Insurance claim against insolvent insurer: 90-day deadline as a peremptory lapse period barring recovery from the Insurers' Guarantee Fund

Şedinţa publică din data de 11 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta Autoritatea Rutieră Română, a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguratilor, în principal, anularea Deciziei nr. 8704/28.08.2017 de respingere a cererii de plată a sumei reprezentând contravaloarea reparaţiei autovehiculului marca x înmatriculată cu nr. x şi în subsidiar, obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor (FGA) la admiterea cererii de plată.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 561 pronunţată în data de 13 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de către reclamanta Autoritatea Rutieră Română, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguratilor, a anulat Decizia nr. 8704/28.08.2017 emisă de pârât şi a obligat pârâtul să procedeze la soluţionarea cererii de plată nr. x din data de 09.08.2016.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 561 pronunţată la 13 februarie 2018 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguratilor, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca netemeinică.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt şi a enunţării dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, cu trimitere şi la dispoziţiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 15 pct. 1 lit. c) şi pct. 17 alin. (2) şi (3) din Norma ASF nr. 16/2015, cu privire la demersurile necesare pentru obţinerea de la FGA, de creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizaţiilor cuvenite, recurentul-pârât a susţinut că termenul de 90 de zile pentru depunerea cererilor de plată este un termen de decădere, ce nu poate fi lăsat la aprecierea uneia dintre părţi, intenţia legiuitorului fiind aceea de a nu se amâna sine die primirea de către FGA a cererilor de plată a asiguraţilor.

Analiza cererii de plată şi a dosarului de dauna s-a realizat ţinând seama de prevederile legale, respectiv art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care impun depunerea la FGA a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data naşterii dreptului - termenul de 90 de zile fiind unul de decădere, iar sancţiunea nerespectării acestui termen prevăzut de legea specială şi norma de aplicare a acesteia fiind decăderea din dreptul de a obţine plată de despăgubiri din disponibilităţile FGA, cererea de plată fiind respinsă ca tardiv formulată.

Faţă de situaţia de fapt dovedită cu înscrisurile administrate în dosarul primei instanţe, reiese că petenta a depus cererea de plată înregistrată la FGA cu nr. x/30.08.2016 ulterior împlinirii termenului de decădere de 90 de zile calculat de la data producerii evenimentului care a avut loc la data de 30.05.2016 sau de la data rămânerii definitive a sentinţei de deschidere a procedurii falimentului împotriva debitoarei A. S.A.

1.4. Apărări formulate în cauză

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 23 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 11 mai 2021, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

2.1. Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin sentinţa nr. 9661/03.12.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei A. S.A.

Reclamanta Autoritatea Rutieră Română a solicitat prin cererea de plată înregistrata la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/30.08.2016, contravaloarea reparaţiei autovehicului avariat.

Prin Decizia F.G.A. nr. 8704/28 august 2017 a fost respinsa cererea de plată nr. x/30 august 2016, urmare a depăşirii termenului de 90 zile, menţionat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, întrucât reclamanta a înţeles sa formuleze şi să depună cererea de plată după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plată la F.G.A. pentru asiguratorul A. S.A. în faliment.

Instanţa de fond a admis acţiunea reţinând că în mod eronat a fost respinsă ca tardivă cererea.

Împotriva acestei soluţii, pârâtul a declarat recurs apreciind că sentinţa cuprinde motive contradictorii şi că instanţa de fond a încălcat normele de drept material.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată critica expusă în contextul acestui motiv de recurs, întrucât sentinţa nu cuprinde motive contradictorii în sensul invocat de recurentul-pârât.

Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunţată de instanţă ca urmare a soluţionării cauzei cu care a fost investită va cuprinde:

"...motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Respectarea acestei cerinţe are valoare de principiu şi se circumscrie obligaţiei ce revine instanţei de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO.

Jurisprudenţa CEDO este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situaţia în care instanţa procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, pentru a le aprecia pertinenţa.

Examinând considerentele sentinţei recurate, se constată că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor părţilor, expunând pe larg motivele pentru care a pronunţat soluţia atacată, contrar susţinerilor recurentului-pârât, care afirmă că nu ştie de ce nu s-a reţinut că este tardivă cererea de plată, de către instanţa de fond fără o argumentare convingătoare, întrucât a dovedit cu înscrisuri că a respectat cerintele legale.

Prin urmare, nefiind identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond, sub aspectul invocat, critica de nelegalitate, grefată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată, urmând a fi înlăturată ca atare.

În schimb, este întemeiată cea de-a doua critică la adresa legalităţii sentinţei civile recurate, Înalta Curte constatând că hotărârea primei instanţe reflectă o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma nr. 16/2015.

Criticile recurentului-pârât, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează, în esenţă, greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor în ceea ce priveşte calificarea termenului de 90 de zile prevăzut de aceste norme.

Pentru a răspunde criticilor de nelegalitate formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 8704 din 28 august 2017, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins ca tardivă cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul suferit în urma evenimentului rutier petrecut la data de 30 mai 2016, reţinând că aceasta nu a depus-o în termenul prevăzut de Legea nr. 213/2015 şi Norma ASF nr. 16/2015.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este fondat, instanţa de fond făcând o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente.

Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabileşte că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative evocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care-şi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod eronat a reţinut prima instanţă înregistrarea cererii de plată a reclamantei cu respectarea termenului reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, fără a observa că acest termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată.

Mai exact, nu a reţinut că momentul de la care începe să curgă termenul pentru formularea cererii de plată în situaţia dedusă judecăţii, este data hotărârii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului S.C. A. S.A., respectiv 28 aprilie 2016, fiind incidente prevederile tezei I a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. În raport de aceste prevederi, reclamanta a depus cererea de plată abia la data de 30 august 2016, cu depăşirea termenului legal.

Chiar dacă s-ar reţine că termenul a început să curgă de la momentul producerii evenimentului rutier, respectiv 30 mai 2016, intimatul-reclamant avea obligaţia de a depune cererea de plată până la data de 29 august 2016.

Înalta Curte reţine că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie deoarece, pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea să prevadă această sancţiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, fiind suficient ca titularul dreptului să nu-l fi exercitat în termenul peremptoriu fixat de lege.

În egală măsură, este de observat că termenul de 90 de zile este un termen de decădere deoarece toate termenele imperative sunt prezumate a fi stabilite sub sancţiunea decăderii, în lipsa unei derogări.

Aşa fiind, faţă de formularea neechivocă a textului de lege - 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţa atunci când acesta s-a născut ulterior - rezultă că suntem în prezenţa unui termen imperativ, iar conform art. 2548 C. civ. termenele de decădere nu sunt supuse suspendării si întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

În acest context, în mod legal s-a reţinut prin decizia atacată că reclamanta a formulat cererea de plată la data de 30 august 2016, cu depăşirea termenului de 90 de zile calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului S.C. A. S.A. şi de la evenimentului rutier din 30 mai 2016.

Contrar reţinerilor instanţei de fond, Înalta Curte constată că cererea de deschidere a dosarului de daună adresată pârâtului nu valorează cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor, conform Anexei nr. 6, în cauză fiind incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015. Câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituţionale, ele se impun ca atare instanţei de judecată în soluţionarea cauzei de faţă.

Astfel, Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate şi previzibile prin prisma clarităţii textelor menţionate anterior. Totodată, având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) şi (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizaţiilor, informaţii ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condiţiile şi modalităţile de efectuare a plăţilor, date referitoare la documentele, condiţiile şi formalităţile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizaţiei.

În fine, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios constituţional, prin decizia nr. 185/2020 a clarificat distincţia dintre cererea de deschidere a dosarului de daună şi cerere de plată adresată FGA, cu privire la diferenţa dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor indemnizaţia/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiţia exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale." Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizaţia trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancţiunea decăderii, în înţelesul dat acestei noţiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor".

Aşa fiind, constată instanţa de recurs că prin formularea cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege (indiferent dacă se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului S.C. A. S.A. şi/sau de la evenimentului rutier 30 mai 2016), reclamanta nu a fost suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în cererea de chemare în judecată, care au fost împărtăşite de prima instanţă, nu pot fi reţinute, termenele pentru exerciţiul drepturilor subiective ale părţilor având ca scop stimularea activităţii procesuale a acestora prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

În acest punct Înalta Curte reaminteşte că termenele pentru exerciţiul drepturilor părţilor nu au ca scop îngrădirea dreptului la un proces echitabil şi efectiv, ci stimularea activităţii procesuale a părţilor prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

Pe cale de consecinţă, câtă vreme reclamanta a depus cererea de plată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 30 august 2016, după expirarea termenului de 90 de zile, soluţia de respingere a acesteia ca tardivă este legală, urmând a fi menţinută ca atare.

Prin urmare, reţinând că Decizia nr. 8704/28.08.2017 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care aceasta a fost anulată, este nelegală, impunându-se a fi reformată, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte apărările formulate de intimata-reclamantă, se constată că, prin întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de recurs, aceasta a prezentat, în esenţă, apărările de fond formulate în faţa primei instanţe, cărora Înalta Curte le-a răspuns, implicit, în procesul de examinare a recursului declarat de pârât.

Având în vedere cererea recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor de acordarea a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea pricinii, în raport cu soluţia de admitere a recursului, Înalta Curte, în temeiul art. 451 şi art. 453 C. proc. civ., urmează a o admite şi a obliga intimatul-reclamant la plată cheltuielilor de judecată către recurent, constând în contravaloarea taxei judiciare de timbru achitate de pentru soluţionarea recursului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa, în tot, sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge acţiunea, ca neîntemeiată şi va obliga intimatul-reclamant la plată către recurentul-pârât a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR împotriva sentinţei civile nr. 561 din data de 13 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi rejudecând cauza:

Respinge acţiunea formulată de către reclamanta AUTORITATEA RUTIERĂ ROMÂNĂ, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURATILOR, ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamantă la plată către recurentul-pârât a sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 mai 2021.