Forfeiture period for insurance guarantee claims: 90-day deadline under Law 213/2015 is mandatory, not a prescriptive limitation

Şedinţa publică din data de 11 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 10 august 2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguratilor, anularea Deciziei nr. 7278/04.07.2017, prin care s-a respins ca tardivă cererea de plata nr. x/29.12.2016, admiterea contestaţiei si obligarea intimatei la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de despăgubiri, datorate de către B. S.A.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 620 pronunţată în data de 14 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat Decizia FGA nr. 7278/04.07.2017 şi a obligat pârâtul să procedeze la analiza pe fond a cererii reclamantului nr. 95964/29.12.2016 şi la emiterea unui act administrativ.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civilă nr. 620 pronunţată în data de 14 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca netemeinică.

- sub un prim aspect, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că sentinţa pronunţată de prima instanţă cuprinde motive contradictorii.

- în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât consideră că sentinţa este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (respectiv, art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015).

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt şi a enunţării dispoziţiilor incidente cauzei, cu privire la demersurile necesare pentru obţinerea de la FGA, de creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizaţiilor cuvenite, recurentul-pârât a susţinut că termenul de 90 de zile pentru depunerea cererilor de plată este un termen de decădere, ce nu poate fi lăsat la aprecierea uneia dintre părţi, intenţia legiuitorului fiind aceea de a nu se amâna sine die primirea de către FGA a cererilor de plata a asiguraţilor.

Totodată, termenul de decădere din dreptul substanţial nu este susceptibil de repunere în termen - pentru ca sancţiunea decăderii are ca efect chiar pierderea dreptului subiectiv. FGA a apreciat că acest termen este unul imperativ, nerespectarea sa atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte, nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuţie (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Aşadar termenul în discuţie nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.

A apreciat recurentul să sentinţa recurată este nelegală, fiind rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a art. 14 din Legea nr. 213/2014.

Astfel, prin reţinerea de către prima instanţă că manifestarea de voinţă a reclamantului din data de 29.12.2016 a fost clară, în sensul că a solicitat să fie despăgubit.

Faţă de dispoziţiile legale invocate anterior, recurentul a susţinut că cererea de plată a despăgubirii trebuia depusă într-un anumit termen, respectiv în cazul creanţelor născute anterior deschiderii procedurii falimentului faţă de societatea de asigurare termenul de formulare a cererii este de 90 de zile calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, iar pentru cele născute ulterior, termenul curge de la data naşterii dreptului de creanţă, astfel că sunt eronate reţinerile primei instanţe în sensul că cererea de plată a fost formulată în termen de reclamant.

În realitate acesta transmiţând cererea la data de 29 decembrie 2016, a încălcat termenul de 90 de zile prevăzut de lege, întrucât decizia penală ce este titlul de creanţă a devenit definitivă la data de 4 mai 2016 şi cererea trebuia depusă până la data de 28 iulie 2016, după rămânerea definitivă a sentintei de deschidere a procedurii falimentuluia B.. Dacă s-ar calcula cele 90 de zile de la data rămânerii definitive a sentinţei penale, cererea de plată trebuia depusă până la data de 4 august 2016.

În fine, a invocat recurentul-pârât dispoziţiile art. 100 din Legea nr. 85/2014 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

1.4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 23 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 11 mai 2021, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

2.1. Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin sentinţa nr. 9661/03.12.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei B. S.A.

Reclamantul A. a solicitat prin cererea de plata înregistrata la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/29.12.2016, plata sumei de 10.000 RON. reprezentând despăgubiri acordate in dosarul penal nr. x/2013, prin sentinţa penală nr. 373/02.11.2015 a Judecătoriei Moineşti, definitivă prin decizia penală nr. 512/04.05.2016 a Curţi de Apel Bacău.

Prin Decizia F.G.A. nr. 7278/04 iulie 2017 a fost respinsa cererea de plata nr. x/29 decembrie 2016 in cuantum de 10.000 RON, reprezentând despăgubiri acordate în dosarul penal nr. x/2013, urmare a depăşirii termenului de 90 zile, menţionat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, întrucât reclamantul a înţeles sa formuleze şi să depună cererea de plata după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plata la F.G.A. pentru asiguratorul B. S.A. în faliment.

Instanţa de fond a admis acţiunea reţinând că în mod eronat a fost respinsă ca tardivă cererea.

Împotriva acestei soluţii, pârâtul a declarat recurs apreciind că sentinţa cuprinde motive contradictorii şi că instanţa de fond a încălcat normele de drept material.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată critica expusă în contextul acestui motiv de recurs, întrucât sentinţa nu cuprinde motive contradictorii în sensul invocat de recurentul-pârât.

Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunţată de instanţă ca urmare a soluţionării cauzei cu care a fost investită va cuprinde:

"...motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Respectarea acestei cerinţe are valoare de principiu şi se circumscrie obligaţiei ce revine instanţei de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO.

Jurisprudenţa CEDO este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situaţia în care instanţa procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, pentru a le aprecia pertinenţa.

Examinând considerentele sentinţei recurate, se constată că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor părţilor, expunând pe larg motivele pentru care a pronunţat soluţia atacată, contrar susţinerilor recurentului-pârât, care afirmă că nu ştie de ce nu s-a reţinut că este tardivă cererea de plată, de către instanţa de fond fără o argumentare convingătoare, întrucât a dovedit cu înscrisuri că a respectat cerintele legale.

Prin urmare, nefiind identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond, sub aspectul invocat, critica de nelegalitate, grefată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată, urmând a fi înlăturată ca atare.

În schimb, este întemeiată cea de-a doua critică la adresa legalităţii sentinţei civile recurate, Înalta Curte constatând că hotărârea primei instanţe reflectă o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma nr. 16/2015.

Criticile recurentului-pârât, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează, în esenţă, greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor în ceea ce priveşte calificarea termenului de 90 de zile prevăzut de aceste norme.

Pentru a răspunde criticilor de nelegalitate formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 7278 din 4 iulie 2017, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins ca tardivă cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul suferit în urma evenimentului rutier petrecut la data de 30 iulie 2011, reţinând că aceasta nu a depus-o în termenul prevăzut de Legea nr. 213/2015 şi Norma ASF nr. 16/2015.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este fondat, instanţa de fond făcând o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente.

Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabileşte că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative evocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care-şi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod eronat a reţinut prima instanţă înregistrarea cererii de plată a reclamantului cu respectarea termenului reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, fără a observa că acest termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată.

Mai exact, nu a reţinut că momentul de la care începe să curgă termenul pentru formularea cererii de plată în situaţia dedusă judecăţii, este data hotărârii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului S.C. B., respectiv 28 aprilie 2016, fiind incidente prevederile tezei I a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. În raport de aceste prevederi, reclamantul a depus cererea de plată abia la data de 29 decembrie 2016, cu depăşirea termenului legal.

Chiar dacă s-ar reţine că termenul a început să curgă de la momentul rămânerii definitive a deciziei penale nr. 512 din 4 mai 2016, intimatul-reclamant avea obligaţia de a depune cererea de plată până la data de 4 august 2016.

Înalta Curte reţine că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie deoarece, pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea să prevadă această sancţiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, fiind suficient ca titularul dreptului să nu-l fi exercitat în termenul peremptoriu fixat de lege.

În egală măsură, este de observat că termenul de 90 de zile este un termen de decădere deoarece toate termenele imperative sunt prezumate a fi stabilite sub sancţiunea decăderii, în lipsa unei derogări.

Aşa fiind, faţă de formularea neechivocă a textului de lege - 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţa atunci când acesta s-a născut ulterior - rezultă că suntem în prezenţa unui termen imperativ, iar conform art. 2548 C. civ. termenele de decădere nu sunt supuse suspendării si întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel. Acest termen începe să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări, în cazul reclamantului de la data deschiderii posibilităţii executării dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească (sentinţa penală nr. 373 din 2 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Moineşti, definitivă prin decizia nr. 512 din 4 mai 2016 a Curţii de Apel Bacău).

Astfel, executarea dreptului de creanţă al reclamantului a fost posibilă la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului S.C. B., respectiv 28.04.2016, dată la care a rămas definitivă încheierea nr. 9661/03.12.2015 a Tribunalului Bucureşti, şi în raport de care reclamantul avea posibilitatea să depună cererea până la data limită de 27.07.2016.

În acest context, în mod legal s-a reţinut prin decizia atacată că reclamantul a formulat cererea de plată la data de 29 decembrie 2016, cu depăşirea termenului de 90 de zile calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului S.C. B. şi de la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 373 din 2 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Moineşti.

În acest punct Înalta Curte reaminteşte că termenele pentru exerciţiul drepturilor părţilor nu au ca scop îngrădirea dreptului la un proces echitabil şi efectiv, ci stimularea activităţii procesuale a părţilor prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

Înalta Curte reţine că prin formularea cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, reclamantul nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale.

Pe cale de consecinţă, câtă vreme reclamantul a depus cererea de plată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 29 decembrie 2016, după expirarea termenului de 90 de zile, soluţia de respingere a acesteia ca tardivă este legală, urmând a fi menţinută ca atare.

Prin urmare, reţinând că Decizia nr. 7278/04.07.2017 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care aceasta a fost anulată, este nelegală, impunându-se a fi reformată, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte apărările formulate de intimatul-reclamant, se constată că, prin întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de recurs, acesta a prezentat, în esenţă, apărările de fond formulate în faţa primei instanţe, cărora Înalta Curte le-a răspuns, implicit, în procesul de examinare a recursului declarat de pârât.

Având în vedere cererea recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor de acordarea a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea pricinii, în raport cu soluţia de admitere a recursului, Înalta Curte, în temeiul art. 451 şi art. 453 C. proc. civ., urmează a o admite şi a obliga intimatul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată către recurent, constând în contravaloarea taxei judiciare de timbru achitate de pentru soluţionarea recursului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa, în tot, sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge acţiunea, ca neîntemeiată şi va obliga intimatul-reclamant la plata către recurentul-pârât a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR împotriva sentinţei civile nr. 620 din data de 14 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi rejudecând cauza:

Respinge acţiunea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURATILOR, ca neîntemeiată.

Obligă intimatul-reclamant la plata către recurentul-pârât a sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 mai 2021.