Claims for public apology and publication of judgments in administrative litigation deemed inadmissible; moral damages claim time-barred; appeals dismissed

Şedinţa publică din data de 12 mai 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 20 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat obligarea pârâtului la prezentarea de scuze publice faţă de reclamant, printr-un comunicat de presă, pentru cercetarea disciplinară ilegală pentru o faptă care nu a existat, pentru adoptarea Rezoluţiei nr. 30/CDJ/2011 din 11 februarie 2011 de Comisia de Disciplină pentru Judecători - anulată în justiţie după 6 ani şi 7 luni de litigiu disciplinar şi pentru formularea unui denunţ calomnios la procuror, împotriva reclamantului, infirmat după 10 luni de litigiu penal, scuze menite să repare prejudiciul moral produs în perioada 14 decembrie 2010 - 27 iulie 2017, obligarea pârâtului să publice, pe cheltuiala sa, sentinţa civilă nr. 3190 din 27 noiembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 577 din 17 decembrie 2017, pronunţată în acelaşi dosar de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal - hotărâre prin care a fost anulată Rezoluţia nr. 30/CDJ/2011 din 11.02.2011 a fostei Comisii de disciplină a pârâtului în ziarul "B." şi într-un alt ziar de circulaţie naţională, pentru repararea aceluiaşi prejudiciu moral.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la publicarea, pe cheltuiala sa, a sentinţei penale nr. 1672 din 8 decembrie 2011, pronunţată în dosar nr. x/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, definitivă, hotărâre prin care a fost respinsă plângerea acestuia împotriva rezoluţiei procurorului şi prin care s-a statuat că la 01 octombrie 2010 avea calitatea de judecător la Înalta Curte, precum şi obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro sau echivalent în RON la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul produs cu intenţie directă, prin acte şi fapte ilicite săvârşite împotriva reclamantului în perioada 14 decembrie 2010-27 iulie 2017.

Prin încheierea din data de 19 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ. a introdus în cauză, în calitate de pârât, Inspecţia Judiciară.

Prin încheierea de şedinţă din data de 16 octombrie 2018 a fost înaintată cauza Preşedintelui secţiei pentru a se lua măsuri în vederea repartizării unui complet specializat în materia cauzelor privind anularea rezoluţiilor Inspecţiei Judiciare, completul 19 iniţial învestit nefiind specializat în această materie.

Prin încheierea din data de 18 decembrie 2018, Curtea a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a completului 42 Fond, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea completului 19 fond, a constat ivit conflict negativ de competenţă între completul 42 fond şi completul 19 fond şi a înaintat cauza către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Prin decizia nr. 1513/20.03.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea completului 19 al secţiei a VIII-a contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel Bucureşti.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2331 din 01 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii;

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Inspecţia Judiciară;

- a admis excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere 1, 2 şi 3 şi a respins aceste capete de cerere ca inadmisibile;

- a admis excepţia prescripţiei capătului de cerere 4 şi a respins capătul 4 de cerere privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Inspecţia Judiciară, ca fiind prescris.

3. Recursurile declarate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2331 din 01 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs principal reclamantul A. şi recurs incident pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

3.1. Reclamantul A. a formulat recurs principal, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

După o reiterare a situaţiei de fapt care a condus la formularea cererii de chemare în judecată, recurentul-reclamant a învederat, în esenţă, că soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor este legală, dar lacunară în privinţa motivării măsurii dispuse, raportat la nivelul exigenţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Referitor la soluţia primei instanţe privind admiterea excepţiei inadmisibilităţii capetelor de cerere 1, 2 şi 3 şi respingerea acestora ca inadmisibile, recurentul-reclamant a susţinut că este contrară prevederilor exprese ale legii cât şi spiritului acestuia.

Recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că temeiul juridic al capetelor de cerere 1, 2 şi 3 formulate pentru repararea daunelor morale în modalităţile descrise prin acţiune îl reprezintă art. 8 alin. (1) teza a III-a din legea specială, norme care potrivit art. 1 alin. (2) din C. civ. se completează cu norme de drept comun obligatorii, respectiv art. 252 alin. (3) şi (4) din C. civ.

A apreciat că soluţia adoptată este cea dorită de instanţă, dar nu şi cea prevăzută expres de lege, în sensul că potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, teza a III-a, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă pentru a solicita reparaţii pentru daune morale, sintagmă eliminată abuziv de prima instanţă, pentru a părtini vădit pe pârâţi, a le admite excepţiile inadmisibilităţii capetelor 1, 2 şi 3 din cerere şi a le respinge. În contradictoriu cu opinia instanţei potrivit căreia "capetele de cerere 1, 2 şi 3 nu sunt preconizate strict de prevederile legale incidente, respectiv art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004", a reiterat faptul că există temei legal în legea specială prevăzut de art. 8 alin. (1) teza a III-a pe baza cărora se pot solicita reparaţii pentru daune morale.

Cu privire la soluţia instanţei de fond de admitere a excepţiei prescripţiei capătului de cerere 4 şi respingerea acestui capăt de cerere privind ca fiind prescris, recurentul-reclamant a învederat că s-a făcut cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, recurentul-reclamant consideră că, în motivarea acestei soluţii, prima instanţă a aplicat greşit prevederile art. 11 alin. (2) şi ale art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în sensul că a translat ipotezele în care se aplică termenul de 1 an pentru introducerea acţiunii în contencios, acesta fiind termen de decădere, la art. 19 din aceeaşi lege, articol care reglementează termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri ulterioară anulării actului, care este şi el de 1 an, dar curge de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Recurentul-reclamant invocă Decizia nr. 941/1961 a Tribunalului suprem, precum şi Deciziile nr. 3045/2007 şi 412/2004 ale Înaltei Curţi de Casaţii şi Justiţie, care, în opinia sa, fac dovada că reclamantul are şi el obligaţia să depună diligente rezonabile pentru a limita întinderea pagubei, astfel că procedurile judiciare pe care instanţa de fond le înlătură, au fost obligatorii, ele urmărind anularea actului administrativ care a generat pretenţiile şi ori de câte ori s-a schimbat starea de fapt a înmânat hotărârile judecătoreşti în procedurile aflate în derulare.

De asemenea, a arătat că la data de 21 martie 2014 a cerut pârâtului, Consiliului Superior al Magistraturii să modifice Rezoluţia nr. 30/CDJ/2011, în sensul constatării că la datele de 1 şi 2 octombrie 2010 avea calitatea de judecător, aşa cum s-a stabilit prin decizia civilă nr. 997 din 20 februarie 2014 de Curtea de Apel Bucureşti, irevocabilă, în litigiul de muncă cu Înalta Curte, având ca obiect înscrierea în carnetul de muncă a datei de numire în funcţia de judecător la instanţă la 1 octombrie 2010, însă pârâtul, cu adresa din 5 mai 2014, l-a trimis să formuleze la instanţă o nouă contestaţie, pe care a fost silit să o înainteze, ea fiind soluţionată 3 ani mai târziu, la 27 iulie 2017.

Pentru a evita obligarea Statului Român la CEDO prin acţiunea inculpatului C., a sesizat Ministrul de Externe-Agentul Guvernamental pentru CEDO la 18 august 2014 cu situaţia din dosarul respectiv şi a trimis înscrisuri pe care să le folosească în faţa Curţii, respectiv decizia civilă nr. 997 din 20 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, adresa Înaltei Curţi de punere în executare a deciziei arătate şi copie de pe carnetul său de muncă.

3.2. Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat recurs incident, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului incident, casarea în parte a sentinţei recurate, cu consecinţa admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi a respingerii cererii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără legitimare procesuală pasivă.

Recurentul-pârât a învederat, în esenţă, că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 32, art. 36 şi art. 40 din C. proc. civ., întrucât legitimarea procesuală pasivă presupune identitatea care trebuie să existe între persoana pârâtului şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii, or o astfel de identitate nu poate fi reţinută în cauza de faţă în condiţiile în care, prin reorganizarea Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţia Judiciară este continuatoarea structurii emitente a actului administrativ anulat, respectiv a Comisiei de disciplină pentru judecători.

În acest context, nu se poate pune problema angajării răspunderii civile delictuale a Consiliului Superior al Magistraturii în structura actuală pentru prejudiciile morale suferite de reclamant ca urmare a emiterii rezoluţiei de clasare nr. 30/CDJ/2011 a fostei Comisii de disciplină pentru judecători.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului principal declarat de reclamant, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările invocate în faţa instanţei de fond.

4.2. Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului principal declarat de reclamant, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările invocate în faţa instanţei de fond.

4.3. Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondat, apreciind că instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât în mod temeinic şi legal, cu respectarea dispoziţiilor art. 32, art. 36 şi ale art. 40 din C. proc. civ.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul principal declarat de reclamantul A. şi recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II.1 Motivul de recurs invocat de recurentul-reclamant este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Criticile privind soluţia instanţei de fond de respingere ca inadmisibile a capetelor de cerere 1, 2 şi 3 şi ca fiind prescris capătul 4 de cerere, sunt nefondate.

Referitor la soluţia instanţei de fond privind respingere ca inadmisibile a capetelor de cerere 1, 2 şi 3, instanţa de control judiciar reţine că reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 8, ale art. 18 alin. (3), precum şi ale art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin care a solicitat:

- obligarea pârâţilor să-i prezinte scuze publice printr-un comunicat de presă, pentru cercetarea sa disciplinară, în urma căreia s-a adoptat Rezoluţia nr. 30/CDJ/2011 din 11 februarie 2011, de către Comisia de Disciplină pentru Judecători şi formularea unui denunţ la Parchet împotriva reclamantului;

- obligarea pârâţilor să publice, pe cheltuiala acestora, în ziarul B. şi într-un alt ziar de circulaţie naţională, sentinţa civilă nr. 3190/27.11.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, definitivă, prin care a fost anulată Rezoluţia nr. 30/CDJ/2011 din 11 februarie 2011 a fostei Comisii de Disciplină pentru Judecători;

- obligarea pârâţilor să publice pe cheltuiala acestora sentinţa penală nr. 1672/08.12.2011, pronunţată în dosarul nr. x/2011 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Conform prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "(1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care are denumirea "Soluţiile pe care le poate da instanţa":

"(1) Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă."

Nu în ultimul rând, dispoziţiile alin. (3) al art. 18 din Legea nr. 554/2004 stabilesc că "În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru".

Din interpretarea logico-sistematică a dispoziţiilor legale anterior enunţate rezultă coordonatele generale ale conţinutului hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa de contencios administrativ, respectiv limitele în ceea ce priveşte soluţiile pe care aceasta le poate pronunţa în cadrul acţiunilor cu care este învestită.

În acest context, instanţa de recurs reţine totodată, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, că obiectul acţiunii se concretizează prin mijlocul procesual folosit, instanţa de contencios administrativ având de rezolvat un litigiu individual dedus judecăţii şi circumscris "pretenţiei" concrete a reclamantului, cu alte cuvinte, dreptului sau interesului legitim afirmat de reclamant şi modalităţii concrete prin care se solicită recunoaşterea acestuia.

Or, în cauză, în mod judicios a reţinut instanţa de fond că solicitările de obligare a pârâţilor la prezentarea scuzelor publice faţă de reclamant, printr-un comunicat de presă şi de obligare a pârâţilor să publice în presă, pe cheltuiala acestora, a unor hotărâri judecătoreşti nu pot fi încadrate în niciuna dintre soluţiile prevăzute expres de art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, deoarece nu constau în "anularea unui act administrativ", "obligarea la emiterea unui act administrativ", "eliberarea unui înscris", "efectuarea unei anumite operaţiuni administrative" şi nici în fixarea unor "despăgubiri".

Instanţa de recurs nu neagă dreptul reclamantului de a obţine reparaţia eventualului prejudiciu moral suferit, dar are în vedere că pe calea contenciosului administrativ nu se poate pretinde autorităţilor publice o conduită care nu se circumscrie obiectului acţiunii judiciare, astfel cum este acesta prevăzut de dispoziţiile legale incidente în această materie.

Modalităţile indicate în petitul acţiunii, prin care reclamantul urmăreşte să obţină reparaţia prejudiciului moral pretins suferit, respectiv prezentarea scuzelor publice faţă de reclamant, printr-un comunicat de presă şi obligarea pârâţilor să publice în presă, pe cheltuiala acestora, a unor hotărâri judecătoreşti, nu se circumscriu obiectului acţiunii judiciare prevăzut de dispoziţiile legale ce reglementează materia contenciosului administrativ, acestea neputând fi completate, în această ipoteză, cu dispoziţiile prevăzute de dreptul comun, întrucât repararea prejudiciului moral produs ca urmare a conduitei nelegale a autorităţii publice se putea solicita şi obţine pe calea contenciosului administrativ, în acest caz prin obligarea acesteia la plata de despăgubiri, iar nu prin obligarea autorităţii publice la alte acţiuni neprevăzute de lege.

Prin urmare, Înalta Curte respinge criticile recurentului-reclamant privind soluţia instanţei de fond de respingere ca inadmisibile a capetelor de cerere 1, 2 şi 3, ca nefondate.

Referitor la soluţia instanţei de fond de respingere ca fiind prescris a capătului 4 de cerere, instanţa de control judiciar reţine că prin acţiunea formulată reclamantul a învestit instanţa şi cu un capăt de cerere prin care a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 200.000 euro sau echivalent în RON la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul produs cu intenţie directă, prin acte şi fapte ilicite săvârşite împotriva reclamantului în perioada 14 decembrie 2010-27 iulie 2017.

Criticile recurentului-reclamant privind greşita aplicare şi interpretare de către instanţa de fond a prevederilor art. 19 coroborate cu cele ale art. 11 din Legea nr. 554/2004 sunt, de asemenea, nefondate şi nu pot conduce la reformarea soluţiei instanţei de fond.

Astfel, ulterior pronunţării sentinţei recurate, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 853 din 22 octombrie 2019 Decizia nr. 22 din 24 iunie 2019 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 22/2019, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează termenul de prescripţie, criticată de recurentul-reclamant:

"79. Termenul de prescripţie are durata de un an şi curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privinţa începutului prescripţiei extinctive, regulile generale din materia prescripţiei dreptului la acţiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi în cazurile asimilate. Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabileşte în funcţie de circumstanţele cauzei, luându-se în considerare natura, conţinutul şi efectele conduitei administrative nelegale.

80. Trimiterea pe care alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 554/2004 o face la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2), printr-o tehnică legislativă ce poate genera confuzii, poate fi interpretată numai ca referindu-se la durata de un an a termenului de prescripţie şi nicidecum extinsă la natura juridică şi la punctul de plecare. În caz contrar, s-ar ajunge la o contradicţie cu alin. (1) al art. 19, care stabileşte natura termenului ca fiind de prescripţie, în timp ce art. 11 alin. (2) reglementează un termen substanţial de decădere, care curge de la data comunicării actului administrativ".

În conformitate cu prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond referitoare la capătul de cerere respins ca fiind prescris şi considerentele pe care se bazează, nu contravin celor statuate prin Decizia nr. 22/2019, reţinând totodată că se impune cu caracter obligatoriu maniera de interpretare a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, statuată prin decizia de îndrumare.

În speţă, prin capătul 4 al acţiunii, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri pentru prejudiciile care i-au fost cauzate prin cercetarea disciplinară desfăşurată împotriva sa şi prin transmiterea unor informaţii ce-l priveau pe reclamant către presă, precum şi prin emiterea Rezoluţiei nr. 30/CDJ/2011 din 11 februarie 2011 de către Comisia de Disciplină pentru Judecători.

Reclamantul a avut cunoştinţă de toate aceste fapte şi de emiterea rezoluţiei cel târziu la data comunicării rezoluţiei, acest moment neputând fi mai târziu de data de 30 martie 2011, când reclamantul a formulat contestaţie împotriva Rezoluţiei nr. 30/CDJ/2011, aspect necontestat în cauză.

Având în vedere că se solicită acordarea daunelor morale, în privinţa cărora nu se poate apela la probe materiale, în mod corect a reţinut instanţa de fond că la acest moment reclamantul era în măsură să evaluaze impactul produs asupra sa de conduita autorităţilor pârâte, respectiv de cercetarea disciplinară, transmiterea informaţiilor ce-l priveau către presă şi emiterea rezoluţiei nr. 30/CDJ/2011 din 11.02.2011 şi putea cunoaşte întinderea pagubei, astfel că acesta reprezintă momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie de un an prevăzut de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

De altfel, recurentul-reclamant nici nu a prezentat argumente din care să rezulte că întinderea prejudiciului moral pretins suferit nu ar fi fost cunoscută la data formulării acţiunii în anularea Rezoluţiei nr. 30/CDJ/2011, motivând doar că procedurile judiciare pe care le-a iniţiat aveau ca scop şi limitarea întinderii pagubei, invocând în acest sens o serie de decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu titlu de practică judiciară, referitoare la modul de cuantificare şi de circumstanţiere a daunelor morale, fără ca acestea să fie relevante în cauză, în raport de situaţia premisă din prezentul dosar.

Totodată, aşa cum în mod judicios a reţinut şi judecătorul fondului, este irelevantă sub aspectul curgerii prescripţiei durata litigiilor iniţiate de recurentul-reclamant pentru anularea actului administrativ în condiţiile în care dispoziţiile legale stabilesc în mod clar momentul de la care curge termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire, respectiv de la data la care persoana vătămată a cunoscut (moment subiectiv) sau trebuie să cunoască întinderea pagubei (moment obiectiv).

În consecinţă, având în vedere că în speţă nu s-a făcut dovada vreunei cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei şi că acţiunea a fost formulată de reclamant la data de 20 februarie 2018, în raport de prevederile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în mod corect a dispus instanţa de fond respingerea ca fiind prescris a capătului 4 de cerere.

Pentru aceste considerente, constatând că sentinţa este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul principal declarat de reclamantul A., ca nefondat.

II.2 Critica formulată prin recursul incident de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii privind soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, este nefondată.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de recurs reţine că nu doar modul în care a fost derulată ancheta disciplinară împotriva reclamantului de inspectorii judiciari, precum şi emiterea rezoluţiei nr. 30/CDJ/2011 din 11.02.2011 a fostei Comisii de disciplină pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, au fost de natură, în opinia intimatului-reclamant, să îi lezeze o serie de drepturi nepatrimoniale şi au stat la baza formulării acţiunii dedusă judecăţii în prezentul dosar.

Prin acţiunea dedusă judecăţii reclamantul susţine, printre altele, că "Biroul de Informare publică şi relaţii cu mass-media (al CSM n.n.) a trimis la 10 decembrie 2010 ora 15:24 Inspecţiei judiciare articolul "Exclusiv. Ex-procurorul A. a judecat două dosare la Înalta Curte înainte să fie judecător, la ordinul lui D.; A. a încercat zadarnic să-şi şteargă urmele - articol apărut vineri 10 decembrie 2010 ora 15:48 pe site-ul lumeajustitiei.ro, adică mai înainte de crearea acestuia, se poate înţelege că articolul a plecat de la CSM la ora 15:24 la ziar, unde a ajuns la ora 15:48 ."

În opinia reclamantului şi această faptă, pe care o atribuie Biroului de Informare publică şi relaţii cu mass-media al Consiliului Superior al Magistraturii, ar fi fost de natură să-i lezeze o serie de drepturi nepatrimoniale şi stă la baza cererii sale de despăgubire.

În consecinţă, în condiţiile în care chestiunea referitoare la realitatea săvârşirii unei fapte delictuale ţine de fondul acţiunii, iar nu de stabilirea calităţii procesuale pasive şi având în vedere dispoziţiile art. 36 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în mod corect instanţa de fond a reţinut că şi Consiliul Superior al Magistraturii are calitate procesuală pasivă în cauză şi a respins astfel excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de acest pârât.

Pentru considerentele prezentate anterior, constatând că sentinţa este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2331 din 01 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva aceleiaşi hotărâri, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2022.