Excessiveness of prison labor restrictions based on disciplinary infractions beyond statutory sanctions

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în data de 24.11.2020, reclamantul A., încarcerat în prezent la Penitenciarul Rahova în executarea unei pedepse privative de libertate de 3 ani şi 6 luni, a chemat în judecată pe parata Administraţia Naţională a Penitenciarelor, solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună, în temeiul art. 14 din Legea 554/2004, suspendarea în parte a executării actului administrativ normativ reprezentat de Decizia Directorului General al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 500.165/2017, în ceea ce priveşte dispoziţiile:

- art. 24 lit. c), cu următorul conţinut:

"Se interzice folosirea la activităţi cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului a persoanelor private de libertate care au fost sancţionate pentru abateri disciplinare grave sau foarte grave şi nu au fost recompensate cu ridicarea măsurii disciplinare" şi ale

- art. 17 alin. (4), cu următorul conţinut:

"Retragerea de la muncă sau schimbarea locului de muncă al persoanei private de libertate se aprobă de directorul locului de deţinere la propunerea comisiei prevăzută la art. 174 alin. (1) din Regulament."

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1370 din data de 17 decembrie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele: "Admite in parte acţiunea formulată de reclamantul A., domiciliat în Judeţul Teleorman, încarcerat în prezent la Penitenciarul Rahova, cu domiciliul ales pentru comunicarea tuturor actelor de procedură la Cabinet de Avocat B., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

In baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspenda executarea:

-art. 17, alin. (4) din Decizia ANP nr. 500165/2017, in măsura in care retragerea de la munca este determinata de aplicarea sancţiunii disciplinare prevăzute de art. 101, alin. (1), lit. d) din Legea nr. 254/2013.

-art. 24, lit. c) din Decizia ANP nr. 500165/2017, in măsura in care interdicţia de folosire la activităţi cu caracter gospodăresc este determinata de aplicarea sancţiunii disciplinare prevăzute de art. 101, alin. (1), lit. d) din Legea nr. 254/2013.

până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii in anulare.

Respinge in rest acţiunea.".

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare.

În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea primei instanţe este pronunţată cu încălcarea normelor de drept material întrucât nu s-au avut în vedere prevederile specifice care impun restricţii şi conduite obligatorii de urmat persoanelor private de libertate.

Astfel, s-a apreciat că instanţa de fond făcând analiza dispoziţiilor art. 78 din Legea nr. 254/2013 a reţinut, greşit, că acest articol reprezintă practic recunoaşterea unei vocaţii generale şi egale, a persoanelor condamnate de a fi cerute la muncă.

Prin această interpretare instanţa schimbă radical sensul acestui articol, care reprezintă doar consacrarea legală a dreptului administraţiei penitenciarului de a putea cere persoanelor condamnate să muncească, în funcţie de criteriile enumerate în textul normativ. În opinia noastră acesta este unicul sens al articolului de lege. Art. 78 nu consacra vocaţia generală a deţinuţilor ca un veritabil drept de a li se cere să muncească. Posibilitatea conferită de lege administraţiei penitenciarului (de a cere unui deţinut să muncească) este doar expresia abilitării instituţiei penitenciarului de a face uz, în măsura posibilităţilor economice reale, de utilizarea persoanelor private de libertate la muncă (doar în contextul în care acest lucru este posibil, sunt respectate criteriile de selecţie, deţinuţii îşi dau acordul, şi alte condiţii pe care le vom analiza mai jos).

Interpretarea instanţei de fond situează administraţia penitenciara cu mult în afara cadrului legal, instituind practic ca o obligaţie de rezultat, în sarcina administraţiei penitenciare de a cere fiecărui deţinut să muncească în temeiul unei vocatii a detinutilor de a li se cere sa munceasca atunci cand, în drept, legea nu impune o asemenea măsură. Acest lucru nici nu poate fi impus penitenciarelor întrucât nu există capacitatea economică reală de folosire a tuturor deţinuţilor în activităţi lucrative sau pentru prestarea unor servicii sau activităţi. Nu există în mediul economic real cerinţe, suficient de mari pentru a implica întregul efectiv de deţinuţi în muncă, iar actualul context pandemic obligă la măsuri suplimentare de stopare a activităţilor lucrative.

Titlul articolului "dreptul la munca" nu are in vedere constituirea unui drept al persoanei private de libertate.

Instanţa de fond conchide, în mod eronat în opinia noastră, faptul că folosirea titlului "dreptul la muncă" este foarte sugestivă din punctul de vedere al recunoaşterii unei vocaţii generale şi egale, a persoanelor condamnate, de a fi cerute la muncă. Eroarea constă în conferirea unei anumite forţe argumentative unui titlu de articol care reprezintă de fapt o simplă denumire marginală, care nu poate primi semnificaţii juridice. Prin această interpretare a instanţei de fond se încalcă practic prevederile art. 47 din Legea nr. 24/2000 - privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative care stabilesc la alin. (5) faptul că articolele pot fi prevăzute cu denumiri marginale care nu au o semnificaţie proprie în conţinutul reglementării.

În concluzie, art. 78 din Legea 254/2013 reglementează o simpla posibilitate a administraţiei locului de deţinere de a cere deţinuţilor să muncească (în scopul de a determina, împreună cu alte măsuri educative o schimbare atitudinală de natură a face improbabilă revenirea în penitenciar) şi reglementează care sunt criteriile obligatorii de care administraţia penitenciarului trebuie să ţină cont.

Astfel, nu putem considera că aspectul reţinut de instanţă cu privire la vocaţia persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate de a fi cerute la muncă reprezintă o prezumţie corectă, întrucât, reiterăm, această interpretare conferă sensuri noi unui text normativ care, în mod obiectiv, vizează doar un drept al administraţiei penitenciarului de a cere deţinuţilor să lucreze, fără să consacre alte drepturi.

Penitenciarul este practic obligat să verifice îndeplinirea condiţiilor legale menţionate la art. 78 din Legea 254/2013 şi art. 173 din H.G. nr. 157/2016, respectiv din Decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 500165/2017 înainte de a cere unui deţinut să muncească.

Instanţa invocă prevederile art. 78 din Legea nr. 254/2013 şi prevederile art. 173 alin. (5) din H.G. nr. 157/2016 dar aceste texte legale fixează cadrul legal general al muncii, scopurile urmărite prin munca deţinuţilor şi nu problematica de fond care face obiectul analizei, în prezentul proces, respectiv viabilitatea utilizării unor criterii care ţin de conduita persoanei condamnate în selecţia la muncă. Reluăm textele normative incidente:

"ART. 78 Dreptul la muncă Legea nr. 254/2013:

Persoanelor condamnate li se poate cere să muncească, în raport cu tipul regimului de executare, ţinându-se seama de calificarea, deprinderile şi aptitudinile acestora, de vârstă, starea de sănătate, măsurile de siguranţă, precum şi de programele destinate sprijinirii formării profesionale a acestora."

Pentru ca procesul de selectare la muncă a persoanelor condamnate să nu se efectueze în mod arbitrar, la art. 173, alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, aprobat prin H.G. nr. 157/2016 au fost stabilite si criteriile pe baza cărora se va face aceasta selectie/repartizare la munca a persoanelor condamnate, menţionate anterior.

În continuare, învederăm onoratei instanţe că art. 174 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, prevede în mod expres că, "Procedura şi criteriile de selecţionare la muncă a deţinuţilor se stabilesc prin decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor prevăzută la art. 173 alin. (6). În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 177 alin. (2) din acelaşi act normativ, potrivit cărora repartizarea deţinuţilor la activităţi cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului se efectuează în condiţiile şi în limita baremelor aprobate prin decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor prevăzută la art. 173 alin. (6).

Se poate constata că, în aplicarea Legii nr. 254/2013 şi în baza prevederilor H.G nr. 157/2016, directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor i-a fost conferită prerogativa legală de a stabili, prin decizie, care sunt criteriile legale pentru selecţionarea la muncă a deţinuţilor prin raportare la normele din cele două acte normative superioare care enumeră criteriile (inclusiv măsurile de siguranţă).

Mai mult, însăşi instanţa de judecată reţine faptul că, în măsura în care se poate încadra într-unul din criteriile prevăzute de Regulament comportamentul persoanei private de libertate poate fi luat în considerare în mod indirect, exemplificând în acest sens prin situatia în care persoana condamnata a săvârşit o abatere disciplinară care pune în pericol siguranta penitenciarului.

Prin urmare, chiar raportat la exemplul menţionat de instanţă comisia de selecţionare la muncă este în măsură să analizeze dacă o persoană privată de libertate poate fi retrasă de la muncă sau nu, şi să formuleze propuneri în acest sens către directorul unităţii dacă persoana în cauză reprezintă un risc pentru siguranţa penitenciarului. În acest context, săvârşirea unei abateri disciplinare grave (situaţia concretă a reclamantului) care pune în pericol siguranţa locului de deţinere poate fi de natură să influenţeze, din acest punct de vedere decizia comisiei selecţionare şi repartizare la muncă şi în privinţa menţinerii sau nu la muncă a persoanei private de libertate.

Faţă de cele reţinute de instanţă ca aspect criticabil, respectiv ca fiind "în plus" criteriul "conduitei persoanei private de libertate", prevăzut la art. 14 lit. e) din Instrucţiunile aprobate prin decizia directorului general al ANP nr. 165/2017, învederăm faptul că trimiteri referitoare la conduita persoanei private de libertate se regăsesc, fără circumstanţieri de detaliu, atât în Legea nr. 254/2013 cât şi în Regulamentul de aplicare a acesteia (cu referire spre exemplu la stabilirea şi schimbarea regimului de executare ori analiza în procedura de liberare condiţionată), reperele consacrate din acest punct de vedere în cuprinsul legislaţiei primare şi secundare fiind, în esenţă, cele privitoare la situaţia disciplinară a persoanei private de libertate.

În considerarea textelor normative sus-amintite, reiterăm faptul că persoanelor condamnate li se poate cere să muncească în condiţiile stabilite prin Regulamentul de aplicare a legii, act normativ care a delegat directorului general al ANP competenţa stabilirii condiţiilor de folosire la muncă. Astfel, legea nu stabileşte în sarcina administraţiei locului de deţinere o obligaţie absolută de a asigura folosirea la muncă a persoanelor private de libertate analiza acestei posibilităţi urmând a fi făcută în raport de criteriile prevăzute de lege şi de legislaţia secundară sau terţiară, dar şi de împrejurările obiective care pot justifica neimplicarea deţinuţilor în activităţi lucrative.

Prin urmare, o astfel de abordare, în care odată selecţionate la muncă, indiferent de situaţie, administraţia locului de deţinere să fie obligată să asigure folosirea la muncă a persoanelor private de libertate ar prezenta dificultăţi şi din perspectivă administrativă/organizatorică, relevant în acest sens fiind, spre exemplu, imposibilitatea obiectivă de a asigura front de lucru sau nefolosirea la muncă a deţinuţilor în contextul epidemiologic existent.

Raţiunea pentru care, în cuprinsul art. 24 din Decizia directorului general al ANP nr. 500165/2017 au fost incluse aceste criterii numai la selecţionarea pentru deservirea unităţii, constă în necesitatea menţinerea ordinii şi disciplinei în rândul deţinuţilor pe parcursul desfăşurării activităţilor lucrative cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului, în interiorul şi exteriorul acestuia, precum şi evitarea situaţiilor generate de comportamentele deviante ale deţinuţilor în cadrul punctelor de lucru unde sunt repartizaţi, în relaţia cu personalul angajat.

Menţionăm că, pentru celelalte situaţii, aşa cum sunt prevăzute de art. 83 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, cu excepţia lit. c), regulile se stabilesc în contractele încheiate de reprezentantul administraţiei locului de deţinere cu diverse persoane fizice sau juridice, ţinând cont de gradul de limitare a libertăţii de mişcare a persoanelor condamnate, modul de acordare a drepturilor şi desfăşurare a activităţilor, iar regulile se diferenţiază în raport de regimurile de executare a pedepselor privative de libertate, precum şi condiţiile de detenţie.

Instanţa de fond în mod eronat susţine faptul că persoanele private de libertate îşi vor fi exprimat în prealabil disponibilitatea de a fi scoase la muncă. Ea reţine "In continuare, tocmai pentru ca procesul de selectare la muncă a persoanelor condamnate să nu se efectueze aleatoriu, legiuitorul primar a stabilit si criteriile pe baza cărora se va face această selecţie/repartizare la munca a persoanelor condamnate care, fireste, isi vor fi exprimat in prealabil disponibilitatea de a fi "scoase la munca, respectiv: tipul regimului de executare, calificarea, deprinderile şi aptitudinile, vârsta etc."

Această susţinere nu este conformă cadrului legal, iar ea ţine strict de argumentele instanţei şi nu de susţinerile părţilor. Cadrul legal obligă la obţinerea acordului ulterior verificării îndeplinirii de către deţinuţi a condiţiilor legale pentru selecţia la muncă.

Aşa cum am menţionat anterior acordul nu este niciodată unul prealabil efectuării verificărilor. În acest sens menţionăm faptul că Decizia 500165/2017 stabileşte că acordul persoanelor private de libertate pentru îndeplinirea unei anumite activităţi se face prin semnarea angajamentului care este Anexă la această decizie iar acordul este, aşa cum am menţionat, ulterior verificării împlinirii condiţiilor de selecţie la muncă.

"ANEXA 3 la decizia ANP nr. 500165/2017.

Mai mult în actualul context economic şi pandemic este imposibilă folosirea deţinuţilor la muncă. Prin adresa Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 28530 din 07.03.2020, emisă anterior Decretului nr. 195/16.03.2020 prin care a fost instituită situaţia de urgenţă pe teritoriul României, menţinută în continuare prin Decretul nr. 240/14.04.2020, au fost dispuse şi comunicate administraţiilor locurilor de deţinere măsurile de siguranţă necesare în scopul prevenirii răspândirii COVID-19.

Dincolo de durata necunoscută a pandemiei cu COVID-19, gestionarea managementului riscurilor a reprezentat o dimensiune sensibilă în această perioadă pentru sistemul penitenciar, necesitând o abordare pragmatică, cu soluţii şi variante de lucru viabile, capabile să asigure şi să menţină un climat custodial optim şi o stare de spirit corespunzătoare în rândul efectivelor de deţinuţi.

În acest sens, administraţiile locurilor de deţinere, de îndată, au suspendat până la noi dispoziţii, munca persoanelor private de libertate în exteriorul locului de deţinere.

De asemenea, conform punctului 24 din "Planul de măsuri pentru sistemul penitenciar, la instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României", anexă la Decizia directorului general al ANP nr. 381/16.03.2020, s-a dispus încetarea activităţilor lucrative, cu excepţia celor necesare funcţionării unităţii, care vor fi reduse la minimul necesar (bloc alimentar, depozit de alimente, spălătorie, GAZ etc.).

Ulterior, încetării stării de urgenţă pe teritoriul României, prin Decizia directorului general ANP nr. 446 din 14.05.2020 a fost aprobat Planul de măsuri pentru sistemul penitenciar, după încetarea stării de urgenţă.

Completările aduse la "Planul de măsuri pentru sistemul penitenciar, după încetarea stării de urgenţă" aprobat prin Deciziei directorului general ANP nr. 446 din 14.05.2020, au fost completate şi modificate permanent, având în vedere dinamica evoluţiei răspândirii coronavirusului Sars-CoV-2 atât la nivel naţional şi internaţional, sens în care, prin Decizia directorului general A.N.P. nr. 633/12.10.2020 (Anexa nr. 1) au fost suspendate activităţile productive desfăşurate cu deţinuţii la punctele de lucru exterioare şi interioare cu beneficiari externi, cu excepţia punctelor de lucru interioare care au ca obiect de activitate lucrări de îmbunătăţire a condiţiilor de detenţie.

Aşadar, măsura de suspendare a muncii la diverşi beneficiari externi şi a activităţilor gospodăreşti necesare penitenciarului, necesară de altfel în prevenirea răspândirii COVID-19, a generat o scădere considerabilă a numărului de deţinuţi implicaţi în activităţi lucrative precum şi a veniturilor realizate de unităţile penitenciare în anul 2020, ca urmare a implicării deţinuţilor în activităţi lucrative.

Instanţa în mod greşit consideră că istoricul disciplinar al persoanei condamnate sau comportamentul/atitudinea acesteia nu figurează direct printre criteriile care determină selectarea sau neselectarea la muncă putând fi luată în calcul în mod indirect, în măsura în care se pot încadra într-unul din criteriile legale, spre exemplu, situaţia în care persoana condamnată a săvârşit o abatere disciplinară care pune în pericol siguranţa penitenciarului.

Dimpotrivă, subliniem faptul că istoricul disciplinar este un criteriu direct la care obligă 3 norme legale care au fost învederate instanţei de fond, inclusiv prin susţinerile din şedinţa publică de judecată, respectiv art. 13 din H.G. nr. 157/2016 şi art. 173 alin. (2) din H.G. nr. 157/2016 şi art. 78 din Legea nr. 254/2013, atunci când fac vorbire despre măsurile de siguranţă (care înseamnă şi măsurile de menţinere a ordinii şi disciplinei). Reluăm textele normative incidente:

Cu alte cuvinte în procedura de selecţionare la muncă a persoanelor private de libertate administraţia penitenciarului este obligată să ţină cont şi de măsurile de siguranţă luate de administraţia penitenciarului pentru menţinerea ordinii şi disciplinei în rândul deţinuţilor. Or, reclamantul A. a fost subiectul acestor măsuri prin săvârşirea unei abateri disciplinare grave (cnf. art. 100 alin. (2) şi art. art. 81 lit. l) şi 82 lit. q) din Legea nr. 254/2013 - a acordat un interviu on-line şi astfel s-au încălcat interdicţiile privind comunicarea cu exteriorul).

Astfel se poate observa că prin raportare la procedura de selecţionare la muncă, condiţiile iniţiale care au permis reclamantului includerea în activităţi gospodăreşti în cadrul locului de deţinere s-au schimbat. Iniţial persoana în cauză a putut fi selecţionată la muncă întrucât nu avea sancţiuni disciplinare, situaţie care s-a schimbat în urma sancţionării sale. Dacă la selecţionarea iniţială, criteriile prevăzute la art. 14 alin. (1) şi art. 24, din Decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 500165/201, au permis plasarea deţinutului într-un loc de muncă disponibil pentru activităţi cu caracter gospodăresc, în condiţiile anterior menţionate, atunci când unul sau mai multe dintre criterii de selecţionare au suferit schimbări (ex. modificări ale stării de sănătate, regimului de executare, riscul pentru siguranţa penitenciarului, conduita persoanei private de libertate, abaterea disciplinară săvârşită, cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată care pot influenţa comportamentul persoanei private de libertate etc.) atunci se impun măsuri precum oprirea temporară de la muncă, în baza art. 17 alin. (1). Ulterior, în funcţie de propunerea comisiei de muncă din unitate, în baza evoluţiei situaţiei de fapt (finalizarea procedurilor disciplinare în cazul reclamantului, constatarea îmbolnăvirii, rezultatul observării comportamentului persoanei etc.) se poate dispune de către directorului penitenciarului chiar retragerea de la muncă, în baza art. 17 alin. (4), din aceeaşi decizie.

Se poate observa că oprirea temporară reprezintă doar o pârghie a administraţiei locului de deţinere, utilizată strict cu caracter preventiv, în vederea evitării producerii unor incidente operaţionale sau evenimente nedorite (ex. procurarea şi consumul de băuturi alcoolice, introducerea de telefoane mobile şi droguri în penitenciar, relaţii neprincipiale cu angajaţii, oferirea sau darea de bani ori alte foloase personalului penitenciarului, refuzul de a munci în punctul de lucru, comunicarea cu exteriorul penitenciarului, în alte condiţii şi prin alte metode decât cele stabilite prin reglementările în vigoare, utilizarea în mod necorespunzător sau în alte scopuri a bunurilor puse la dispoziţie de administraţia penitenciarului, etc.).

Ulterior opririi temporare, comisia constituită la nivelul unităţii, în conformitate deplină cu prevederile art. 174 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 157/2016, analizează conform criteriilor de selecţionare la muncă şi propune spre aprobare directorului locului de deţinere, ţinând cont de starea de sănătate, regimul de executare, situaţia disciplinară, gradul de risc ori alte elemente relevante, retragerea de la muncă a deţinutului din detaşamentul unde a fost repartizat iniţial sau schimbarea locului de muncă, în funcţie de necesităţile locului de deţinere şi de solicitările beneficiarilor.

Subliniem faptul că nu Decizia directorului general al ANP 500165/2017 obligă la a se ţine cont de situaţia disciplinară a deţinuţilor ci chiar H.G. nr. 157/2016, şi Legea nr. 254/2013 prin articolele menţionate anterior (Art. 78 din Legea nr. 254/2013, art. 13 şi art. 173 alin. (2) din H.G. nr. 157/2016) care impun cerinţa analizării măsurilor de siguranţă dispuse la nivelul penitenciarului (care includ şi componenta disciplinară a conduitei persoanei private de libertate). Decizia directorului general nr. 500165/2017 este cea care pune în aplicare cerinţa H.G. nr. 157/2016 de a se ţine seama de măsurile de siguranţă (care includ aşa cum am arătat anterior măsurile de menţinere a ordinii şi disciplinei).

Pe acest fond legislativ considerăm eronată concluzia instanţei de fond asupra faptului că Decizia 500165/2017 se abate de la prevederile actelor normative cu forţa juridică superioară în executarea cărora a fost emisă. Reiterăm faptul că Decizia 500165/2017 enumeră mai multe criterii care ţin de măsurile de siguranţă aşa cum sunt ele prevăzute în legislaţie:

"ART. 14

(1) Selecţionarea şi repartizarea persoanelor private de libertate la muncă se efectuează în raport de următoarele criterii:

a) starea de sănătate;

b) regimul de executare;

c) vârstă;

d) riscul pentru siguranţa penitenciarului;

e) conduita persoanei private de libertate;

f) calificare profesională;

g) deprinderi şi aptitudini;

h) interdicţiile ce decurg din hotărârea de condamnare;

i) cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată care pot influenţa comportamentul persoanei private de libertate;

j) timpul avut la dispoziţie pentru cunoaşterea suficientă a persoanei private de libertate;

k) asigurarea timpului necesar desfăşurării programelor destinate sprijinirii formării profesionale a persoanei private de libertate.

Se poate observa faptul că administraţia penitenciară trebuie să procedeze de o manieră proactivă, atunci când selecţionează persoane private de libertate pentru desfăşurarea unor activităţi/munci în evaluarea măsurilor de siguranţă dispuse în timp, care includ şi componenta disciplinară a conduitei persoanei private de libertate pentru a minimiza riscurile pentru producerea unor evenimente negative (de la accidente pe fondul lipsei de calificare a deţinuţilor până încălcarea regulilor şi limitelor impuse în ceea ce priveşte comunicarea cu exteriorul). O interpretare contrară ar obliga administraţia penitenciară ca în procedura de selecţie la munci a persoanelor private de libertate să ignore conduita disciplinară a persoanelor private de libertate, cu atât mai mult cu cât, raportata la situaţia concretă a reclamantului prin abaterea sa disciplinară s-au încălcat reguli exprese privind limitarea modului de comunicare cu exteriorul iar abaterea este, conform art. 100 şi art. 101 din Legea nr. 254/2013, una gravă.

Practic, Curtea de Apel Bucureşti a ignorat faptul că sistemul penitenciar este obligat să evalueze componenta disciplinară a conduitei persoanelor private de libertate pentru selecţia la muncă din considerente care ţin de siguranţa locului de deţinere, iar această obligaţie nu este impusă prin Decizia 50165/2017 ci prin H.G. nr. 157/2016 şi Legea 254/2013 (articolele menţionate anterior). Raţiunea unui asemenea demers este evidentă: nu poţi selecţiona la muncă, persoane private de libertate care, din perspectiva conduitei disciplinare neconforme, prezintă riscuri din punct de vedere al siguranţei penitenciarului (în cazul de faţă încălcarea unor norme legale exprese care limitau comunicarea cu exteriorul şi care impuneau o altă conduită în cazul în care reclamantul ar fi dorit realizarea unui interviu distribuit în mass-media).

Instanţa de fond face în mod greşit interpretarea/aplicarea cadrului legal dat de H.G. nr. 157/2016 atunci când concluzionează faptul că existenţa abaterii disciplinare a constituit unicul motiv de refuz al scoaterii la muncă a reclamantului, reţinând lipsa unor aprecieri la vreo periculozitate sporită a faptei care a determinat aplicarea sancţiunii, cum ar fi de exemplu o eventuală punere în pericol a siguranţei penitenciare. Instanţa ignoră faptul că reclamantul a fost sancţionat, pentru săvârşirea unei abateri disciplinare grave şi astfel se poate pune întrebarea legitimă asupra legitimităţii şi legalităţii realizării unei reevaluări din partea administraţiei penitenciarului asupra nivelului de periculozitate al abaterii.

În aprecierea noastră este evident faptul că administraţie penitenciarului nu poate face o nouă evaluare a periculozităţii abaterii disciplinare întrucât această evaluare a fost deja realizată de către legiuitorul primar. O nouă evaluare a periculozităţii ar situa penitenciarul în afara cadrului legal deja existent. Menţionăm faptul că sunt legiferate doar 3 categorii de abateri: uşoare, grave, foarte grave, iar nivelul de gravitate este cel stabilit prin dispoziţiile art. 100 din Legea nr. 254/2013.

Cu alte cuvinte legiuitorul primar a stabilit că tipul de abatere al încălcării normelor şi regulilor din penitenciar, săvârşite de reclamant intră în categoria celor grave. Subliniem faptul că procedura de individualizare a sancţiunii disciplinare aplicate în concret reclamantului a ţinut cont de criteriile enumerate la art. 224 din H.G. nr. 157/2016.

Inclusiv instanţa de judecată a reţinut faptul că abaterea disciplinară este una reală şi a menţinut sancţiunea disciplinară aplicată. În acest sens menţionăm aspectele reţinute de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, sentinţa penală definitivă nr. 1904/2020, hotărâre rămasă definitivă.

În opinia noastră nu poate fi primit argumentul Curţii de Apel Bucureşti cu privire la faptul că abaterea savârşită de reclamantul A., (acordarea unui interviu on-line neautorizat), nu ar afecta siguranţa penitenciarului. Suntem obligaţi să constatăm că nici măcar într-o analiza, chiar şi prima facie, nu s-ar putea ajunge la o asemenea concluzie a existenţei unor dubii, întrucât:

- Există o hotărâre a unei instanţe penale care confirmă abaterea gravă savârşită de reclamant şi menţine sancţiunea disciplinară aplicată (sentinţa penală definitivă nr. 1904/2020 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti);

- Instanţa de contencios administrativ nu are competenţa legală de a aprecia gravitatea sau măsura în care este afectată siguranţa unei unităţi penitenciare, prin încălcarea unor reguli de conduită aduse la cunoştinţa persoanelor private de libertate, îndeosebi limitările aduse libertăţii de exprimare în ceea ce priveşte contactul/comunicarea cu exteriorul;

- Legea 254/2013 stabileşte caracterul grav al abaterii disciplinare prin art. 100, care nu poate fi ignorat sau minimizat.

Cu privire la condiţia cazului bine justificat, Înalta Curte a statuat că pentru constatarea îndeplinirii acestei condiţii, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Prin urmare, vă rugăm să constataţi că, în speţă, împrejurările în care a fost emisă Decizia directorului general al ANP nr. 500165/2017 a cărei suspendare a executării se cere, în parte, nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii acestuia.

Criteriile de selecţie la muncă şi condiţionalităţile legale sunt cele prevăzute prin Decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 500165/2017. Competenţa de stabilire a criteriilor şi procedurilor de selecţie la muncă a deţinuţilor este în mod legal conferită directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor prin art. 174 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 157/2016, care prevede în mod expres că, "Procedura şi criteriile de selecţionare la muncă a deţinuţilor se stabilesc prin decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor prevăzută la art. 173 alin. (6)."

Totodată, în conformitate deplină cu cele statuate prin Legea nr. 254/2013, art. 173 alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 157/2016 prevede că, "Prin decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se aprobă Instrucţiunile privind organizarea muncii deţinuţilor."

Se poate astfel observa faptul că prin Legea nr. 254/2013 şi în baza prevederilor H.G. nr. 157/2016, legiuitorul primar (Parlamentul) respectiv leguitorul delegat (Guvernul) au conferit conducătorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor prerogativa legală de a stabili care sunt criteriile şi condiţionalităţile legale pentru selecţia la muncă a deţinuţilor. Astfel s-a adoptat Decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 500165/2017 din 25 septembrie 2017 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind organizarea muncii persoanelor private de libertate.

Acest act normativ, ale cărui dispoziţii legale sunt puse în analiza instanţei de către reclamant, sunt adoptate în scopurile şi finalitatea stabilite de lege, în baza competenţei conferită directorului general, aşa cum am menţionat anterior.

Instanţa de fond prin suspendarea aplicării dispoziţiilor Deciziei directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 500165/2017 pune sistemul penitenciar în situaţia de a dispune selectarea la muncă a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate (şi pe cale de consecinţă la a crea premisele unei posibile reduceri a pedepsei), fără însă a se ţine cont de conduita disciplinară a condamnaţilor pe perioada şederii în penitenciar, comportamentul lor, nivelul de complianţă faţă de regulile şi interdicţiile interne. Or, evoluţia pozitivă a conduitei persoanei condamnate, respectul faţă de reguli şi interdicţii, dovedite şi de lipsa sancţiunilor disciplinare, ţine de esenţa demersului educativ al pedepsei. O asemenea situaţie, în care penitenciarele sunt obligate să facă abstracţie de abaterile disciplinare, contravine dispoziţiilor Legii nr. 254/2013. Existenţa unor norme restrângeri, condiţionalităţi pe perioada executării pedepselor privative de libertate a căror complianţă este absolut necesară şi cerută persoanelor private de libertate se subordonează în totalitate scopului restrângerii de libertăţi respectiv "formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire socială şi faţă de muncă, în vederea reintegrării în societate a deţinuţilor sau persoanelor internate.", aşa cum este prevăzut la art. 3 din Legea nr. 254/2013.

Suspendarea unuia dintre criteriile selecţionării la activităţii lucrative respectiv, art. 24 lit. c) din Decizia directorului general al ANP nr. 500165/2017, care au în subsidiar reabilitarea individului în respectarea normelor civice şi nu numai, conduce indubitabil la o îndoială serioasă în ceea ce priveşte, prezumţia de legalitate în aplicarea art. 81 şi art. 82 din Legea nr. 254/2013, generând în fapt, eliminarea scopului de prevenirea săvârşirii altor infracţiuni şi asistarea deţinuţilor, în vederea reintegrării lor sociale, statuate de normele superioare (art. 3 din Legea nr. 254/2013 şi art. 4 din H.G nr. 157/2016). Astfel, în situaţia selecţionării la anumite activităţi lucrative a deţinuţilor sancţionaţi disciplinar, situaţie în care se află şi reclamantul, considerăm că s-ar aduce o atingere gravă măsurilor de siguranţă pentru unitatea penitenciară, executarea pedepsei privative de libertate nu şi-ar mai atinge scopul în spiritul şi litera legii.

Or, reclamantul, prin atitudinea sa şi prin încălcarea gravă a unor norme pentru care a fost sancţionat disciplinar, a dovedit tocmai lipsa de complianţă faţă de cadrul legal amintit anterior, iar un asemenea demers a fost asumat de reclamant. Astfel în sentinţa penală nr. 1904/2020 din 15 septembrie 2020 instanţa de fond a reţinut:

"Instanţa din conţinutul înregistrării audio-video mai reţine că intimatul şi-a manifestat acordul pentru ca această convorbire să fie înregistrată şi dată publicităţii prin mijloacele mass-media, afirmând că nu-l interesează dacă vor exista consecinţe negative în privinţa acestui fapt. Prin urmare, instanţa apreciază că există probe certe din care rezultă faptul că intimatul a avut reprezentarea faptului că în data de 25.06.2020, cu ocazia convorbirii on-line acesta expune păreri, aprecieri personale unui reprezentant al presei, urmând ca acestea să fie difuzate prin intermediul presei sau radio-televiziunii, deşi nu avea aprobare în acest sens din partea administraţiei penitenciarului ".

În ceea ce priveşte analiza efectuată de instanţă asupra pagubei iminente apreciem că instanţa de fond în mod eronat a considerat faptul că liberarea condiţionată reprezintă un drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat. Subliniem din nou că deţinuţii au vocaţia de a fi liberaţi condiţionat şi nu dreptul de a fi liberaţi condiţionat.

Vocaţia unei persoane private de libertate de a fi liberată condiţionat se naşte doar la momentul îndeplinirii condiţiilor liberării condiţionate prevăzute la art. 100 din noul C. pen. Prin urmare nu putem fi de acord cu aspectul reţinut de instanţa de fond cu privire la faptul că este afectat dreptul de a cere liberarea condiţionată.

Cu alte cuvinte reclamantul va avea vocaţia liberării condiţionate doar în momentul în care sunt îndeplinite cumulativ cele 4 condiţii enumerate în cuprinsul art. 100 din Noul C. pen.. Subliniem faptul că actualmente reclamantul se află în regimul de executare închis, aşa cum a fost învederat şi instanţei de fond, astfel nici măcar nu se pune problema îndeplinirii condiţiei de la litera (b) a art. 100, respectiv executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis. Prin urmare cel puţin până la schimbarea regimului de executare a pedepsei nu putem, în termeni reali, discuta despre existenţa unei vocaţii la liberare condiţionată. Mai mult indiferent de numărul zilelor considerate executate în baza muncii prestate, dacă instanţa de judecată nu are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate nu va dispune liberarea condiţionată a celui în cauză (condiţia de natură subiectivă a liberării condiţionate).

Subliniem din nou faptul că nu momentul îndeplinirii fracţiei de pedeapsă considerată ca executată (inclusiv prin zilele considerate executate în baza muncii prestate) antrenează posibilitatea liberării condiţionate.

Instanţa ignoră în raţionamentul său întreaga legislaţie penală şi execuţional penală care reglementează liberarea condiţionată a unui deţinut şi face în mod greşit aplicarea cadrului legal la speţa supusă analizei.

Astfel în mod eronat instanţa de fond a reţinut faptul că lipsa atingerii fracţiei (prin retragerea de la muncă a condamnatului) nu permite declanşarea procedurii liberării condiţionate. Fracţia de pedeapsă menţionată de instanţă se atinge chiar dacă persoana este selecţionată la muncă sau nu, cerinţa art. 100 noul C. pen. lit. a) nefăcând nicio trimitere la includerea persoanei la muncă sau nu.

Persoana privată de libertate, în aprecierea propriilor interese şi având reprezentarea propriilor şanse, poate depune cereri de liberare condiţionată, pe tot parcursul executării pedepsei. Atingerea mai rapidă a fracţiei de pedeapsă considerată ca fiind executată în baza muncii prestate nu deschide vocaţia la obţinerea liberării condiţionate ci doar reprezintă doar una din cele 4 condiţii enumerate al art. 100 noul C. pen., şi nu i se pot atribui alte înţelesuri. Vocaţia obţinerii liberării condiţionate se deschide la momentul în care sunt constate de către instanţă ca îndeplinite toate condiţionalităţile legale prevăzute în C. pen.. În acel moment Judecătoria poate dispune sau nu liberarea condiţionată a persoanei private de libertate. Doar atunci se poate vorbi, în termeni reali, despre o vocaţie la liberare condiţionată.

Faţă de argumentele instituţiei noastre cu privire la posibilitatea unei persoane condamnate de a obţine recompense şi altfel decât prin participarea la muncă, în mod eronat, instanţa de fond reţine, ca argument în plus, faptul că în lipsa selecţionării reclamantului la muncă nu i se pot acorda recompense fiind, din nou, afectat interesul legitim privat de a pretinde o anumită conduită în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil.

Recompensele nu reprezintă un drept, ele nu se acordă la cerere prin urmare nu se poate vorbi despre existenţa unui interes legitim privat în sensul existenţei unei posibilităţi de a pretinde din partea administraţiei penitenciarului o anumită conduită (acordarea unor recompense), în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor. Totodată menţionăm faptul că o recompensă nu intră în categoria unor evenimente, viitoare prefigurate. În lipsa unei atitudini conforme regulilor interne, recompensele nu pot fi acordate. Acordarea recompenselor reprezintă, conform cadrului legal o prerogativă discreţionară, lăsată la dispoziţia administraţiei penitenciare, pentru a permite recompensarea persoanelor private de libertate care dovedesc complianţă faţă de reguli, respectă interdicţiile impuse, au un comportament care denotă stăruinţă în îndreptarea comportamentală etc.

Incidente în acest caz sunt dispoziţiile art. 98 din Legea nr. 254/2013 care prevăd la alin. (2) că recompensele pot fi acordate deţinuţilor şi nu faptul că există un drept al deţinuţilor de a fi recompensaţi. Practic acest articol stabileşte vocaţia deţinuţilor de a primi recompense, în nici un caz dreptul lor de a primi recompense.

Rezultă astfel vocaţia persoanelor private de libertate la a primi recompense şi nu dreptul lor de a primi recompense.

Subliniem că, orice deţinut are posibilitatea de a beneficia de o recompensă nu doar în baza muncii prestate, existând şi alte criterii pe baza cărora să poată fi recompensat inclusiv cu ridicarea unei sancţiuni disciplinare respectiv bună conduită şi eforturi în cadrul altor activităţi educative, moral-religioase, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, al instruirii şcolare şi al formării profesionale.

Învederăm onoratei instanţe faptul că există posibilitatea ca după expirarea unui interval de minim 4 luni de la momentul aplicării sancţiunii deţinutul să poată fi din nou recompensat prin ridicarea sancţiunii anterioare dacă face dovada pe acel interval de timp al unei conduite regulamentare. Astfel, reclamantul are din nou vocaţia de a primi recompense. Incident este art. 209 lit. c) (întrucât reclamantul a fost sancţionat prin aplicarea art. 101 lit. d) din Legea 254/2013 - suspendarea dreptului de a primi şi de a cumpăra bunuri, cu excepţia celor necesare pentru igiena individuală sau exercitarea drepturilor la apărare, petiţionare, corespondenţă şi asistenţă medicală, pe o perioadă de cel mult două luni).

Faţă de cele prezentate, recurenta consideră că nu sunt îndeplinite cerinţele necesare pentru existenţa pagubei iminente.

4. Apărările formulate de intimat

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând cu prioritate, astfel cum impun dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii prezentei căi de atac invocată de intimatul-reclamant, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată.

Prin cererea de recurs pârâta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia se poate casa hotărârea când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Or, criticile privind nemotivarea recursului sunt nefondate, fiind identificate nemulţumirile pârâtei referitoare la maniera de interpretare a normelor aplicabile de către instanţa de fond.

Analizând recursul declarat în raport de aspectele de nelegalitate invocate, Înalta Curte îl apreciază pentru următoarele considerente ca nefondat, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens Înalta Curte reţine că soluţia recurată, prin care a fost admisă în parte cererea de suspendare a executării Deciziei Directorului General al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 500.165/2017, în ceea ce priveşte dispoziţiile:

- art. 24 lit. c), cu următorul conţinut:

"Se interzice folosirea la activităţi cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului a persoanelor private de libertate care au fost sancţionate pentru abateri disciplinare grave sau foarte grave şi nu au fost recompensate cu ridicarea măsurii disciplinare" şi ale

- art. 17 alin. (4), cu următorul conţinut:

"Retragerea de la muncă sau schimbarea locului de muncă al persoanei private de libertate se aprobă de directorul locului de deţinere la propunerea comisiei prevăzută la art. 174 alin. (1) din Regulament.", până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii având ca obiect anularea actului administrativ contestat, este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material, în cauză fiind îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, condiţii de natură a înlătura temporar regula executării imediate a actului administrativ contestat.

În ceea ce priveşte prima condiţie a suspendării astfel cum este definită de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, respectiv condiţia existenţei unui caz bine justificat de natură a infirma prezumţia de legalitate a actului administrativ a cărei suspendare provizorie a fost dispusă, Înalta Curte nu va reţine susţinerile din recurs apreciind că prima instanţă, în mod corect, a constatat îndeplinirea acestei condiţii în prezenta cauză.

Astfel, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a identificat împrejurările de fapt şi de drept care sunt de natură a crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor administrative a căror suspendare se solicită.

Cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Nu pot fi înlăturate, de plano din analiza cazului bine justificat motive care ţin de nulitatea actului atacat cu condiţia ca îndoiala cu privire la legalitatea actului administrativ să fie evidentă, să poată fi decelată cu uşurinţă printr-o cercetare sumară a aparenţei dreptului.

Or, în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că urmare a aplicării celor doua texte criticate, respectiv art. 24 lit. c) şi art. 17 alin. (4) din decizia ANP nr. 500165/2017 se ajunge în situaţia în care simpla aplicare a sancţiunii disciplinare prevăzute de art. 101 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 254/2013 să determine efecte suplimentare celor prevăzute de lege şi de hotărârea de guvern.

Astfel, se observă că Legea nr. 254/2013 nu prevede în cazul sanctiunii prevazute de art. 101 alin. (1) lit. d) consecinţa directă a pierderii definitive/temporare a dreptului la muncă, ci doar consecinţele intrinseci sancţiunii înseşi, adică suspendarea dreptului de a primi şi de a cumpăra bunuri, cu excepţia celor necesare pentru igiena individuală sau exercitarea drepturilor la apărare, petiţionare, corespondenţă şi asistenţă medicală, pe o perioadă de cel mult două luni.

De asemenea, nici H.G. nr. 157/2016 nu asociază acestei sancţiuni consecinţa pierderii dreptului la muncă, prevăzând o astfel de consecinţă numai în cazul sancţiunii prevăzute de art. 101 alin. (1) lit. f) ("izolarea pe termen de maxim 10 zile"), menţionând în art. 226 alin. (4) ca "Pe timpul executării sancţiunii disciplinare cu izolarea, deţinuţii nu sunt scoşi la muncă".

Rezultă deci că, în măsura în care au în vedere, drept criteriu de apreciere a conduitei, aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 101 alin. (1) lit. d) din lege, există aparenţa că prevederile art. 24 lit. c) şi art. 17 alin. (4) din decizia ANP nr. 500165/2017 contravin atât Legii nr. 254/2013, cât şi H.G. nr. 157/2016, fiind deci îndeplinită condiţia cazului bine justificat.

Aşadar, în analiza îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei cazului bine justificat, instanta de fond a cercetat în mod amplu aparenţa de conformitate a Deciziei ANP nr. 500165/25.09.2017 (mai exact a celor doua texte puse în discuţie) cu actele normative de nivel superior în executarea cărora a fost emisă, respectiv Legea nr. 254/2013 şi H.G. nr. 157/2016, din pespectiva şi a dispoziţiilor Legii nr. 24/2000, act care priveşte normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative importante.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000:

"actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă", reprezentând consacrarea principiului ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative.

Revenind la speţa de faţă, se contată că:

Potrivit dispoziţiilor art. 78 din Legea nr. 254/2013 " Dreptul la muncă": "Persoanelor condamnate li se poate cere să muncească, în raport cu tipul regimului de executare, ţinându-se seama de calificarea, deprinderile şi aptitudinile acestora, de vârstă, starea de sănătate, măsurile de siguranţă, precum şi de programele destinate sprijinirii formării profesionale a acestora."

Deşi articolul de mai sus poartă denumirea "dreptul la muncă", din cuprinsul acestuia rezultă că persoanelor condamnate nu le este garantată libertatea de a munci, din moment ce legiuitorul foloseşte exprimarea "li se poate cere sa muncească", rezultând astfel de organizarea unei forme de muncă şi apelarea la forţa de muncă a persoanelor condamnate este lasată la latitudinea penitenciarului.

Astfel, administraţia penitenciarului are obligaţia să identifice cât mai multe locuri de muncă şi să repartizeze în cadrul acestora persoanele private de libertate în funcţie de calificarea, deprinderile şi aptitudinele fiecăruia, de vârstă, starea de sănătate, măsurile de siguranţă, precum şi programele destinate sprijinirii formării profesionale a acestora.

Aşadar, simpla cerere a unei persoane private de liberate nu conduce în mod obligatoriu la repartizarea acesteia într-un loc de muncă, alegerea persoanelor condamnate carora "li se poate cere sa munceasca" nefiind aleatorie, neconstituind, deci, o facultate lasată la discretia absolută a conducerii penitenciarul.

Odată admis şi repartizat la muncă, condamnatului i se recunoaşte dreptul de a munci şi beneficiile prevăzute de lege pentru munca prestată, aşadar, după selecţionarea la muncă, condamnatul nu mai are o simplă vocaţie ci un drept la muncă protejat prin lege.

Faţă de cele anterior antamate, rezultă că interpretarea reclamantei în sensul că "Articolul, (în speţă 78 din Legea nr. 254/2013), nu reglementează vocaţii ale deţinuţilor de a fi cerute la muncă, cu atât mai mult nu poate fi vorba despre o vocaţie generală şi egală a persoanelor private de liberatate "de a fi cerute la muncă"…", astfel cum a revelat instanţa de fond, nu poate fi primită.

Altfel spus, recurenta apreciază că prin art. 78 din legea nr. 254/2013 se recunoaşte, în realitate, un drept al penitenciarului de a selecta la muncă persoanele condamnate la executarea unei pedepse privative de libertate şi nu o vocaţie de a munci ce aparţine persoanelor condamnate.

Or, este evident că prin soluţia pronunţată instanţa de fond nu a stabilit o vreo obligaţie suplimentară în sarcina penitenciarului şi nici nu şi-a întemeiat raţionamentul exclusiv pe titlul art. 78 din legea menţionată, ci a realizat o coroborare a tuturor articolelor din Legea nr. 254/2013 care consacră vocaţia generală a deţinuţilor de a lise cere să muncească şi, totodată, a analizat şi dispoziţiile H.G. nr. 1597/2016 referitoare la dreptul la muncă.

În acest sens, s-a reţinut şi relevanţa dispozitiilor art. 3, alin. (2) din legea nr. 254/2013, potrivit cărora "Prin executarea pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire socială şi faţă de muncă, în vederea reintegrării în societate a deţinuţilor sau persoanelor internate", prevederi care sugerează faptul munca în penitenciar, desigur, în masura în care organizarea ei este posibilă, nu reprezintă o recompensă acordată persoanelor condamnate sau, mai mult, o favoare facută acestora, ci ar trebui să constituie o situaţie de normalitate, un demers firesc, menit saă faciliteze atingerea scopurilor pedepsei.

In acelaşi sens sunt şi prevederile art. 173 alin. (5) din H.G. nr. 157/2016, potrivit cărora "Munca prestată de deţinuţi urmăreşte menţinerea şi creşterea capacităţii acestora de a-şi câştiga existenţa după liberare şi realizarea unor venituri, care se pot folosi la îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie prevăzute în cap. IV din Lege, şi pentru susţinerea acţiunilor de reintegrare socială a persoanelor condamnate", confirmându-se astfel cele expuse mai sus.

Legiuitorul primar a stabilit si criteriile pe baza cărora se va face această selecţie/repartizare la muncă a persoanelor condamnate, pentru ca procesul de selectare la munca a persoanelor condamnate să nu se efectueze aleatoriu, respectiv:

- tipul regimului de executare

- calificarea

- deprinderile şi aptitudinile

- vârsta

- starea de sănătate

- măsurile de siguranţă

- programele destinate sprijinirii formării profesionale a persoanelor condamnate

Or, împătăşind raţionamentul instanţei de fond, Înalta Curte reţine că istoricul disciplinar al persoanei condamnate sau comportamentul/atitudinea acesteia nu figurează direct printre criteriile care determină selectarea sau neselectarea la muncă, ele putând fi însă luate în calcul, în mod indirect, în măsura în care se pot încadra într-unul din criteriile legale, spre exemplu, situaţia în care persoana condamnată a săvârşit o abatere disciplinară care pune în pericol siguranţa penitenciarului.

Desigur, în completarea dispoziţiilor generale de mai sus, referitoare la criteriile pentru selecţia la muncă, trebuie avute în vedere şi alte dispoziţii speciale din cuprinsul aceleiaşi legi, din care rezultă diverse interdicţii de a munci, cum ar fi:

- art. 101 alin. (1) lit. c) privind situaţia aplicării sancţiunii disciplinare a "suspendării dreptului de a presta o muncă, pe o perioadă de cel mult o lună"

- art. 101 alin. (1) lit. f) privind sancţiunea aplicării sancţiunii disciplinare a "izolării pe termen de maxim 10 zile", sancţiune care, prin natura ei, este incompatibilă cu prestarea muncii.

- art. 112 alin. (2) privind retragerea de la muncă a "persoanelor aflate în centrele de reţinere şi arestare preventivă … la solicitarea procurorului care efectuează urmărirea penală sau supraveghează efectuarea urmăririi penale ori în cazul în care este pusă în pericol siguranţa centrului, cu informarea procurorului."

- art. 83 alin. (4) privind situaţia în care persoana condamnată "a devenit incapabilă de muncă în urma unui accident sau a unei boli profesionale"

In continuare, în ceea ce priveşte tipurile de muncă ce se pot presta de către persoanele condamnate, art. 83 din Legea nr. 254/2013 precizează:

"Regimul de prestare a muncii

(1) Munca persoanelor condamnate în penitenciare se realizează:

a) în regim de prestări de servicii pentru persoane fizice sau persoane juridice, în interiorul ori exteriorul penitenciarului;

b) în regie proprie;

c) pentru activităţi cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului;

d) în caz de calamitate;

e) în caz de voluntariat;

f) în alte cazuri, în condiţiile legii.

(2) Administraţia penitenciarului poate încheia contracte de prestări de servicii cu persoane fizice sau persoane juridice, inclusiv penitenciare, interesate în folosirea la muncă a persoanelor condamnate.

(3) În condiţiile stabilite de regulamentul de aplicare a prezentei legi, se prestează de către persoanele condamnate tipul de regim de muncă prevăzut la alin. (1) lit. a) - e)."

Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 a fost adoptat prin H.G. nr. 157/2016.

In mod evident, acest regulament, fiind unul de aplicare a legii şi avănd forţă juridică inferioară, nu putea institui criterii suplimentare de selecţie la muncă a persoanelor condamnate şi nici sancţiuni sau interdicţii de muncă suplimentare, el trebuind să se limiteze la a detalia procedurile şi operaţiunile prin care se vor pune în practica prevederile legale.

In acest sens, art. 171 din H.G. nr. 157/2016 prevede în mod expres că "Dreptul la muncă al deţinuţilor se exercită în conformitate cu art. 78 din Lege şi art. 173 - 186".

Prin trimiterea facută la art. 78 din lege, hotărârea de guvern recunoaste atât împrejurarea că vocaţia la muncă este una generală, accesibilă deci în mod egal tuturor persoanelor condamnate, precum şi faptul că procesul de selecţie pentru muncă a persoanelor condamnate trebuie limitat la criteriile expres prevăzute de lege (cu luarea în considerare, evident, şi a dispoziţiilor speciale din lege, care reglementează situaţii punctuale referitoare la prestarea muncii).

Art. 173 alin. (1) din H.G. nr. 157/2016 reconfirma caracterul general şi egal al vocaţiei la muncă, precizând că "Administraţia locului de deţinere întreprinde demersurile necesare pentru identificarea posibilităţilor de a asigura folosirea la muncă a unui număr cât mai mare de deţinuţi"

De asemenea, art. 173 alin. (2) din hotărâre reconfirmă criteriile legale de selectare la munca a persoanelor condamnate, precizând că "În raport cu tipul regimului de executare, deţinuţilor li se poate cere să muncească. În acest sens se ţine seama de calificarea, deprinderile şi aptitudinile fiecăruia, de vârstă, starea de sănătate, măsurile de siguranţă, precum şi de programele destinate sprijinirii formării profesionale a acestora."

Cu toate acestea, hotărârea de guvern nu reglementează procedurile şi operaţiunile administrative prin care se vor aplica în concret criteriile de selectare la muncă a persoanelor condamnate, prevăzute de art. 78 din Legea nr. 254/2013 şi de art. 173 alin. (2) din H.G. nr. 157/2016, ci însărcinează în acest sens directorul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Astfel, potrivit art. 173 alin. (4)-(6) din hotărâre:

"(4) Folosirea la muncă a deţinuţilor se face cu respectarea procedurii şi criteriilor de selecţionare şi repartizare la muncă, asigurarea măsurilor de siguranţă specifice fiecărui regim de executare, întocmirea documentelor de organizare şi funcţionare a punctelor de lucru, pregătirea şi dotarea locurilor de muncă, asigurarea măsurilor de securitate şi sănătate în muncă, întocmirea documentelor de evidenţă a muncii şi acordarea drepturilor cuvenite pentru munca prestată.

(5) Munca prestată de deţinuţi urmăreşte menţinerea şi creşterea capacităţii acestora de a-şi câştiga existenţa după liberare şi realizarea unor venituri, care se pot folosi la îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie prevăzute în cap. IV din Lege, şi pentru susţinerea acţiunilor de reintegrare socială a persoanelor condamnate.

(6) Prin decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se aprobă Instrucţiunile privind organizarea muncii deţinuţilor."

Iar, potrivit art. 174 alin. (1) si 2 din acelaşi act normativ:

"(1) Selecţionarea la muncă a deţinuţilor se face în funcţie de regimul de executare, cu aprobarea directorului locului de deţinere, la propunerea unei comisii formate din reprezentanţii sectorului reintegrare socială, regim penitenciar, medical, evidenţă şi organizarea muncii, sub coordonarea directorului adjunct pentru siguranţa deţinerii şi regim penitenciar, în calitate de preşedinte. Comisia poate fi completată cu personal de specialitate, în vederea verificării deprinderilor profesionale sau abilităţilor practice ale deţinuţilor.

(2) Procedura şi criteriile de selecţionare la muncă a deţinuţilor se stabilesc prin decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor prevăzută la art. 173 alin. (6)."

In acest sens, a fost emisă decizia ANP nr. 500165/2017 din 25 septembrie 2017, pentru aprobarea Instrucţiunilor privind organizarea muncii persoanelor private de libertate.

Art. 2 din decizie, reiterează prevederile art. 3 alin. (2) din lege, privitoare la scopul executării pedepsei şi, rolul jucat de muncă în acest proces, precizând că "Prin executarea pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, în vederea reintegrării în societate a persoanelor private de libertate, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni."

Art. 3 din decizie reiterează criteriile de selectare la muncă, prevăzute de art. 78 din lege, precizând că "Persoanelor private de libertate li se poate cere să muncească, în raport cu tipul regimului de executare, ţinându-se seama de calificarea, deprinderile şi aptitudinile acestora, de vârstă, starea de sănătate, măsurile de siguranţă, precum şi de programele destinate sprijinirii formării profesionale a acestora."

Art. 6 alin. (1) din decizie reiterează dispoziţiile art. 173 alin. (1) din H.G. nr. 157/2016 privitoare la selectarea la muncă a unui număr cat mai mare de persoane, prevăzând că "Planificarea şi organizarea muncii persoanelor aflate în executarea pedepselor sau a măsurilor privative de libertate se realizează urmărindu-se implicarea în astfel de activităţi a unui număr cât mai mare de persoane private de libertate şi necesitatea îndeplinirii planului anual de venituri din prestări servicii, prevăzut în bugetul anual de venituri şi cheltuieli al unităţii."

In continuare însă, atunci când enumeră criteriile pe baza cărora se face selecţia la muncă a persoanelor condamnate, decizia ANP se abate de la prevederile actelor normative cu forţă juridică superioară în executarea cărora a fost emisă, adăugând criterii de selecţie neprevăzute nici de Legea nr. 254/2013, nici de H.G. nr. 157/2016.

Astfel, potrivit art. 14 din decizia ANP:

"ART. 14

(1) Selecţionarea şi repartizarea persoanelor private de libertate la muncă se efectuează în raport de următoarele criterii:

a) starea de sănătate;

b) regimul de executare;

c) vârstă;

d) riscul pentru siguranţa penitenciarului;

e) conduita persoanei private de libertate;

f) calificare profesională;

g) deprinderi şi aptitudini;

h) interdicţiile ce decurg din hotărârea de condamnare;

i) cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată care pot influenţa comportamentul persoanei private de libertate;

j) timpul avut la dispoziţie pentru cunoaşterea suficientă a persoanei private de libertate;

k) asigurarea timpului necesar desfăşurării programelor destinate sprijinirii formării profesionale a persoanei private de libertate.

(2) Activitatea de selecţionare şi repartizare la muncă se realizează de către comisia prevăzută la art. 174 alin. (1) din Regulament."

Or, analizând, Înalta Curte arată că textul "conduita persoanei private de libertate", adăugat prin decizie stabileşte un criteriu care nu este circumstantiat in vreun fel, lăsând astfel o marja foarte largă de apreciere comisiei pentru selecţionarea persoanelor private de libertate la muncă, excedând prevederilor legii şi hotărârii de guvern.

De altfel, textul de lege anterior menţionat se înscrie în limitele conferite de dispoziţiile legale, în masura în care "conduita persoanei private de libertate" constă în savarsirea unei abateri disciplinare pentru care s-a aplicat sanctiunea prevazută de art. 101 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 254/2013 ("suspendarea dreptului de a presta o muncă, pe o perioadă de cel mult o lună") sau cea prevăzută de art. 101 alin. (1) lit. f) din lege ("izolarea pentru maximum 10 zile").

Insă, în măsura în care textul are în vedere şi alte "conduite" ale persoanei condamnate, diferite de cele de mai sus, atunci trebuie să se retină că ele exced prevederilor legii şi hotărârii de guvern (se exceptează acele conduite care pun în pericol siguranţa penitenciarului, acest criteriu de selecţie fiind, de altfel, prevăzut distinct, la lit. d) şi fiind conform cu criteriul de selecţie prevăzut de art. 78 din lege, respectiv "măsurile de siguranţă").

Dispoziţiile art. 24 lit. c) din Decizia ANP nr. 500165/2017 enumeră situaţiile în care, din cauza conduitei, persoana condamnată nu poate fi selecţionată la muncă (mai precis la activităţi cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului), prevăzând:

"Se interzice folosirea la activităţi cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului a persoanelor private de libertate care:

c) au fost sancţionate pentru abateri disciplinare grave sau foarte grave şi nu au fost recompensate cu ridicarea măsurii disciplinare."

Or, reclamantul a fost sanţionat pentru săvârşirea unei abateri disciplinare calificate de art. 100 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 ca fiind gravă.

Corelativ utilizării pentru selectarea la muncă, criteriul conduitei negative demonstrate prin sancţionarea pentru săvârşirea unei abateri disciplinare grave, poate fi utilizat şi pentru retragerea de la muncă a unei persoane condamnate.

Astfel, potrivit art. 17 din Decizia ANP nr. 500165/2017:

"(1) La solicitarea motivată a personalului locului de deţinere sau a persoanei private de libertate în cauză, directorul adjunct pentru siguranţa deţinerii şi regim penitenciar poate dispune oprirea temporară de la muncă.

(2) Şeful secţiei de deţinere îl informează în scris pe directorul adjunct pentru siguranţa deţinerii şi regim penitenciar cu privire la persoanele private de libertate implicate în activităţi lucrative sau asimilate acestora cărora le-au fost întocmite rapoarte de incident sau cu privire la care există date sau informaţii care justifică reanalizarea oportunităţii menţinerii sau, după caz, a opririi temporare de la muncă.

(3) Oprirea temporară de la muncă se dispune, prin rezoluţie, de către directorul adjunct pentru siguranţa deţinerii şi regim penitenciar şi produce efecte până la data discutării în prima comisie de selecţionare la muncă.

(4) Retragerea de la muncă sau schimbarea locului de muncă al persoanei private de libertate se aprobă de directorul locului de deţinere la propunerea comisiei prevăzută la art. 174 alin. (1) din Regulament.

(5) Motivele refuzului persoanei private de libertate de a continua munca la punctul de lucru la care a fost repartizată, precum şi ale retragerii de la muncă, vor fi avute în vedere de către comisia de selecţionare la muncă la o viitoare analiză a acesteia."

Or, art. 17 alin. (4) din decizie nu enumeră situaţiile în care se poate dispune "retragerea de la munca", va rezulta că, în viziunea actului administrativ normativ contestat, ea va putea fi dispusă pentru o multitudine de motive (unele în mod evident obiective, precum accidente de muncă, punerea în pericol a siguranţei penitenciarului etc.), inclusiv ca urmare a conduitei negative demonstrate prin sancţionarea pentru săvârşirea unei abateri disciplinare grave.

În analiza cereri de suspendare prezentă relevanţă numai ipoteza în care refuzul de selectare la muncă a persoanei condamnate/retragerea de la muncă se întemeiază pe sancţionarea persoanei pentru săvârşirea unei abateri grave, cu sancţiunea prevăzută de art. 101 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 254/2013 ("suspendarea dreptului de a primi şi de a cumpăra bunuri, cu excepţia celor necesare pentru igiena individuală sau exercitarea drepturilor la apărare, petiţionare, corespondenţă şi asistenţă medicală, pe o perioadă de cel mult două luni").

Din situaţia de fapt prezentaă mai sus, rezultă că în privinţa reclamantului, textele de mai sus au şi fost efectiv aplicate, acesta fiind retras de la muncă în data de 02.07.2020 ca urmare a sancţionării sale în temeiul art. 101 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 254/2013 (deşi la acea dată, sancţiunea înca nu fusese aplicată), iar apoi fiindu-i refuzată selectarea pentru muncă în şedinţa din data de 02.11.2020 a comisiei de selecţionare la muncă din cadrul penitenciarului, pentru acelaşi motiv.

Raportat la dispoziţiile legale anterior citate şiţinând seama că "suspendarea dreptului de a presta o muncă, pe operioadă de cel mult o lună" este prevăzută în mod distinct ca sancţiune disciplinară la art. 101 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 254/2013, Înalta Curte reţine că introducerea în cadru legislative a interdicţiei de la art. 24 lit. c) din Decizia ANP nr. 500165/2017, aşadar printr-o normă juridică de ordin terţiar, nu doar că se contravine normei juridice primare din Legea nr. 254/2013, care interzice să se aplice mai mult de o sancţiune disciplinară pentru fiecare abatere disciplinară, dar se şi adaugă, în mod nelegal, la dispoziţiile Legii nr. 254/2013 şi ale Regulamentului aprobat prin H.G. nr. 157/2016.

Trebuie precizat, de asemenea, ca existenţa sancţiunii disciplinare a constituit unicul motiv de refuz al scoaterii la muncă a reclamantului, nefiind făcute aprecieri la vreo periculozitate sporită a faptei care a determinat aplicarea sancţiunii, cum ar fi de exemplu o eventuală punere în pericol a siguranţei penitenciarului.

De altfel, ţinând seama de fapta concretă săvârşită, acordarea unui interviu on-line neautorizat, aspect reiterat de recurenta pârâtă şi în recurs, ar fi dificil să se susţina ca ea a afectat siguranţa penitenciarului, date fiind prevederile art. 15 din Legea nr. 254/2013, potrivit cărora:

"(1) Siguranţa deţinerii se referă la totalitatea activităţilor desfăşurate de administraţia penitenciarului în scopul impunerii unor restricţii în ceea ce priveşte libertatea de mişcare a deţinuţilor, astfel încât să prevină săvârşirea de noi infracţiuni, să fie împiedicată sustragerea lor de la executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, precum şi pentru protejarea vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii acestora, a personalului locului de deţinere şi a oricăror altor persoane.

(2) Activităţile desfăşurate de administraţia penitenciarului pentru realizarea siguranţei deţinerii constau în luarea măsurilor de pază, escortare, însoţire şi supraveghere, în scopul menţinerii ordinii şi disciplinei în rândul deţinuţilor ".

De altfel, Înalta Curte constată că recurenta a înţeles să adauge/completeze motivele care au stat la baza emiterii deciziei de sancţionare a reclamantului, considerând conservaţia purtată online de natură a pune în pericol siguranţa locului dedeţinere, aspect la nu poate fi primit.

Faţă de aspectele învederate, rezultă în mod evident că alegaţiile recurentei în sensul că art. 78 din legea nr. 254/2013 recunoaşte un drept al penitenciarului de a selecta la muncă persoanele condamnate la executarea unei pedepse private de libertate şi nu o vocaţie de a munci ce aparţine persoanelor condamnate, că se instituie o obligaţie suplimentară în sarcina penitenciarului de a asigura folosirea la muncă a persoanelor private de libertate, nu pot fi primite.

De asemenea, nici criticile vizând imposibilitatea obiectivă de a asigura front de lucru sau nefolosirea la muncă a deţinuţilor în contextul epidemiologic actual, nu poate fi reţinută, întrucât obiectul prezentei cauze nu vizează problema drepturilor şi obligaţiilor penitenciarului, ci faptul că, prin decizia ANP nr. 500165/2017, articolele 17 alin. (4) şi 24 lit. c) se adaugă la lege.

Nici justificarea potrivit căreia "raţiunea pentru care, în cuprinsul art. 24 din Decizia Directorului general ANP nr. 500165/2017 au fost incluse aceste criterii numai la selecţionarea pentru deservirea unităţii, constă în necesitatea menţinerii ordinii şi disciplinei în rândul deţinuţilor...", nu pot fundamenta raţionamentul recurentei.

Sub un ultim aspect, rezultă că, în măsura în care sunt avute în vedere drept criteriu de apreciere a conduitei reclamantului A., aplicarea sancţiunii prevăzute la art. 101 alin. (1) lit. d) din legea nr. 254/2013, există aparenţa că art. 24 lit. c) şi art. 17 alin. (4) din Decizia ANP nr. 500165/2017 s-a realizat cu depăşirea limitelor de competenţă impuse de Legea nr. 254/2013 şi Regulamanetul aprobat prin H.G. nr. 157/2016, fiind îndeplinită condiţia cazului bine justificat.

Corelativ acestei măsuri, în ceea ce priveşte condiţia referitoare la paguba referitoare la paguba iminentă, se reţine că şi aceasta este îndeplinită în cauză, având în vedere că prestarea muncii produce sau ar putea produce efecte juridice importante pe mai multe planuri, respectiv, dreptul de beneficia de dispoziţiile art. 1000 din C. pen. referitoare la liberarea condiţionată, precum şi acordarea unor recompense conform dispoziţiilor art. 98 alin. (1) şi alin. .2 din Legea nr. 254/2013.

Este adevărat, în sensul celor reţinute şi de prima instanţă, că vătămarea imediată ce poate fi produsă reclamantului nu vizează dreptul de a obţine liberarea conditionată sau acordarea recompenselor, ci dreptul de a cere liberarea conditionată, adică vocatia la liberare condiţionată/recompense, fiind astfel pus în discuţie un interes legitim privat în sensul art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004 ("interes legitim privat - posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat").

Faţă de cele anterior învederate, este evident că întreaga argumentaţie a recurentei vizând paguba iminentă şi, nu numai, instanţa de fond în mod eronat a considerat faptul că liberarea condiţionată reprezintă un drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat. Subliniem din nou că deţinuţii au vocaţia de a fi liberaţi condiţionat şi nu dreptul de a fi liberaţi condiţionat.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului şi, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea privind contenciosul administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva sentinţei civile nr. 1370 din 17 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 aprilie 2021.