Appeal dismissed: 90-day claim deadline to Guarantee Fund is strict, missed filing upheld

Şedinţa publică din data de 11 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 25 aprilie 2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr 13580/16.03.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor privind cererea de plată înregistrata la FGA sub nr. x/08.02.2018 prin care a fost respinsă cererea de plată formulată de petent ca fiind tardivă.

A solicitat obligarea FGA la plata sumei de 2.700 RON, cu titlul de daune materiale; a sumei de 21.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din data plăţii, cu titlul de daune morale şi a sumei de 500 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată rezultate din sentinţa penală nr. 70 din 10 mai 2017 pronunţată de Judecătoria Vatra Dornei în dosarul nr. x/2014 rămasă definitivă prin Decizia nr. 973 din 13 octombrie 2017 pronunţată de secţia penală şi pentru cauze cu minori a Curţii de Apel Suceava, şi acordarea cheltuielilor de judecată, ocazionate în cadrul dosarului.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 3539/2018 pronunţată în data de 7 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3539/2018 din data de 7 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea contestaţiei, anularea Deciziei nr. 13580 din 16 martie 2018 emise de pârât, cu consecinţa achitării creanţei sale, conform sentinţei penale nr. 70/10 mai 2017 pronunţata de Judecătoria Vatra Dornei în dosarul nr. x/2014.

Susţine că în mod eronat atât pârâta, cât şi instanţa de fond au reţinut că a formulat cererea tardiv, conform art. 14 din Legea nr. 213/2015, întrucât s-a adresat atât pârâtei, cât şi lichidatorului B. cu notificare pentru plata despăgubirilor, având în vedere că hotărârea judecătorească definitivă a fost pronunţată, după deschiderea procedurii insolveţei.

Apreciază că Legea nr. 213/2015 este o lege necontencioasă, cu caracter ordinar, termenul instituit de art. 14 este unul de recomandare, iar regimul juridic aplicabil executării unei hotărâri judecătoreşti este stabilit de prevederile art. 29 din Norma nr. 16/2015 coroborat cu art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Susţine că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, nu a răspuns criticilor sale, în principal în ceea ce priveşte termenul de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului la acţiune.

Ultimul motiv de recurs priveşte faptul că prima instanţă a omis să se pronunţe cu privire la cererea sa de repunere în termenul de depunere al cererii de plată, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

1.4. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 23 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 11 mai 2021, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

2.1. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte precizează următoarele:

Între FGA şi recurentul-reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant. Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamant nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ. Cadrul normativ ce prevede obligaţia de garantare ce revine intimatului nu poate fi considerat per se ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurentul-reclamant nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data producerii riscului asigurat, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului şi dacă creditorul de asigurare a depus cererea de plată.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea contractului/poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurentul-reclamant şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ. şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării, iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Astfel, potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

De asemenea, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, dispune că:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susţinerile recurentului referitoare la naşterea acestui raport la momentul producerii riscului asigurat.

În speţă legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentinţa de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016).

Motivele de casare invocate de recurentul-reclamant în susţinerea recursului promovat în cauză sunt prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nemotivarea hotărârii recurate (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), Înalta Curte reţine că este nefondată.

Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunţată de instanţă ca urmare a soluţionării cauzei cu care a fost investită va cuprinde:

"...motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Respectarea acestei cerinţe are valoare de principiu şi se circumscrie obligaţiei ce revine instanţei de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO.

Jurisprudenţa CEDO este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situaţia în care instanţa procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, pentru a le aprecia pertinenţa.

Examinând considerentele sentinţei recurate, se constată că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor părţilor, expunând pe larg motivele pentru care a admis, respectiv cele pentru care a înlăturat argumentele părţilor, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, care afirmă că instanţa de fond a făcut o motivarea contradictoriu cu încălcarea prevederilor legale incidente cauzei, fără a aduce o argumentare convingătoare soluţiei pronunţate.

Critica vizând faptul că judecătorul fondului nu a cercetat şi nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor invocate, nu poate fi reţinută de către instanţa de control judiciar şi pentru faptul că instanţa nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susţinere a părţilor, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluţionarea cauzei.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Pentru a răspunde criticilor formulate de recurentul-reclamant cu privire la sentinţa atacată, Înalta Curte reţine că acestea pot fi sintetizate într-o singură critică, respectiv aceea că, în mod nelegal prin hotărârea atacată s-a reţinut că decizia FGA de respingere a solicitării sale este legală şi temeinică.

În ceea ce priveşte termenul de depunere a cererii de plată, instanţa de recurs va respinge criticile reclamantului, ca nefondate, constatând că judecătorul fondului a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, precum şi a art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 incidente cauzei.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamantul a contestat decizia nr. 13580/16.03.2018 prin care pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată a despăgubirilor stabilite prin sentinţa penala nr. 70/10 mai 2017 pronunţata de Judecătoria Vatra Dornei în dosarul nr. x/2014, defintivă prin decizia nr. 973 pronunţată la 13 octombrie 2017 de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, cu motivarea că aceasta a fost depusă la data de 5 februarie 2018, deci cu depăşirea termenului de 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă, termen prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

În decizia F.G.A contestată, s-a precizat data de 12 ianuarie 2018 ca fiind ultima zi la care putea fi formulată cererea, pârâtul arătând totodată că cererea de plată a fost depusă de reclamant la data de 5 februarie 2018.

Recurentul reclamant avea un titlu de creanţă împotriva părţii responsabile civilmente S.C. B.. Deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunţată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 788A/28.04.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2015 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Susţinerea recurentului conform căruia la data de 30 ianuarie 2018 s-a adresat atât lichidatorului judiciar, respectiv C. şi ulterior, pârâtului Fondul de Garantare a Asociaţilor cu o cerere de obligare a acestora la plata despăgubirilor, nu poate fi primită şi în mod corect a fost considerată irelevantă în opinia instanţei de fond de vreme ce esenţială este data la care partea s-a adresat cu cerere de despăgubire către F.G.A, conform prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 şi nu în cadrul unui alte proceduri judiciare.

Aşadar, temeinic şi legal s-a reţinut de către instanţa de fond faptul că împrejurarea că reclamantul ar fi solicitat plata despăgubirilor în cadrul unor proceduri judiciare, nu poate fi valorificată în soluţionarea favorabilă a cererii deoarece nu se poate reţine o obligaţie de cooperare între Fondul de Garantare şi asigurătorul intrat în faliment, dar şi în contextul în care normele legale incidente stabilesc în mod clar obligaţia depunerii cererii de plată şi a documentaţiei aferente la instituţia pârâtă.

Cum ultima zi în care recurentul avea dreptul să se adreseze autorităţii pârâte era data de 12 ianuarie 2018, respectiv după cel mult 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii penale, aspecte ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, cererea depusă de recurent la data de 5 februarie 2018 în mod corect a fost apreciată ca fiind tardivă.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere şi "reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia titularul unui drept subiectiv este obligat să-şi exercite acel drept (…)".

Nici susţinerea recurentului potrivit căreia a depus cererea de plată la lichidatorul judiciar al asiguratorul său nu poate fi asimilată unei cereri de plată, întrucât nu includea toate elementele prev. de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Articolul 15 din Norma ASF nr. 16/2015 prevede expres modalitatea de avizare/deschiderea dosarului de daună şi constatarea prejudiciilor, în timp ce art. 20 din Norma descrie cerinţele minime obligatorii de pe cererea de plată, şi anume: în cuprinsul cererii de plată, petentul declară pe propria răspundere, sub sancţiunile prevăzute de C. pen., dacă suma pretinsă de la Fond a fost încasată în cadrul procedurii de faliment şi/sau în urma exercitării altor acţiuni de recuperare a sumelor cuvenite, îndreptate împotriva asigurătorului debitor faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Atât Legea nr. 213/2015, cât şi Norma ASF nr. 16/2015 dovedesc că legiuitorul a înţeles să instituie o procedură de soluţionare a cererilor de plată, art. 29 din Norma ASF instituit chiar şi obligativitatea verificării titlurilor executorii de către FGA.

Susţinerea vizând incidenţa în cauză a prevederilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 nu poate fi reţinută de către instanţa de control judiciar, întrucât reclamantul nu contestă depăşirea termenului de 90 de zile prin cererea înaintată la 5 februarie 2018, ci doar susţine incidenţa termenului de 5 ani reglementat de dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 şi la absenţa unei sancţiuni în lege pentru nerespectarea acestui termen.

Instanţa de recurs reiterează faptul că dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF de aplicare, coroborate cu cele ale Legii nr. 503/2004 instituie o procedură specială pe care creditorii de asigurări sunt obligaţi sa o parcurgă pentru a obţine plata despăgubirii, după intrarea în faliment a asigurătorului, astfel cum s-a precizat anterior.

În cauză reclamantul confundă dreptul de a sesiza instanţa, şi termenul de prescripţie incident acestei acţiuni, cu dreptul de a urma procedura de sesizare a FGA şi termenul special instituit de lege în acest sens.

Potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în caz de respingere la plată a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. Împotriva deciziei se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare. La art. 13 alin. (6) se vorbeşte despre dreptul la acţiune contra Fondului pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor, drept care se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, fiind vizat deci dreptul la acţiune în instanţă şi nu procedura administrativă prealabilă.

Legea incidentă este clară din perspectiva identificării diferenţelor dintre cele două termene supuse analizei - 90 de zile, respectiv 5 ani - şi a sancţiunilor ce intervin, aspecte care permit oricărei persoane fizice sau juridice să afle procedura de urmat şi termenele specifice pentru fiecare tip de sesizare a instanţei.

În ceea ce priveşte critica recurentului - reclamant sub aspectul lipsei pronunţării instanţei de fond cu privire la cererea sa de repunere pe rol, instanţa de recurs o va respinge, întrucât potrivit cererii de chemare în judecată, repunerea în termen reprezintă un subsidiar al cererii principale, astfel că, judecătorul fondului nu era obligat să se pronunţe cu un capăt separat al minutei şi al dispozitivului, soluţia de respingere în integralitate a cauzei acoperind şi acest aspect, conform principiului "accesorium sequitur principale".

Mai mult, trebuie precizat că, în situaţia în care recurentul aprecia că acest capăt de cerere era unul principal şi nu secundar, potrivit art. 444 din C. proc. civ., trebuia să formuleze o cerere de completare a dispozitivului, având în vedere că instanţa de fond a răspuns punctual criticilor reclamantului sub toate aspectele.

Înalta Curte constată că, judecătorul fondului a apreciat în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivele de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., fiind nefondate.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 3539/2018 din data de 7 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 mai 2021.