Challenge to audiovisual fine for teleshopping broadcast making prohibited therapeutic claims about grave diseases

Şedinţa publică din data de 12 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal la data de 28 noiembrie 2013, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, a solicitat suspendarea executării şi anularea Deciziei C.N.A. nr. 608/5.11.2013 şi, în subsidiar, transformarea amenzii de 20.000 RON în somaţie publică.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 882 din 18 martie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 882 din 18 martie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că sentinţa recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) şi ale art. 91 din Legea nr. 504/2002, în condiţiile în care decizia contestată nu este legală întrucât, pe de o parte, din emisiunea de teleshopping nu rezultă că publicul nu ar fi fost informat corect, iar pe de altă parte, aplicarea directă a unei amenzi, fără aplicarea prealabilă a unei somaţii de publice de intrare în legalitate, exclude în mod direct prezumţia de nevinovăţie de care ar trebui să se bucure orice persoană.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond nu a verificat dacă decizia contestată a fost adoptată cu respectarea dispoziţiilor art. 15 alin. (4) din Legea audiovizualului, coroborate cu prevederile art. 144 alin. (3) din Codul audiovizual şi nu a verificat dacă într-adevăr în emisiunea de teleshopping s-a susţinut că produsul promovat are puteri miraculoase, putând vindeca boli deosebit de grave.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a arătat că în mod nelegal prima instanţă nu i-a admis solicitările privind comunicarea tuturor documentelor care au stat la baza emiterii deciziei contestate, respectiv a emisiunii de teleshopping şi a reclamaţiei nr. 9246/02.09.2014, fiind astfel încălcat principiul egalităţii armelor, precum şi art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlul preliminar, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici privind soluţia instanţei de fond referitoare la capătul de cerere ce viza suspendarea executării Deciziei C.N.A. nr. 608/5.11.2013, astfel că va analiza recursul exclusiv prin raportare la capătul de cerere privind anularea Deciziei C.N.A. nr 608/5.11.2013.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

În acest sens, instanţa de control judiciar reţine că potrivit prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, judecătorul este în drept, printre altele, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Pe cale de consecinţă, sunt nefondate susţinerile recurentei privind maniera de administrare a probatoriului, a cadrului cercetărilor pe care era chemată instanţa de fond să le realizeze, neputându-se afirma că aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale ce îi revin cu privire la aflarea adevărului în cauză şi la respectarea principiului egalităţii părţilor. În concret, instanţei îi revenea, în esenţă, obligaţia de a verifica dacă acele elemente reţinute prin decizia contestată în cauză, sub aspectul sancţionării reclamantei, se confirmă, or, în realizarea unor astfel de verificări judecătorul are deschisă calea administrării oricărui probatoriu apreciat de acesta drept pertinent şi util pentru deplina sa lămurire. De altfel, instanţa de control judiciar reţine că şi în jurisprudenţa CJUE s-a statuat că revine instanţei de trimitere sarcina de a efectua, în conformitate cu normele privind probele din dreptul naţional, o apreciere globală a tuturor elementelor şi împrejurărilor de fapt (Hotărârea din 6 decembrie 2012, Bonik, C-285/11).

Înalta Curte constată că, în concordanţă cu prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, la dosarul cauzei a fost depusă decizia contestată şi întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii acesteia, iar tocmai pentru deplina lămurire a tuturor aspectelor cauzei, instanţa de fond a dispus pârâtului să depună la dosarul cauzei transcrierea şedinţei din data de 05 noiembrie 2013, în urma căreia a fost emisă decizia contestată în cauză, procesul-verbal al şedinţei CNA de la data de referinţă fiind comunicat şi reclamantei .

Totodată, instanţa de recurs nu poate reţine o încălcare a principiului egalităţii părţilor prin nedepunerea înregistrării emisiunii de teleshopping sau a reclamaţiilor care să conţină şi datele de identificare ale persoanelor care le-au formulat, în condiţiile în care, pe de o parte, la dosarul cauzei era depus raportul de monitorizare al emisiunilor, în care se menţionează, printre altele, că înregistrările în baza cărora a fost efectuat au fost puse la dispoziţie chiar de postul de televiziune sancţionat, iar pe de altă parte, raportat şi la dispoziţiile Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, datele de identificare ale persoanelor care au formulat reclamaţiile nu erau relevante pentru soluţionarea cauzei.

De altfel, instanţa de control judiciar are în vedere şi că presupusele inadvertenţe sesizate de recurenta-reclamantă privind data formulării reclamaţiilor şi data difuzării emisiunilor sunt nerelevante în cauză, în condiţiile în care, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, în sarcina reclamantei s-a reţinut că în fiecare zi din luna august, în intervalul orar 16:30-17:00, a difuzat emisiunea de teleshopping, sub titlul Medicina naturistă: Tinereţe fără bătrâneţe, în cadrul căreia dl. doctor B. a prezentat, timp de aproape 30 de minute, proprietăţile miraculoase pe care le-ar avea piatra numită C..

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de fond a exercitat controlul de legalitate a deciziei contestate, inclusiv din perspectiva analizării criticilor formulate prin cererea de chemare în judecată care priveau conţinutul emisiunii de teleshopping care a condus la aplicarea sancţiunii în cauză.

În consecinţă, instanţa de control judiciar apreciază că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că aspectele criticate de recurentă reprezintă, în realitate, componente ale raţionamentelor logico - juridice prezentate de judecătorul fondului în susţinerea soluţiei pronunţate şi care vizează maniera de interpretare a forţei probante a unor mijloace de probă (ex. raportul de monitorizare), ori modul de aplicare în cauză, ori de interpretare, dat de instanţă, normelor de drept material şi procedural (ex. evocarea prevederilor art. 3 şi ale art. 91 din Legea nr. 504/2002), acestea fiind componente ale procesului deliberativ, ce stă la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti adoptate şi care reprezintă o valenţă a principiilor iura novit curia şi da mihi fatum, dabo tibi ius, care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanţa va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreţionar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării (fiind, astfel, ulterior momentului închiderii dezbaterilor), în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse şi se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, ca urmare a unor raţionamente logice, aparţine, însă, doar instanţei.

Totodată, Înalta Curte reţine că un astfel de proces al "judecăţii" este reflectat de judecător în cuprinsul motivării hotărârii judecătoreşti, care reprezintă în esenţă, (astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională în pct. 50 al Deciziei sale nr. 233 din 7 aprilie 2021) fixarea, prin redactare, a silogismului judiciar, care explică şi justifică soluţia şi reprezintă o garanţie că rezultatul judecăţii este expresia deliberării, în mod esenţial sub aspectul conţinutului.

În aceeaşi ordine de idei, referitor la criticile exhibate de recurentă care vizează modul în care instanţa de fond a apreciat, interpretat şi coroborat probele administrate în cauză, recurenta susţine că prima instanţă ar fi desconsiderat dovezile administrate, încălcând în opinia sa, norme de procedură şi considerând, totodată, că maniera în care judecătorul fondului a apreciat materialul probator administrat în stabilirea situaţiei de fapt este unul eronat. Din această perspectivă, reţine Înalta Curte că demersul de coroborare a probelor reprezintă, inclusiv pentru argumentele expuse în paragrafele anterioare, o componentă a procesului de deliberare, ce este în strânsă legătură cu aprecierea, de către judecătorul fondului, a forţei probante a mijloacelor de probă administrate, or toate aceste aspecte vizează, în fapt, contrar celor afirmate de recurentă, elemente de temeinicie a hotărârii pronunţate, iar nu de nelegalitate.

Or, în cadrul procesual al recursului, instanţa de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu şi motivele de netemeinicie, sens în care astfel de critici nu pot fi avute în vedere.

Totodată, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentei privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, prin Decizia nr. 608/2013, Consiliul Naţional al Audiovizualului a sancţionat reclamanta A. S.R.L. cu amendă în cuantum de 20.000 RON, pentru difuzarea, sub titlul "Medicina naturistă: Tinereţe fără bătrâneţe", a unor materiale de teleshopping, cu încălcarea normelor referitoare la informarea corectă a publicului şi a celor privind respectarea regimului difuzării publicităţii în audiovizual.

În concret, sancţiunea a fost aplicată pentru încălcarea de către radiodifuzor a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 128 lit. d) şi f) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză cu privire la aplicarea directă de pârât a sancţiunii amenzii ca urmare a difuzării emisiunii de teleshopping în discuţie.

Potrivit dispoziţiilor din Legea audiovizualului:

Art. 3 alin. (2) "Toţi furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să favorizeze libera formare a opiniilor."

Conform prevederilor din Codul audiovizualului:

Art. 128 - Este interzisă menţionarea în publicitate sau în teleshopping a unor indicaţii terapeutice referitoare la boli precum:

d) cancer şi alte boli tumorale;

f) diabet şi alte boli metabolice.

Potrivit art. 90 alin. (1) lit. h) şi alin. (2) din Legea nr. 504/2002, constituie contravenţie nerespectarea prevederilor art. 3 (…). Faptele prevăzute la alin. (1) se sancţionează cu amendă de la 10.000 RON la 200.000 RON.

Alineatul 3 al aceluiaşi articol prevede că în cazul în care Consiliul decide că efectele unei fapte prevăzută la alin. (1) sunt minore, va adresa o somaţie publică de intrare în legalitate.

Nu în ultimul rând, conform alin. (4) al aceluiaşi articol, individualizarea sancţiunii în cazul săvârşirii uneia dintre contravenţiile prevăzute în prezenta lege se face ţinându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum şi de sancţiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, potrivit cărora emisiunea de teleshopping ar fi informat corect publicul, Înalta Curte reţine că ceea ce se impută reclamantei este faptul că în cadrul acestei emisiuni au fost făcute referiri la efectele tratamentului cu piatra numită C., acţiunile acesteia având rezultate deosebite în cazul unor afecţiuni ale rinichilor, a nodulilor la nivelul sânilor, colonului şi tiroidei, precum şi faptul că reglează glicemia, în condiţiile în care dispoziţiile art. 128 lit. d) şi f) din Codul audiovizualului interzic menţionarea în teleshopping a unor indicaţii terapeutice referitoare la boli tumorale sau alte boli metabolice.

Totodată, aşa cum în mod just a reţinut şi instanţa de fond, modalitatea de promovare a unui produs, căruia i s-au atribuit calităţi indubitabile de vindecare a unor boli grave, fără indicarea unor dovezi minime cu privire la pertinenţa afirmaţiilor făcute, nu respectă dispoziţiile legale referitoare la o informare corectă şi obiectivă a publicului în condiţiile în care în cadrul acestora nu se face nicio menţiune referitoare la faptul că respectivele "tratamente" sunt sau nu sunt atestate medical, aşa cum impun normele audiovizuale.

De altfel, chiar în Certificatul de notificare eliberat de Institutul de Bioresurse Alimentare, seria x/23.11.2010, invocat de reclamantă în susţinerea efectelor benefice ale acestui produs, se menţionează că produsul C. este un supliment alimentar şi că este interzisă inscripţionarea ambalajului şi/sau a prospectului produsului cu proprietăţi de prevenire, tratare sau vindecare a unor boli sau să se facă referire la asemenea proprietăţi.

De asemenea, nu se poate susţine că modul în care se face în emisiune prezentarea acestor "efecte terapeutice" este de natură să asigure o informare clară a publicului cu privire la "calitatea" sau "calificarea" pe care o are persoana care le prezintă publicului şi care susţine că aceste tratamente se "adresează", deci sunt recomandate, pentru anumite afecţiuni, unele dintre ele foarte grave.

În concret, faptul că în cadrul prezentării sunt utilizate comparaţii ale unor rezultate ale unor analize presupus efectuate înainte şi după posibila utilizare a unuia dintre tratamentele utilizate, poate induce publicului ideea că tratamentele sunt recomandate de un medic, de un specialist, sporind prin aceasta credibilitatea prezentării, fără să o dovedească însă în concret.

În consecinţă, a fost corectă concluzia autorităţii administrative, validată de instanţa de fond, potrivit căreia modul de prezentare a produsului, prin care îi sunt atribuite acestuia calităţi de vindecare a unor boli grave, nu este de natură să asigure o informare corectă şi obiectivă a publicului şi contravine prevederilor legale reţinute ca temei juridic la emiterea deciziei contestate în cauză.

În acest context, Înalta Curte constată şi că nu poate fi reţinută o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie de care s-ar fi bucurat recurenta-reclamantă în calitate de contestatară, în condiţiile în care instanţa de fond a aplicat în mod corect prevederile art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului referitoare la criteriile de individualizare a sancţiunii, ţinând cont inclusiv de actele şi înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv Decizia nr. 386/2013 prin care radiodifuzorul mai fusese sancţionat pentru încălcarea aceloraşi dispoziţii legale cu amendă în cuantum de 10.000 RON, din care rezultă că recurenta-reclamantă nu se afla la prima încălcare a dispoziţiilor legale incidente în cauză şi având în vedere că fapta este prevăzută ca şi contravenţie la art. 90 alin. (1) lit. h) din Legea audiovizualului.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 882 din 18 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2022.