Audiovisual sanction for minor's privacy violation: precedence of specific media law over general contraventional procedure and limits on freedom of expression

Şedinţa publică din data de 12 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 08 octombrie 2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., societate aflată în insolvenţă, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, a solicitat, în principal anularea Deciziei nr. 815/12.09.2019 privind sancţionarea sa cu amendă în cuantum de 5.000 RON, iar în subsidiar modificarea sancţiunii dispuse, în sensul înlocuirii amenzii, fiind disproporţionată în raport cu fapta reţinută, cu sancţiunea transmiterii unei somaţii de intrare în legalitate.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 184 din 11 martie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea în contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 184 din 11 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A. prin administrator special B. şi administrator judiciar C., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că în raport de prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi, astfel, nu era obligată să îşi dovedească nevinovăţia, sarcina administrării probelor revenind pârâtului Consiliul Naţional al Audiovizualului, iar singura probă adusă de acesta a constat în decizia contestată şi că legea internă română, prin art. 34 din O.G. nr. 2/2001 şi art. 1169 din C. civ., conţine prevederi contrare şi mai puţin favorabile faţă de reglementările europene privitoare la drepturile fundamentale ale omului, aplicabile fără putinţă de tăgadă şi persoanelor juridice în această materie.

În al doilea rând, recurenta-reclamantă învederează că, în cauză, s-au încălcat dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la liberă exprimare şi, deşi în considerentele sentinţei recurate, i se recunosc drepturile consacrate la nivelul CEDO, instanţa de fond face o trimitere abstractă la standardele locale de presă, care contrazice în mod vădit jurisprudenţa CEDO, respectiv cauza Radio France şi alţii c. Franţei, cauza Lingens c. Austriei sau cauza Dalban c. României.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat, iar în acest sens Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin Decizia nr. 815/12.09.2019, pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului a aplicat reclamantei o amendă de 5.000 de RON, pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor art. 66 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare (Codul audiovizualului).

În cuprinsul actului atacat pârâtul a reţinut încălcarea următoarelor dispoziţii legale:

- art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, potrivit cărora "Dreptul minorului la respectarea vieţii private şi la propria imagine prevalează în faţa necesităţii de informare, cu atât mai mult în cazul minorului aflat în situaţii dificile";

- art. 66 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual (Codul audiovizualului), potrivit cărora "În programele de ştiri şi dezbateri informarea în probleme de interes public, de natură politică, economică, socială sau culturală, trebuie asigurate imparţialitatea şi echilibrul şi să fie favorizată libera formare a opiniilor, prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziţie, în perioada în care problemele sunt în dezbatere publică".

Înalta Curte reţine că obligaţia de informare corectă a publicului presupune atât îndatorirea de a aduce la cunoştinţa acestuia informaţii reale, verificate, adevărate, cât şi îndatorirea de a prezenta toate informaţiile relevante cu privire la un anumit subiect determinat.

Cu alte cuvinte, informarea corectă trebuie să fie nu doar adevărată, ci şi exactă, adică să reflecte întreaga realitate, iar nu doar o parte a acesteia, în funcţie de interesele persoanei care o prezintă. Numai prin prezentarea completă, iar nu selectivă a informaţiilor, publicul este în măsură să înţeleagă corect şi complet situaţia prezentată şi să îşi formeze un punct de vedere propriu cu privire la subiectul prezentat.

Obligaţia prezentării tuturor informaţiilor relevante aferente unui subiect rezultă şi din obligaţia prezentării tuturor punctelor de vedere aflate în divergenţă, precum şi din necesitatea asigurării unei informări imparţiale, obiective.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că, în cauză, au fost încălcate prevederile art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 şi art. 66 din Codul audiovizualului. Modalitatea în care s-au derulat emisiunile din data de 21 iunie 2019 în care a fost prezentat cazul fetiţei D., adoptată de o familie de români stabiliţi în Statele Unite ale Americii, fiind, pe de o parte, de natură a încălca principiul interesului superior al minorului în programele de televiziune şi dreptul minorului la respectarea vieţii private şi la propria imagine a fost prejudiciat, iar pe de altă parte, nu au fost de natură a favoriza libera formare a opiniilor, nefiind dată posibilitatea formulării vreunui punct de vedere din partea persoanelor vizate de o serie de afirmaţii negative, dezechilibrate, lipsite de imparţialitate prezentate în emisiuni, respectiv părinţii adoptatori sau un reprezentant al acestora.

Totodată, Înalta Curte aminteşte că, în raport de dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 504/2002 şi luând în considerare natura juridică a deciziei de sancţionare emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului şi anume, act administrativ de autoritate, ale cărui condiţii de formă şi fond sunt prevăzute de Legea audiovizualului, deciziei contestate nu îi sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 2/2001.

Dispoziţiile legale cuprinse în O.G. nr. 2/2001 constituie dreptul comun în materie contravenţională şi nu sunt aplicabile deciziilor emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului în temeiul prevederilor Legii nr. 504/2002, care conţin norme ce derogă de la regimul juridic general instituit de O.G. nr. 2/2001.

Natura specială derogatorie a prevederilor Legii audiovizualului de la dispoziţiile generale ale O.G. nr. 2/2001, rezultă din modul de reglementare, sub aspectul competenţei emiterii deciziilor, a domeniului în care acestea sunt emise, a conţinutului şi a posibilităţii de contestare la instanţa de contencios administrativ.

A fost invocată în cererea de recurs şi jurisprudenţa C.E.D.O. în materia libertăţii de exprimare şi s-a susţinut că, în cauză, s-au încălcat dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la liberă exprimare.

Deşi recurenta insistă asupra încălcării libertăţii de exprimare prevăzută de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine că în prezenta cauză nu poate fi vorba despre o ingerinţă în dreptul la liberă exprimare, câtă vreme aceasta presupune intervenţia autorităţii înainte de difuzarea unei emisiuni, iar sancţiunea contestată a fost aplicată după difuzare, ca urmare a constatării încălcării prevederilor legale în materie.

Potrivit unei jurisprudenţe constante a C.E.D.O., libertatea de exprimare, garantată de art. 10 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi una din cerinţele prioritare ale progresului societăţii. Conform art. 10 paragraful (2) din Convenţie, exercitarea libertăţilor cuprinse în dreptul la libertatea de exprimare comportă îndatoriri şi responsabilităţi şi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică. Aşadar, dreptul la libera exprimare nu are un caracter nelimitat, ci este îngrădit de cerinţa respectării drepturilor celorlalţi.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de asemenea, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi" a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie. Prin urmare, Curtea a decis că numai prin respectarea "îndatoririlor şi responsabilităţilor" ce-i revin, presa îşi îndeplineşte funcţia sa esenţială într-o societate democratică, fără a depăşi anumite limite, având misiunea de a comunica numai informaţii de interes public, în sensul dat acestei noţiuni în jurisprudenţa Curţii (Hotărârea Tammer c. Estoniei, 6 februarie 2001).

Este adevărat că, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., libertatea de exprimare conferită mass-media presupune existenţa unor limite mai largi în ceea ce priveşte întinderea acesteia, jurnaliştii bucurându-se, aşadar, în exerciţiul acestei libertăţi, de o doză de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecăţile de valoare pe care le emit, fără a fi ţinuţi să le demonstreze realitatea, dar, este totodată evident că jurnaliştii trebuie, în exercitarea cu bună credinţă a profesiunii lor, şi în deplin acord cu cele stipulate în art. 10, să respecte şi celelalte valori protejate de Convenţie, precum şi îndatoririle şi responsabilităţile ce le revin, la care s-a făcut referire în considerentele anterior menţionate.

Înalta Curte nu poate primi nici critica recurentei-reclamante prin care se susţine că nu au fost administrate probe de către intimatul-pârât în dovedirea celor reţinute în cuprinsul deciziei contestate în cauză şi, implicit, la aplicarea sancţiunii, care să înfrângă prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază. Înalta Curte reţine că, în cauză, au fost respectate dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 554/2004, în sensul că a fost depusă de către autoritatea publică emitentă, documentaţia care a stat la baza actului contestat, respectiv raportul de monitorizare a ştirilor care au avut ca subiect cazul de adopţie din data de 21 iunie 2019 . Având în vedere că recurenta-reclamantă nu a contestat raportul de monitorizare, nici la instanţa de fond şi nici prin cererea de recurs şi nici nu a înţeles să depună alte probe în apărarea sa, iar instanţa de fond nu a avut în vedere la soluţionarea cauzei decât proba cu înscrisurile depuse de părţi, Înalta Curte apreciază că raportul de monitorizare probează temeinicia constatărilor reţinute ca încălcări în sarcina recurentei-reclamante.

Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte solicitarea subsidiară a reclamantei de aplicare a unei somaţii pentru intrarea în legalitate, aşa cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de fond, Înalta Curte are în vedere că, în raport de dispoziţiile art. 91 alin. (1) - (3) din Legea audiovizualului, această sancţiune este o sancţiune de sine stătătoare, aplicabilă exclusiv, atunci când este întrunită ipoteza normei legale, iar nu una alternativă, ce poate fi aplicată urmare a rezultatului procesului de individualizare a sancţiunii, la alegere cu amenda, aspect necontestat prin cererea de recurs, iar oricum amenda aplicată a fost stabilită la nivelul minimului legal prevăzut de art. 91 alin. (3) din Legea audiovizualului, în condiţiile în care, anterior aplicării sancţiunii contestate, reclamanta a mai fost sancţionată, doar în anul 2019, prin Decizia nr. 288/2019, cu somaţie publică şi prin Decizia nr. 335/2019, cu amendă în cuantum de 20.000 RON.

Pentru argumentele expuse, constatând că sentinţa este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C.. împotriva sentinţei civile nr. 184 din 11 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2022.