportat la starea de fapt reţinută, în condiţiile în care în calea de atac a recursului obiectul judecăţii îl vizează doar chestiunile de drept. Astfel fiind, aspectele invocate de către recurente prin cererile de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 3258 din data de 10 iulie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 mai 2021.