Mineral royalty increases retroactive to ongoing concessions: classification of fiscal clauses as regulatory provisions under administrative contracts

Şedinţa publică din data de 11 mai 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 29.09.2014, reclamanta societatea A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, anularea deciziei de soluţionare nr. 8350/04.08.2014, anularea adresei nr. x/15.05.2014 şi a actelor adiţionale modificatoare la licenţele de exploatare nr. 159/1999 (perimetrul Ghioroc, jud. Arad), nr. 505/1999 (perimetrul Dealul Iglicioara-Turcoaia, jud. Tulcea), nr. 1078/1999 (perimetrul Doaga, jud. Vrancea), nr. 1142/2000 (perimetrul Rotbav, jud. Braşov), nr. 1376/2002 (perimetrul Drăgănescu, jud. Giurgiu), nr. 2165/1999 (perimetrul Zebil-Dealul Congaz, jud. Tulcea), nr. 3252/2002 (perimetrul Pleşa Porceni, jud. Gorj), nr. 3253/2002 (perimetrul Măgura Sîrbi-Brănişca, jud. Hunedoara), nr. 3264/2002 (perimetrul Valea Arsului-Criscior, jud. Hunedoara), cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 3525 pronunţată în data de 18 decembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta societatea A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta societatea A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu consecinţa anulării deciziei de soluţionare nr. 8350/04.08.2014, anularea adresei nr. x/15.05.2014 şi a actelor adiţionale modificatoare la licenţele de exploatare.

După prezentarea pe larg a situaţiei de fapt, recurenta - reclamantă a susţinut următoarele în combaterea sentinţei atacate:

Sentinţa recurată reţine în mod nelegal că noul cuantum a redevenţei s-ar aplica şi licenţelor de exploatare acordate înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 102/2013, instanţa interpretând în mod eronat prevederile art. VI-VIII din O.U.G. nr. 102/2013 ca fiind aplicabile în cauză;

Sub acest aspect menţionează că instanţa de fond arată că potrivit art. VI din O.U.G. nr. 102/2013, noul cuantum al redevenţei miniere se stabileşte la încheierea licenţei sau la eliberarea permisului de exploatare, dar, cu toate acestea, susţine că noile redevenţe se aplică de la data intrării în vigoare a ordonanţei tuturor licenţelor de exploatare.

Or, o astfel de interpretare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 102/2013 nu poate fi decât nelegală atât timp cât instanţa de fond, în Sentinţa recurată, deşi afirmă că prevederile acestei ordonanţe sunt pe deplin aplicabile prezentei cauze, într-un mod cu totul eronat, ignoră să aplice şi prevederile art. VI din aceasta, care prevede că "Redevenţa minieră cuvenită bugetului de stat se stabileşte, la încheierea licenţei ori la eliberarea permisului de exploatare".

În realitate, sensul avut în vedere de legiuitor este unul extrem clar şi urmează principiile statuate în materie încă de la momentul Legii nr. 61/1998. Astfel, intenţia legiuitorului a fost întotdeauna aceea de a oferi o protecţie clară concesionarului prin păstrarea clauzelor licenţelor de exploatare în forma în care acestea au fost încheiate.

Prima instanţă susţine că prevederile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2003 nu sunt aplicabile în prezenta cauză deoarece reglementează doar situaţia tranzitorie a licenţelor de exploatare încheiate în baza Legii nr. 61/1998, care a fost abrogată expres odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 85/2003 prin intermediul art. 69 din acest act normativ.

Sentinţa recurata ignoră de asemenea faptul că art. 60 există şi astăzi în Legea minelor nr. 85/2003, iar o privire cronologică asupra evoluţiei acestui text de lege confirmă intenţia legiuitorului de a păstra aceste prevederi legale pentru a oferi în continuare protecţie licenţelor încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 85/2003, aşa cum este cazul licenţelor Societăţii.

Instanţa de fond alege să ignore într-un mod cu totul eronat şi prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003, dând prevalentă în cauză prevederilor O.U.G. nr. 102/2013.

Cu privire la această atitudine a primei instanţe, solicită a se observa faptul că, licenţelor încheiate sub imperiul Legii nr. 61/1998 şi aflate în vigoare la data adoptării Legii nr. 85/2003, le sunt incidente atât dispoziţiile art. 21 alin. (2), cât şi dispoziţiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2003 (texte de lege în vigoare la data adoptării Legii minelor nr. 85/2003, fiind în vigoare şi în prezent), iar nu prevederile O.U.G. nr. 102/2013, care nu pot să consacre decât regimul licenţelor ce vor fi încheiate ulterior intrării în vigoare a acestui din urmă act normativ.

Astfel, chiar dacă O.U.G. nr. 102/2013 nu prevede expres renegocierea licenţelor de exploatare în derulare, intenţia legiuitorului de a nu modifica în mod unilateral acordul de voinţă al părţilor, rămâne valabilă fiind expres menţinută prin dispoziţiile art. 21 alin. (2) şi ale art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2003 care, prevăd expres faptul că licenţele sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii/emiterii acestora şi rămân în vigoare în forma în care au fost încheiate pe toată durata pentru care au fost încheiate.

Potrivit prevederilor legale incidente cauzei, rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că noul cuantum al redevenţei miniere prevăzut de către O.U.G. nr. 102/2013 nu se poate aplica licenţelor de exploatare încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei ordonanţe deoarece, în acest fel, s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii prevăzut atât de C. civ. în art. 6 alin. (2). cât şi de către art. 15 alin. (2) din Constituţia României;

Sentinţa recurată reţine în mod nelegal că titularii licenţelor de exploatare acordate înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 102/2013, sunt obligaţi să încheie acte adiţionale modificatoare în termen 90 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanţei.

Prima instanţă interpretează în mod eronat prevederile art. VIII alin. (2) din O.U.G. nr. 102/2013, apreciind că norma legală modificatoare permite Autorităţii modificarea unilaterală a Licenţelor de exploatare. În realitate însă textul de lege are în vedere reglementarea procedurii de încheiere a licenţelor de exploatare şi implicit a actelor adiţionale de modificare a acestora.

Încălcând procedura legală, Autoritatea şi prima instanţă au susţinut că noul cuantum al redevenţei trebuie aplicat de la momentul semnării actelor adiţionale de Preşedintele Autorităţii. Or, o astfel de argumentaţie este absurdă dat fiind că actele adiţionale au fost emise la începutul anului 2014 şi probabil semnate de Preşedintele ANRM fără ca reclamanta să fie înştiinţată despre acest lucru. Societatea a aflat despre existenţa acestora abia la data de 15.05.2014 când i-a fost transmisă Adresa ANRM, prin care a fost invitată sa îşi însuşească actele adiţionale deja intrate în vigoare.

Având în vedere prevederile clauzelor contractuale agreate de către părţi prin contractul de concesiune cât şi dispoziţiile legale incidente, solicită să se constate nelegalitatea sentinţei recurate şi în ceea ce priveşte posibilitatea Autorităţii de a modifica în mod unilateral cuantumul redevenţei datorate de reclamantă, aferent licenţelor de exploatare, prin obligarea la semnarea unor acte adiţionale neagreate de către societatea A..

Instanţa de fond a reţinut în mod eronat că Autoritatea poate impune reclamantei achitarea unui cuantum majorat în mod unilateral de către acesta prin actele adiţionale modificatoare, fără o negociere prealabilă cu aceasta, care să se finalizeze cu acceptul reclamantei, materializat prin semnarea acestor acte adiţionale.

Sentinţa recurata reţine în mod nelegal că ANRM poate modifica în mod unilateral cuantumul redevenţei datorită calităţii sale de purtătoare a prerogativelor de putere publică.

În consecinţă, deşi contractul de concesiune este un contract administrativ, atât timp cât natura juridică a redevenţei miniere este aceea de preţ al contractului de concesiune, modificarea în mod unilateral a cuantumului redevenţei miniere nu poate fi susţinută, întrucât ar încălca în mod flagrant atât dispoziţiile Licenţelor de exploatare, cât şi principiile aplicabile în materie contractuală şi ar afecta echilibrul financiar al concesiunii.

Hotărârea de fond este nelegală şi ca urmare a înlăturării aplicării dispoziţiilor Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţia EDO, sub incidenţa căruia intră toate drepturile reale principale, inclusiv dreptul de concesiune. Modificarea de către stat, pe cale unilaterală, a contractului de concesiune, reprezintă o ingerinţă nelegală a statului în derularea contractului şi o măsură disproporţionată şi contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia EDO.

Prin urmare, atât timp cât, Preşedintele ANRM şi Ministrul Finanţelor Publice îşi expun public o poziţie faţa de o nouă prevedere legislativă, chiar în contextul promovării acestei modificări legale, aceştia nu pot exprima decât o poziţie oficială a Autorităţii pe care o conduc, şi nu doar o poziţie personală, aşa cum în mod eronat susţine instanţa de fond. Interpretarea instanţei de fond nu se poate susţine prin simplul fapt că Preşedintele ANRM este cel care trebuia şi trebuie să aplice noua reglementare, iar Ministrul Finanţelor Publice a fost unul din semnatarii actului normativ, ambele persoane fiind, deci, în deplină cunoştinţă de cauză asupra subiectului.

Astfel, consideră că, atât timp cât cele două persoane mai sus amintite, respectiv Preşedintele ANRM şi ministrul finanţelor publice, din funcţiile reprezentative pe care le deţin, au susţinut că prevederile O.U.G. nr. 102/2013 se aplică doar licenţelor de exploatare încheiate după intrarea în vigoare a acestei ordonanţe, considerăm ca opiniile acestora sunt absolut relevante cauzei şi au fost înlăturate în mod nelegal de către instanţa de fond.

1.4. Apărări formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

1.5.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 7 iunie 2016.

Prin încheierea din data de 21 martie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., şi a fixat termen pentru judecarea lui pe fond.

1.5.2. Alte aspecte procesuale

La termenul de judecată de la 14 noiembrie 2017, recurenta-reclamantă A. a depus o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. VII şi VIII din O.U.G. nr. 102/2013, prin raportare la art. 15 alin. (2), art. 44 şi art. 1 alin. (3) din Constituţia României, solicitând sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate şi suspendarea soluţionării cauzei până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate invocată.

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale a depus un punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. VII şi VIII din O.U.G. nr. 102/2013, prin care a solicitat respingerea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de recurenta-reclamantă A. S.A. (fostă societatea A.), ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din 30 ianuarie 2018, Înalta Curte a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. VII şi VIII din O.U.G. nr. 102/2013, invocată în prezenta cauză de către recurenta-reclamantă A., a sesizat Curtea Constituţională şi a suspendat judecata cauzei.

Prin Decizia nr. 176 din 26 mai 2020 pronunţată de Curtea Constituţionalăa României s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de A. S.A. în Dosarele nr. x/2014 şi nr. y/2014 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, precum şi de către B. S.A. în Dosarul nr. x/2014 al aceleiaşi instanţe şi constată că prevederile art. VII şi art. VIII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

2.1. Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

Instanţa de fond a reţinut că prevederile art. VII şi VIII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 102/2013 conţin soluţia legislativă explicită a aplicării noului cuantum al redevenţelor stabilit prin art. VI din acelaşi act normativ, de la data intrării în vigoare a ordonanţei, tuturor licenţelor, adică şi celor încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ şi că aceste prevederi legale nu pot fi înlăturate de la aplicare.

Prima critică din recurs se referă la modalitatea de tranşare de către instanţa de fond a problemei sferei de aplicare a prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 102/2013.

Recurenta susţine că judecătorul fondului a reţinut greşit că prevederile art. VI-VIII din O.U.G. nr. 102/2013 sunt aplicabile şi licenţelor de exploatare a resurselor miniere a căror beneficiară este societatea reclamantă, care au fost acordate în perioada 1999-2008.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate şi că, în mod corect, prima instanţă a stabilit că aceste prevederi sunt aplicabile şi licenţelor deţinute de reclamantă, respectiv contractelor de concesiune încheiate anterior intervenirii modificării prevederilor art. 45 din Legea minelor nr. 85/2003, care stabileşte cuantumul redevenţelor miniere.

Astfel, prin art. VI din O.U.G. nr. 102/2013 s-a modificat art. 45 alin. (1) din Legea minelor nr. 85/2003, stabilindu-se noi niveluri ale redevenţei miniere cuvenită bugetului de stat, iar prin art. VII s-a consacrat soluţia legislativă a aplicării noilor redevenţe, de la data intrării în vigoare a ordonanţei de modificare a legii, tuturor licenţelor/permiselor. Soluţia legislativă clară este confirmată şi de conţinutul art. VIII, conform căruia, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei, titularii licenţelor/permiselor şi autoritatea competentă au obligaţia de a încheia acte adiţionale de stabilire a redevenţelor reglementate prin O.U.G. nr. 102/2013.

Recurenta afirmă că dispoziţiile menţionate ale O.U.G. nr. 102/2013 nu ar putea fi interpretate în sensul aplicabilităţii lor şi contractelor de concesiune încheiate anterior, întrucât o astfel de interpretare ar contraveni principiului securităţii raporturilor juridice, consacrat expres prin dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003 conform cărora "prevederile legale existente la data intrării în vigoare a licenţei rămân valabile pe toată durata acesteia, cu excepţia apariţiei unor eventuale dispoziţii legale favorabile titularului".

Norma cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003 stabileşte că, în perioada de activitate a legii, licenţele obţinute rămân supuse prevederilor legale sub imperiul cărora au fost obţinute. Această normă, însă, nu poate fi opusă modificării legislative explicite din cuprinsul aceluiaşi act normativ referitoare la nivelul redevenţei miniere cuvenite bugetului de stat, pentru motive care ţin de calificarea juridică a redevenţei, care va fi analizată, în continuare.

Cât priveşte dispoziţiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2003, pe care, de asemenea, se bazează argumentaţia recurentei, în mod corect instanţa de fond a reţinut că aceste dispoziţii, fiind cuprinse în capitolul celor cu caracter tranzitoriu şi final din Legea nr. 85/2003 şi referindu-se la perioada de tranziţie de la reglementarea anterioară - Legea minelor nr. 61/1998, la noua Lege a minelor nr. 85/2003, nu sunt incidente în cauză deoarece chestiunile litigioase ale cauzei nu se referă la perioada tranzitorie anterior menţionată, ci la aplicarea modificărilor aduse Legii nr. 85/2003 contractelor de concesiune aflate în derulare.

Chiar dacă s-ar aprecia că obţinerea unora dintre licenţe sub imperiul Legii nr. 61/1998 face să le fie aplicabilă norma tranzitorie menţionată, rămân valabile argumentele anterior expuse, potrivit cărora o astfel de normă nu împiedică modificarea prin lege a nivelului redevenţelor miniere, în cazul contractelor de concesiune aflate în derulare.

În altă ordine de idei, instanţa de fond, argumentând în mod corect că nu poate înlătura de la aplicare dispoziţii legale aflate în vigoare, într-un raţionament logico-juridic firesc, s-a referit şi la împrejurarea că argumentele de nelegalitate ale reclamantei implică un control de constituţionalitate a O.U.G. nr. 102/2013, control care nu intră în competenţa instanţei de contencios administrativ.

Recurenta continuă să susţină, în principal, că problema dedusă judecăţii ţine de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 102/2013, iar nu de constituţionalitatea acestora.

Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului constată că soluţia legislativă a aplicării noului nivel al redevenţelor miniere şi contractelor de concesiune aflate în derulare este prevăzută de modificările aduse Legii nr. 85/2003 prin O.U.G. nr. 102/2013, aprobată prin Legea nr. 11/2015 (publicată în Monitorul oficial nr. 24 din 13.01.2015) şi că instanţa de contencios administrativ este ţinută să aplice aceste dispoziţii legale.

Criticile recurentei-reclamante vizează conţinutul normativ al art. VI, art. VII şi art. VIII din O.U.G. nr. 102/2013, iar nu modul în care aceste articole de lege trebuie interpretate şi aplicate.

Şi dacă s-ar aprecia că această chestiune litigioasă, a aplicării modificărilor legislative referitoare la nivelul redevenţei licenţelor în derulare nu priveşte textul de lege, ca atare, ci ţine de procesul de aplicare (în timp) a legii, revenind în competenţa instanţei de contencios administrativ atributul rezolvării ei, Înalta Curte constată că O.U.G. nr. 102/2013 se aplică efectelor juridice viitoare ale contractelor de concesiune aflate în derulare, respectiv, stabileşte pentru viitor noi niveluri ale redevenţei miniere datorate în cadrul contractelor.

Recurenta susţine că nivelul redevenţei nu intră în categoria efectelor viitoare ale contractului, ci reprezintă facta praeterita, care ar trebui să rămână supusă legii în vigoare la data încheierii contractului de concesiune.

Însă, numai situaţia juridică generată de încheierea contractului de concesiune ce cuprinde efectele voite ale acestuia este, din perspectiva determinării legii aplicabile în cazul conflictului de legi în timp, o facta praeterita, fiind consumată la momentul încheierii contractului. Nu este şi cazul clauzelor reglementare ale contractului administrativ.

Contractul de concesiune minieră este o specie a contractului administrativ, care, conform definiţiei din art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, reprezintă un acord de voinţă între autoritatea publică şi persoana juridică de drept privat, prin care se urmăreşte realizarea unui interes public, respectiv punerea în valoare a unui bun public. Contractul este, astfel, supus regimului de putere publică.

Conform art. 3 pct. 8 din Legea nr. 85/2003, concesiunea minieră este operaţiunea juridică prin care statul, reprezentat de autoritatea competentă, în calitate de concedent, transmite pentru o perioadă determinată unei persoane, în calitate de concesionar, dreptul şi obligaţia de a executa, pe risc şi cheltuială proprii, activităţi miniere având ca obiect resursele minerale ce cad sub incidenţa prezentei legi, în schimbul unei redevenţe miniere pentru exploatare şi al unei taxe pe activitatea de prospecţiune, explorare şi exploatare a resurselor minerale.

În satisfacerea interesului public, printre principalele trăsături caracteristice contractelor administrative se numără poziţia inegală a părţilor contractante (particularul fiind subordonat autorităţii publice) şi clauzele derogatorii de la dreptul comun, cunoscute drept clauze exorbitante, imperative prin puterea legii şi care nu pot face obiectul niciunei negocieri.

Autoritatea publică contractantă are dreptul de a modifica în mod unilateral partea reglementară a contractului, respectiv clauzele de drept public, stabilite prin lege sau acte administrative unilaterale, în scopul ocrotirii intereselor publice.

Or, în cazul contractelor de concesiune minieră, nivelul redevenţei miniere face parte dintre clauzele reglementare ale contractului, de drept public, acest nivel fiind stabilit prin lege, iar nu lăsat la îndemâna negocierii între părţile contractante. Acest aspect rezultă fără dubiu din prevederile art. 44 şi 45 din Legea nr. 85/2003.

Deşi clauzele financiare convenite de părţile unui contract administrativ sunt considerate a nu fi clauze reglementare, redevenţa stabilită în sarcina concesionarului, pentru exploatarea unor resurse care fac parte din domeniul public al statului, ca natură juridică, doar în susbsidiar poate fi socotită drept clauză financiară a contractului.

În principal, aceste redevenţe fac parte din regimul fiscal al exploataţiilor, fiind stabilite pe cale reglementară, dovadă în acest sens stând tocmai prevederile art. 45 din Legea minelor nr. 85/2003.

Cu respectarea principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat constituţional prin art. 15 alin. (2), legea nouă nu modifică efecte ale contractului care s-au produs înainte de intrarea sa în vigoare, ci se aplică efectelor viitoare ale contractelor de concesiune, susceptibile să se producă după intrarea ei în vigoare.

Redevenţa minieră nu este, aşa cum susţine recurenta, exclusiv un preţ al concesiunii, ci natura ei juridică principală este de creanţă asimilată celor fiscale, fiind definită, conform art. 3 pct. 3 din Legea nr. 85/2003, ca suma datorată bugetului de stat de către titular pentru concesionarea/administrarea activităţilor de exploatare a resurselor minerale, bunuri ale domeniului public al statului.

De altfel, şi art. 1 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală ca şi art. 2 alin. (2) din noul Codul de procedură fiscală asimilează redevenţele miniere creanţelor fiscale, supunându-le regimului de drept public fiscal.

În concluzie, Înalta Curte reţine că nivelul redevenţei miniere reprezintă clauză reglementară a contractului de concesiune minieră, stabilită prin lege şi că Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale are dreptul şi obligaţia de a modifica în mod unilateral această parte reglementară a contractului, în raport de prevederile explicite ale art. 45 din Legea nr. 85/2003, aşa cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 102/2003, aprobată prin Legea nr. 11/2015, fără ca aceasta să atragă o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice.

În această privinţă sunt de menţionat şi considerentele de la pct. 51 din decizia Curţii Constituţionale anterior menţionate, conform cărora se "constată că prevederile criticate din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013 nu contravin principiului constituţional al neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, întrucât acestea sunt de imediată aplicare, iar în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit, de principiu, că "o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare" (Decizia nr. 952 din 13 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din data de 4 ianuarie 2013, Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002; Decizia nr. 73 din 6 martie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 11 mai 2001). O lege nu este retroactivă când vizează efectele nerealizate încă în momentul intrării ei în vigoare, ale unui act juridic cu efecte succesive, astfel cum sunt licenţele de concesiune miniere, care sunt acte juridice cu executare succesivă, deci cu efecte succesive. Aşa fiind, Curtea consideră că reglementarea criticată din cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013 reprezintă o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia legea nouă se aplică de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi."

Pentru considerentele anterioare, vor fi înlăturate şi motivele de recurs prin care se susţine greşita reţinere de către instanţa de fond a existenţei unei obligaţii legale a recurentei-reclamante de a încheia actele adiţionale modificatoare, în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanţei şi, respectiv, greşita reţinere a imposibilităţii negocierii cuantumului redevenţei miniere.

Recurenta-reclamantă susţine fără temei că dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2003 ar fi în sensul că nivelul redevenţei se stabileşte prin negociere.

De asemenea, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată de recurentă se referă la situaţii/raporturi juridice diferite de cel supus controlului judiciar în prezenta cauză.

Cât priveşte aplicarea dispoziţiilor Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţia EDO, recurenta-reclamantă susţine că interesul său patrimonial în menţinerea condiţiilor concesiunii, sub aspectul nivelului redevenţei, ar intra în sfera de ocrotire a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia EDO, întrucât licenţa, în forma agreată iniţial, reprezintă un "bun" în sensul Convenţiei.

Atât din perspectiva asimilării redevenţelor miniere creanţelor fiscale, cât şi din perspectiva caracterului de clauză reglementară a contractului de concesiune a nivelului acestei redevenţe interesul patrimonial invocat de reclamantă nu intră în sfera de protecţie a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia EDO.

În ultimul rând, se impune înlăturarea criticii conform căreia instanţa de fond în mod greşit nu a valorificat poziţia exprimată public a preşedintelui ANRM şi a ministrului de finanţe referitoare la modalitatea de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 102/2013.

În această privinţă, instanţa de fond a reţinut în mod legal că astfel de opinii asupra interpretării şi aplicării legii, chiar expuse de reprezentaţii statului/autorităţii contractante nu pot fi producătoare de efecte juridice.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 3525 din data de 18 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 mai 2021.