Guarantee Fund’s obligation to assess insurer insolvency claims against objective repair costs under ASF Norm No. 23/2014

Şedinţa publică din data de 11 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 13 aprilie 2017 sub nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor anularea Deciziei nr. 5028/20.032.2017, emisă de pârât, şi obligarea acestuia să îi plătească suma de 20.328,32 RON, reprezentând despăgubirea pentru pagubele suferite de reclamant în evenimentul rutier din data de 05.08.2015.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 5150 pronunţată în data de 21 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte contestaţia privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat Decizia nr. 5028/20.03.2017 a pârâtului FGA, în parte, doar în ceea ce priveşte articolul 2 al acesteia, cu consecinţa resoluţionării legale a cererii de plată înregistrate la pârât sub nr. x/07.04.2016, sub aspectul pretenţiilor aferente articolului anulat, în conformitate cu considerentele prezentei hotărâri, a respins în consecinţă capătul doi al contestaţiei şi a obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 900 RON cu titlu cheltuieli de judecată, conform art. 451-453 C. proc. civ.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 5150 pronunţată la 21 decembrie 2017 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii şi menţinerea decizei contestate.

- pentru îndeplinirea scopului şi atribuţiilor sale legale, Fondul nu preia ope legis obligaţiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al unui asigurător în faliment, în acest caz B. S.A., neexecutând contractele de asigurare încheiate de asigurătorul faţă de care se deschide procedura;

- persoana fizică A. a formulat şi depus la FGA cererea de plată înregistrată sub nr. x din 07.04.2016, prin care a solicitat plata sumei de 20328,32 RON, cu titlu de despăgubiri rezultate din contractul de asigurare obligatorie încheiat de B. S.A., fără ca petentul să menţioneze în mod explicit dacă în cuantumul sumei pretinse intră şi alte despăgubiri în afara celor ce constituie contravaloarea reparaţiilor efectuate pentru repararea motocicletei sale avariate cu ocazia evenimentului rutier din 05.08.2015.

- FGA nu putea presupune ori subînţelege dacă suma prelinsă prin cererea de plată în discuţie cu titlu de despăgubire constituie valoarea de reparaţie a motocicletei avariate, valoarea laptopului, căştii şi echipamentului avariat;

- nu pot fi primite considerentele primei instanţe care a reţinut că FGA trebuia să motiveze actul administrativ ţinând cont de menţiunile notei de constatare, iar nu de cererea de plată formulată de petent potrivit voinţei libere a acestuia.

- actul juridic în baza căruia iniţiată procedura administrativă în faţa Fondului este cererea de plată, iar nu nota de constatare întocmită cu ocazia deschiderii dosarului de daună, apreciază ca fiind greşită motivarea dată de prima instanţă pentru a pronunţa soluţia prin care a dispus anularea art. 2 al Deciziei FGA nr. 5028 din 20.03.2017, cu consecinţa resoluţionării cererii de plată nr. x/07.04.2016, fiind nerespectate dispoziţiile de drept material prevăzute la art. 14 alin. (1) şi (2) din Legea nr. x

- nu poate fi primită motivarea dată de prima instanţă care, în mod vădit greşit, a reţinut că "(...) în raport de normele invocate de părţi, valoarea maximă a despăgubirii nu se poate stabili în conformitate cu dispoziţiile art. 51 pct. 12 din Norma ASF nr. 23/2014, ci potrivit celor prevăzute la art. 51 alin. (1) din acelaşi act normativ" - pag. 8 paragraful 2 din sentinţa recurată, întrucât prin actele de procedură (întâmpinare şi concluzii scrise) formulate şi depuse la dosarul cauzei, a făcut referire în mod explicit la prevederile art. 51 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014;

- având în vedere că şi-a îndeplinit obligaţiile în termenul prevăzut de lege şi a achitat reclamantului despăgubirile materiale anterior sesizării instanţei cu contestaţie, apreciază că nu poate fi reţinută culpa sa procesuală, context în care soluţia judecătorului fondului de a o obliga la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 900 RON este neîntemeiată.

1.4. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 23 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 11 mai 2021, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

2.1. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare formulate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că recursul declarat de acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

La data de 5 august 2015, conducătorul autoturismului cu nr. de înmatriculare x a cauzat avarierea auto/motocicletei cu nr. de înmatriculare x, aflat în proprietatea reclamantului. În urma accidentului au mai fost avariate şi alte bunuri ale reclamantului (laptop, casca, echipament etc), astfel cum se menţionează în nota de constatare. De asemenea, în acest eveniment rutier a fost accidentat grav reclamantul care a fost internat de urgenţă în spital şi supus unor intervenţii chirurgicale.

Autoturismul condus de conducătorul auto vinovat de producerea accidentului rutier, era asigurat cu poliţa RCA seria x/02/X1 nr. x emisă de B. S.A., pentru perioada asigurată 21.05.2015-20.05.2016.

Prin sentinţa nr. 9661/03.12.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei B. S.A.

Prin cererea înregistrată sub nr. x din 7 aprilie 2016, reclamantul a solicitat despăgubiri din disponibilităţile F.G.A., în cuantum total de 20.328,32 RON, pentru repararea prejudiciului suferit în urma accidentului rutier ataşând nota de constatare şi devizul estimativ întocmit de către C. S.R.L.

Prin decizia nr. 5028/20.03.2017, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis în parte cererea de plată, pentru suma de 5626 RON şi a respins cererea de plată cu privire la suma de 14.702,32 RON.

Prin sentinţa recurată a fost anulată în parte decizia nr. 5028/20.03.2017 şi a fost obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să reanalizeze cererea de plată a reclamantului şi să emită o nouă decizie, prin raportare la considerentele sentinţei.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză.

Ipotezele circumscrise acestui motiv de casare se întâlnesc, exempli gratia, în situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în speţă, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Cererea de recurs întemeiată pe acest motiv de casare trebuie să indice cu precizie elementele criticate din hotărârea a cărei casare se solicită, precum şi argumentele juridice care susţin în mod concret această cerere, neputând forma obiect al analizei acestei instanţe decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate.

Aşadar, în lipsa unor repere legale, obiective care să fundamenteze operaţiunea de diminuare a costului reparaţiilor faţă de cel rezultat de documentele justificative aflate la dosarul cauzei, instanţa de fond a conchis în mod corect că nu poate cenzura actul administrativ sub aspectul legalităţii dar nici sub aspectul oportunităţii admiterii în parte a cererii de despăgubire şi nu poate verifica dacă într-adevăr pârâtul s-a raportat la criterii obiective şi echidistante, asigurând o despăgubire justă, rezonabilă, verificare ce se impune a fi făcută în raport de argumentele invocate de pârât.

În concret, raportat la cele reţinute, Înalta Curte apreciază că sunt neconcludente argumentele recurentului-pârât, în sensul că nu este un asigurător şi nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător in faliment, respectiv că este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce priveşte utilizarea resurselor financiare din care Fondul este constituit şi, ca atare, este obligat să facă propria analiză şi propria instrumentare a dosarele de daună, întrucât analiza efectuată nu are la bază criterii legale, obiective, care să îl îndreptăţească să ignore costul reparaţiilor, aşa cum a fost stabilit pe baza documentelor ce însoţesc cererea şi eliberate de unităţi specializate, acte care trebuiau avute în vedere la stabilirea cuantumului pagubei, în temeiul art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014.

Înalta Curte reţine, la rândul său, în sensul că prevederile art. 2 din Legea nr. 213/2015, fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător garantând astfel plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5.

Interpretarea logică şi sistematică a dispoziţiilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, impune concluzia potrivit căreia autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate, aşa fiind, demersul acesteia de a reduce cuantumul despăgubirii la o sumă pe care o apreciază ca fiind singura ce rezultă din cererea depusă la data de 7 aprilie 2016 de către reclamant, fără o justificare reală, nu poate fi validată.

Din cuprinsul cererii de plată rezultă doar suma solicitată ca şi despăgubire, în cuantum de 20328,32 RON, cererea fiind însoţită de o notă de constatare, fără ca petentul să menţioneze în mod explicit ce anume intră în cuantumul sumei pretinse, respectiv contravaloarea reparaţiilor efectuate pentru repararea motocicletei sale avariate cu ocazia evenimentului rutier din 05.08.2015 şi a altor bunuri.

În acest context toate susţinerile recurentului pârât în sensul că din cerere rezultă doar valoarea de reparaţie a motocicletei nu are suport real.

Înalta Curte mai constată că, astfel cum a reţinut în mod corect judecătorul fondului, analiza cererii de plată este de competenţa F.G.A., iar nu instanţei de judecată, aceasta din urmă putând doar anula decizia nelegală şi obliga pârâtul la reanalizarea cererii de plată, cu luarea în considerare a celor dezlegate astfel că solicitarea reclamantului de obligare directă a pârâtului la plata sumei de 20328,32 RON nu poate fi primită.

Recurentul-pârât a mai susţinut că nu pot fi reţinute în sarcina sa aspecte privind reaua credinţă, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale pentru a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Se mai arată că nu se află în culpă procesuală faţă de reclamant, întrucât nu a făcut altceva decât să aplice dispoziţiile legale în materie privind speţa în cauză.

Instanţa de recurs arată că potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată.

Din acest punct de vedere, între partea care a obţinut câştig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, şi partea care acceptă judecata şi pierde procesul, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credinţă, a obligat pe partea potrivnică câştigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Aşa fiind, textul criticat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia desfăşurării procesului. Se observă astfel că la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câştigat procesul. Or, în speţă recurenta pârâtă a căzut în pretenţii, context în care culpa lor procesuală atrage aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.

Curtea arată că norma înscrisă în textul art. 454 din C. proc. civ. reglementează o excepţie de la regula potrivit căreia partea care a pierdut procesul datorează cheltuieli de judecată. Astfel, în situaţia în care la primul termen de judecată, cu procedura legal îndeplinită, pârâtul a recunoscut pretenţiile reclamantului, acesta nu va mai fi obligat să suporte cheltuielile judecăţii, cu rezerva situaţiei în care a fost pus în întârziere înainte de pornirea procesului sau era de drept în întârziere. În speţă, este fără îndoială că procesul a fost declanşat din culpa părţii pârâte care a emis şi menţinut decizia 5028/2017. Admiterea acţiunii în parte, conduce la concluzia că pretenţiile reclamantului au fost întemeiate, fiind evident că în speţă subzistă culpa procesuală a pârâtei. Instanţa de fond a făcut o aplicare corectă a legii, neputând fi acceptată ideea că, în speţă, culpa procesuală ar fi inexistentă, aşa cum eronat susţine recurenta.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR împotriva sentinţei civile nr. 5150 din data de 21 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 mai 2021.