Administrative refusal to audit pension commission: limits of ministerial competence and inadmissibility of illegality objection against normative orders

Şedinţa publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 24.08.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, să se constate faptul că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, prevăzute în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, întrucât, până în prezent, pârâtul nu a răspuns plângerii prealabile expediate cu scrisoarea recomandată cu confirmare de primire x la data de 10 iunie 2019. De asemenea, reclamanta a mai solicitat obligarea pârâtului la exercitarea atribuţiilor de control şi, pe cale de consecinţă, să se dispună verificarea tematică a activităţii Comisiei Centrale de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice şi identificarea funcţionarilor publici responsabili pentru neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu, sancţionarea disciplinară a acestora şi obligarea factorilor responsabili la a motiva, redacta şi comunica hotărârea prevăzută de dispoziţiile art. 14 - art. 19 din Ordinului Ministrului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale nr. 1453 din data de 02 mai 2011 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea, funcţionarea şi structura Comisiei Centrale de Contestaţii din cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice.

1.2. Prin cererea depusă la data de 01.10.2019, reclamanta a precizat obiectul cererii, respectiv că la memoriul adresat ministrului Muncii şi Justiţiei Sociale la data de 10.06.2019, prin care a solicitat verificarea tematică a activităţii comisiei centrale de soluţionare a contestaţiilor din cadrul casei naţionale de pensii publice, nu a primit răspuns. Astfel obiectul cererii este "obligaţia de a face", formulată conform art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin urmare, a solicitat să se constate refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere întrucât pârâtul nu a răspuns plângerii prealabile, expediată cu scrisoarea recomandată cu confirmare de primire Ax din 10.06.2019. Pe fondul cererii a reiterat solicitarea din acţiunea introductivă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 20 din 13 ianuarie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 anterior, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii sale având ca obiect obligaţia de a face, în sensul de a se constata faptul că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2, alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 spre a fi reţinută existenţa unui refuz nejustificat al Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale de soluţionare a cererii sale din data de 10 iunie 2019. De asemenea, pe fondul cauzei a solicitat obligarea intimatului la exercitarea atribuţiilor de control, în sensul verificării tematice a activităţii Comisiei Centrale de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice, prin identificarea înalţilor funcţionari publici şi a funcţionarilor publici cu funcţii de conducere, responsabili pentru neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu, sancţionarea disciplinară a acestora şi, nu în ultimul rând, obligarea factorilor responsabili de a motiva, redacta şi comunica hotărârea prevăzută de dispoziţiile art. 14 -19 din Ordinului Ministrului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale nr. 1453 din data de 2 mai 2011 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea, funcţionarea şi structura Comisiei centrale de contestaţii din cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice.

Din sinteza criticilor invocate de recurentă rezultă că aceasta a susţinut nelegalitatea hotărârii atacate ca derivând din neexaminarea legală, de către prima instanţă, a prevederilor art. 1, art. 3 lit. b) şi e) şi art. 4 alin. (1), pct. 14, 33 şi 34 şi alin. (2) lit. h), pct. 1-6 din H.G. nr. 12/2017, în contextul în care, în opinia recurentei, Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale avea, conform unor astfel de prevederi legale, drept atribuţii principale, emiterea actelor de reglementare în domeniile sale de activitate şi exercitarea controlului asupra activităţilor desfăşurate de instituţiile subordonate, aflate sub autoritatea sau coordonarea sa.

Subliniind eroarea materială strecurată în cuprinsul considerentelor hotărârii primei instanţe, recurenta a apreciat că intimatului-pârât a emis, cu exces de putere, un refuz expres de a nu rezolva cererea sa, în sensul art. 2 alin. (1), lit. i) din Legea nr. 554/2004, iar soluţia primei instanţe, de a nu reţine incidenţa unui astfel de text normativ, reprezintă o lipsă de manifestare a rolului activ al acesteia în aflarea adevărului.

Au mai fost criticate şi efectele pe care instanţa de fond le-a dat adresei nr. x/12.06.2019 prin care intimatul - pârât a comunicat reclamantei că petiţia înregistrată sub nr. x/11.06.2019 a fost transmisă Casei Naţionale de Pensii Publice, instituţia publică competentă să verifice aspectele semnalate, să ia măsurile legale care se impun şi să îi comunice răspunsul. În opinia recurentei, competenţa de verificare a atribuţiilor Comisiei Centrale de Soluţionare a Contestaţiilor aparţinea intimatului - pârât, în virtutea prevederilor H.G. nr. 12/2017.

Totodată, recurenta a învederat că nu a contestat înscrisurile ataşate întâmpinării depuse în fond de către intimatul -pârât, întrucât acesta nu a răspuns, prin întâmpinarea sa, pretenţiilor şi motivelor de fapt şi de drept expuse în cererea de chemare în judecată.

A mai arătat recurenta că, prin plângerea prealabilă adresată domnului ministru B., a fost sesizată lipsa de organizare şi transparenţă a activităţii Comisiei Centrale de Soluţionare a Contestaţiilor, condusă de către doamna C., în contextul nu au fost întreprinse măsurile privind organizarea portalului acestei entităţi de interes naţional, iar un astfel de aspect nu a fost avut în vedere de prima instanţă.

A făcut trimitere recurenta şi la prevederile art. 150 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, coroborate cu cele ale Ordinului M.M.F.P.S. nr. 1453/2011.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul-pârât Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, apreciind că argumentele menţionate de recurentă nu pot fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, din perspectiva fondului cauzei, reiterând, în esenţă, apărările formulate şi în faţa instanţei de fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind temeinică şi legală.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenta-reclamantă A. a solicitat, prin invocarea unor aspecte similare celor din memoriul de recurs, respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, apreciind susţinerile acestuia ca fiind neîntemeiate. Totodată, recurenta - reclamantă a invocat excepţia de nelegalitate a Ordinului M.M.F.P.S. nr. 1453/02.05.2011.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 8 iulie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 11 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente şi aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că excepţia de nelegalitate a Ordinului Ministrului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale nr. 1453 din 2 mai 2011 este inadmisibilă şi recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Examinând, cu prioritate, excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 1453 din 2 mai 2011 emis de Ministrul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 reglementează un mijloc procesual de apărare, ce poate fi invocat în cadrul unui proces deja început, indiferent de obiectul acestuia, fiind o formă de control judecătoresc asupra actelor administrative (control indirect) şi tinde la înlăturarea unui act administrativ nelegal, ce are incidenţă într-o cauză aflată pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de obiect sau de stadiu procesual.

Dispoziţiile alin. (4) ale art. 4 anterior menţionat statuează, însă, că "actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege."

Întrucât ordinul atacat în prezenta cauză este un act administrativ cu caracter normativ (acesta conţinând reguli generale de conduită, impersonale şi de aplicabilitate repetată la un număr nedeterminat de subiecţi de drept), Înalta Curte constată că recurentei - reclamante nu îi este deschisă calea excepţiei de nelegalitate vizând un astfel de act administrativ, argumentele sale putând fi valorificate doar în cadrul unei acţiunii în anulare.

În acest sens sunt, de altfel, şi aspectele reţinute în punctele 36 - 37 şi 40 - 41 ale Deciziei nr. 9/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completele pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a Ordinului Ministrului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale nr. 1453 din 2 mai 2011.

2. Pe fondul recursului promovat, se reţine că recurenta - reclamantă şi-a întemeiat calea de atac promovată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., însă, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs reglementat de pct. 5 a fost invocat doar formal de către recurentă, iar criticile expuse se circumscriu, în realitate, doar cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menţionat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la faptul că hotărârea recurată ar fi fost dată de instanţă cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că se poate cere, în temeiul unui astfel de motiv de recurs, casarea unei hotărâri numai când, prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, însă o astfel de sancţiune (a nulităţii) nu este incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerinţe legale, ci doar în acele contexte în care, prin aceasta, s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii. Cât priveşte paragraful "refuzul nejustificat al pârâtului de a aviza înscrierea reclamantului la concursul de titularizare", din considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte observă că însăşi recurenta îl califică drept eroare materială, iar nu drept motiv de nulitate.

Totodată, instanţa de control judiciar învederează că rolul activ al judecătorului, reglementat, de altfel, de prevederile art. 22 C. proc. civ., nu presupune ca acesta să se substituie, în orice condiţii, în prerogativele părţilor, care sunt primele ţinute să realizeze proba pretenţiilor deduse judecăţii.

Deşi a susţinut, pasager, că instanţa nu a manifestat un rol activ în aflarea adevărului, iar în debutul şi finalul memoriului de recurs a evocat şi prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., reclamanta nu a detaliat această critică, în sensul că nu a învederat nici care sunt normele procedurale concret încălcate, nici care este vătămarea efectiv generată şi nu a specificat nici elementele aferente rolului activ al judecătorului pe care acesta nu le-ar fi exercitat în cauză, argumentaţia cererii de recurs subsumându-se, în realitate, doar greşitei aplicări sau interpretării a dispoziţiilor legale incidente (ce intră în sfera de aplicare a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Din perspectiva argumentelor ce sunt subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că problema litigioasă din speţă, asupra căreia a fost chemată să se pronunţe instanţa de contencios administrativ, este, în principal, cea a verificării existenţei sau inexistenţei unui refuz nejustificat al intimatului -pârât de a soluţiona cererea recurentei - reclamante, expediată de aceasta în data de 10 iunie 2019 prin scrisoarea recomandată cu confirmare de primire x.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. i) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, invocate de recurenta - reclamantă şi avute în vedere şi de instanţa de fond:

Art. 1. - (1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.

Art. 2. - (1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

i) refuz nejustificat de a soluţiona o cerere - exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

Art. 8. - (1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că, deşi în memoriul de recurs există şi afirmaţia că pârâtul nu a răspuns plângerii prealabile a recurentei - reclamante, din analiza aspectelor evocate nu rezultă că recurenta ar nega, în fapt, primirea adresei nr. x/12.06.2019 prin care pârâtul a răspuns cererii recurentei înregistrate sub nr. x/11.06.2019 (ce reprezintă, în fapt, petiţia reclamantei expediate la 10 iunie 2019 prin scrisoarea recomandată cu x) sau că ar critica dezlegarea dată de prima instanţă unui astfel de aspect. Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar apreciază că nu se impune o analiză din perspectiva dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 ce prevăd că nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri vizează faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

În realitate, prin criticile formulate, recurenta contestă doar raţionamentul primei instanţe de a aprecia că un astfel de răspuns nu reprezintă un refuz nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea recurentei-reclamante, afirmaţia recurentei că pârâtul nu a soluţionat cererea având sensul că intimatul nu a soluţionat petiţia recurentei-reclamante în sensul solicitat de aceasta.

Înalta Curte nu împărtăşeşte, însă, criticile aduse de recurentă hotărârii atacate, apreciindu-le nefondate, în contextul în care soluţia primei instanţe reflectă o corectă aplicare şi interpretare a normelor de drept material.

Din această perspectivă, Înalta Curte, în deplin acord cu instanţa de fond, constată că răspunsul dat de intimatul - pârât prin adresa nr. x/12.06.2019, în sensul că "petiţia a fost transmisă Casei Naţionale de Pensii Publice, instituţie competentă să verifice aspectele semnalate de dumneavoastră, să ia măsurile legale care se impun", prin care intimatul a arătat şi că răspunsul la astfel de solicitări va fi furnizat de sus indicata autoritate, este în concordanţă cu dispoziţiile legale incidente, respectiv cu cele ale art. 149-151 din Legea nr. 263/2010, art. 3 alin. (1) lit. e) şi art. 4 din H.G. nr. 12/2017, art. 1 şi 5 din H.G. nr. 118/2012 şi art. 14-19 din Ordinul MMFPS nr. 1453/02.05.2011.

Sub acest aspect, în jurisprudenţă, s-a reţinut că soluţionarea unei cereri în defavoarea petiţionarului sau contrar aşteptărilor sale nu reprezintă, automat, un refuz nejustificat, acest caracter reieşind numai prin raportare la prevederile legale, cu care răspunsul ar intra în contradicţie, iar stabilirea conţinutului răspunsului constituie în toate cazurile o prerogativă a autorităţii publice care se exercită cu respectarea dispoziţiilor legale.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că prin memoriul adresat de recurenta - reclamantă Ministrului Muncii şi Protecţiei Sociale la data de 10.06.2019, aceasta a învederat aspectul nesoluţionării de către Comisia Centrală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin hotărâre motivată şi comunicată conform Ordinului MMFPS nr. 1453/02.05.2011, a contestaţiei sale declarate împotriva Deciziei nr. 277050 din data de 05.10.2017, solicitând Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale să dispună verificarea tematică a activităţii Comisiei Centrale de Soluţionare a Contestaţiilor şi identificarea funcţionarilor publici responsabili pentru neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu, sancţionarea disciplinară a acestora şi obligarea factorilor responsabili la a motiva, redacta şi comunica hotărârea prevăzută de dispoziţiile art. 14 - art. 19 din sus indicatul Ordin.

Totodată, Înalta Curte observă că, prin petiţia formulată, deşi reclamanta a invocat în mod global prevederile normative sus indicate, activitatea real vizată a fost doar cea reglementată de art. 15, art. 17 -18 şi art. 19 alin. (1) şi (2), privind întrunirea Comisiei şi motivarea, redactarea şi comunicarea hotărârii.

Contrar celor evocate în recurs, printr-o astfel de petiţie nu s-a solicitat verificarea modului de organizare şi transparenţă a activităţii Comisiei Centrale de Soluţionare a Contestaţiilor condusă de către Doamna C. întrucât informaţiile privind dosarele aflate spre soluţionare lipsesc cu desăvârşire, în sensul că factorii responsabili nu au întreprins măsurile obligatorii privind organizarea portalului acestei entităţi de interes naţional, motiv pentru care nu se impune o verificare a existenţei sau inexistenţei unui refuz de soluţionare din această perspectivă.

Potrivit prevederilor art. 3 din H.G. nr. 12/2017 (în forma în vigoare la data formulării petiţiei recurentei), Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale exercita, în condiţiile legii, în domeniile proprii de competentă, următoarele funcţii: de strategie şi planificare, de reglementare, sinteză şi avizare, de reprezentare, prin care reprezintă Guvernul în relaţiile cu instituţiile şi organismele, organizaţiile şi asociaţiile interne, europene şi internaţionale din domeniile sale de activitate, promovând interesul naţional, de autoritate de stat, de monitorizare, inspecţie şi control, de autoritate de implementare pentru asistenta financiară acordată de Uniunea Europeană în cadrul programelor PHARE, pentru domeniile sale de activitate, de furnizor al ajutorului de stat pentru formare profesională, de administrare şi de informare şi conştientizare a publicului în domeniile sale de activitate.

Înalta Curte apreciază că prin aspectele învederate în cererea din data de 10 iunie 2019, contrar celor afirmate prin memoriul de recurs, recurenta -reclamantă nu a solicitat, în realitate, exercitarea de către intimatul - pârât a funcţiei de reglementare, sinteză şi avizare (prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 4 alin. (2) lit. h) pct. 1-4 din H.G. nr. 12/2017), motiv pentru care soluţia instanţei de fond, de a nu reţine existenţa unui refuz al intimatului de a răspunde recurentei în sensul exercitării unei astfel de funcţii, este una legală, fiind nefondate toate criticile exhibate de recurenta - reclamantă, din această perspectivă. De asemenea, Înalta Curte reţine că prevederile art. 4 alin. (1) pct. 33 şi alin. (5)-(6) din H.G. nr. 12/2017, nu au, la rândul lor, legătură cu obiectul cererii adresate de recurenta - reclamantă intimatului - pârât, câtă vreme, pe de o parte, o astfel de cerere nu vizează exercitarea funcţiei intimatului de reprezentare, în faţa instanţei, în problemele din domeniile de activitate ale ministerului, iar pe de altă parte prin cererea din 10.06.2019, recurenta - reclamantă a solicitat exercitarea atribuţiilor de control ale intimatului -pârât asupra Comisiei Centrale de Soluţionare a Contestaţiilor ("CCSC"), iar nu asupra Casei Naţionale de Pensii Publice ("CNPP").

Ceea ce a solicitat, prin cererea în discuţie, recurenta - reclamantă a fost exercitarea funcţiei prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. e) din H.G. nr. 12/2017 - de monitorizare, inspecţie şi control, din perspectiva activităţii CCSC, în sensul identificării funcţionarilor publici responsabili pentru neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu, sancţionarea disciplinară a acestora şi obligarea factorilor responsabili la a motiva, redacta şi comunica hotărârea prevăzută de dispoziţiile art. 14 - art. 19 din sus indicatul Ordinul MMFPS nr. 1453/02.05.2011. Astfel, chestiunea ce se impune a fi verificată este cea de a determina dacă, prin răspunsul furnizat, intimatul - pârât a refuzat, nejustificat, să soluţioneze o astfel de cerere.

Înalta Curte reţine că potrivit prevederilor art. 149-151 din Legea nr. 263/2010:

art. 149. (1) Deciziile de pensie emise de casele teritoriale de pensii pot fi contestate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia Centrală de Contestaţii.

(2) Procedura de examinare a deciziilor supuse contestării reprezintă procedură administrativă prealabilă, obligatorie, fără caracter jurisdicţional.

(3) Comisia Centrală de Contestaţii funcţionează în cadrul CNPP.

(4) Deciziile de pensie necontestate în termenul prevăzut la alin. (1) sunt definitive.

Art. 150.

(1) Comisia Centrală de Contestaţii este organism de verificare, care examinează şi hotărăşte asupra deciziilor de pensie emise de casele teritoriale de pensii şi urmăreşte aplicarea corectă a legislaţiei referitoare la pensiile publice.

(2) Organizarea, funcţionarea şi structura Comisiei Centrale de Contestaţii se stabilesc prin ordin al ministrului muncii şi justiţiei sociale.

(3) În soluţionarea contestaţiilor, Comisia Centrală de Contestaţii adoptă hotărâri.

(4) Termenul de soluţionare a contestaţiei este de 45 de zile de la data înregistrării acesteia.

Art. 151.

(1) În termen de 5 zile de la adoptare, hotărârile Comisiei Centrale de Contestaţii se comunică persoanelor în cauză şi caselor teritoriale de pensii.

(2) Hotărârile prevăzute la art. 150 alin. (3) pot fi atacate la instanţa judecătorească competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare (n.a. cu rezerva de interpretare stabilită pentru art. 151 alin. (2) prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 956/2012).

(3) Hotărârile prevăzute la art. 150 alin. (3) care nu au fost atacate la instanţele judecătoreşti în termenul prevăzut la alin. (2) sunt definitive.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că, în privinţa verificării activităţii CCSC de soluţionare a contestaţiilor, privită din perspectiva legalităţii soluţiilor adoptate, competenţa aparţine exclusiv instanţelor de judecată, iar nu intimatului - pârât.

Cât priveşte verificarea îndeplinirii atribuţiilor membrilor comisiei reglementate prin art. 15, art. 17 -18 şi art. 19 alin. (1) şi (2) din Ordinul MMFPS nr. 1453/02.05.2011, din perspectiva acestora de atribuţii de serviciu, instanţa de control judiciar apreciază că, în planul aspectelor relevante în prezenta cauză, trebuie avută în vedere interpretarea coroborată a acestor prevederi cu cele ale art. 3 alin. (1) lit. e) şi art. 4 din H.G. nr. 12/2017 şi cu cele ale art. 1 şi 5 din H.G. nr. 118/2012.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. e) din H.G. nr. 12/2017, în exercitarea funcţiei de monitorizare, inspecţie şi control intimatul - pârât:

1. asigură, prin compartimentele proprii sau instituţiile aflate în subordinea ori sub autoritatea sa, controlul respectării legalităţii în domeniile sale de activitate, constată contravenţiile pentru nerespectarea acesteia, aplică sancţiunile şi, după caz, sesizează organele de urmărire penală, potrivit prevederilor legale în vigoare;

2. efectuează controlul şi inspecţia activităţilor şi serviciilor din domeniile sale de competenţă;

3. exercită activităţi de audit intern şi control atât la nivelul aparatului propriu, cât şi la nivelul celorlalte entităţi aflate în subordinea, sub autoritatea sau coordonarea sa;

4. asigură controlul utilizării resurselor financiare alocate prin bugetul de stat şi a resurselor din credite interne şi externe;

5. asigură îndrumarea metodologică şi procedurală a activităţii structurilor cu atribuţii vizând implementarea programelor din domeniile sale de activitate.

Totodată, conform art. 4 alin. (1) pct. 14 şi 34 din H.G. nr. 12/2017, în exercitarea funcţiilor sale, Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale îndeplineşte, în condiţiile legii, următoarele atribuţii cu caracter general:

14. primeşte şi rezolvă sau, după caz, transmite spre soluţionare celor în drept, potrivit competenţelor, sesizările persoanelor fizice şi juridice, în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 233/2002;

34. exercită controlul asupra activităţilor desfăşurate de instituţiile subordonate, aflate sub autoritatea sau coordonarea sa

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că, potrivit prevederilor art. (1) din Statutul Casei Naţionale de Pensii Publice, aprobat prin H.G. nr. 118 din 6 martie 2012: (1) Casa Naţională de Pensii Publice, denumită în continuare CNPP, este instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică, organ de specialitate al administraţiei publice centrale care administrează sistemul public de pensii şi sistemul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale şi care acordă persoanelor asigurate pensii şi alte prestaţii de asigurări sociale, aflată sub autoritatea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.

Totodată, conform art. 5 din acelaşi act normativ: (1) În cadrul CNPP funcţionează Comisia centrală de contestaţii, ca organism care examinează şi soluţionează contestaţiile depuse împotriva deciziilor de pensie emise de casele teritoriale de pensii şi care urmăreşte aplicarea corectă şi unitară a prevederilor legale din domeniul pensiilor publice.

Pe cale de consecinţă, instituţia publică aflată în subordinea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale este Casa Naţională de Pensii Publice, iar nu Comisia Centrală de Soluţionare a Contestaţiilor, activitatea membrilor unei astfel de comisii, din perspectiva atribuţiilor de serviciu, revenind CNPP, iar nu intimatului -pârât. Astfel, nu se poate reţine că prin răspunsul furnizat (adresa nr. x/12.06.2019) intimatul- pârât a exprimat, cu exces de putere, un refuz explicit de a nu rezolva cererea recurentei- reclamante, câtă vreme acesta a învederat doar limitele competenţelor sale de verificare, ce nu includeau şi activitatea CCSC, precum şi faptul că solicitarea recurentei - reclamante va fi înaintată instituţiei publice ce are sarcina de verificare a activităţii CCSC, din perspectiva prevederilor art. 14-19 din Ordinul MMFPS nr. 1453/02.05.2011, respectiv CNPP.

Înalta Curte va avea în vedere şi faptul că, prin Adresa nr. x/12.06.2019, intimatul - pârât a înaintat cererea recurentei - reclamante către CNPP, care, prin adresa nr. x/16.07.2019 a răspuns unei astfel de solicitări, în esenţă, în sensul că, în ceea ce priveşte contestaţia înregistrată de recurentă la Casa Locală de Pensii Sector 2 împotriva Deciziei nr. 277050 din 05.10.2017, aceasta nu a fost înaintată Comisiei Centrale de Soluţionare a Contestaţiilor, conform art. 12 alin. (1) din Ordinul MMFPS nr. 1453/02.05.2011, întrucât motivele invocate într-o astfel de contestaţie sunt aceleaşi cu cele ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2018, soluţionat prin sentinţa nr. 349/22.01.2019, iar contestaţia susamintită a rămas fără obiect, Comisia Centrală neputându-se pronunţa asupra unor aspecte dezlegate de instanţele de judecată.

În concluzie, instanţa de control constată judiciar că, în ceea ce priveşte competenţele legale ce incumbau intimatului - pârât în soluţionarea cererii expediate de recurentă la 10 iunie 2019 prin scrisoarea recomandată cu x, în raport de aspectele evocate în cuprinsul acesteia, răspunsul furnizat a respectat prevederile legale învederate în paragrafele anterioare. Astfel fiind, se constată că în speţă nu a existat un refuz nejustificat al intimatului-pârât Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, în sensul art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) raportate la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, iar hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind dată cu legala interpretare şi aplicare a normelor de drept material şi procedural.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 va respinge excepţia de nelegalitate a Ordinului Ministrului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale nr. 1453 din 2 mai 2011, ca inadmisibilă, iar în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de reclamanta A., va respinge recursul formulat de aceasta, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia de nelegalitate a Ordinului Ministrului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale nr. 1453 din 2 mai 2011, ca inadmisibilă.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 20 din 13 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 mai 2022.