Insurance claim debt birth date and 90-day filing deadline in insurer bankruptcy: pronouncement vs. service of definitive criminal decision

Şedinţa publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 28.08.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor solicitând, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, anularea Deciziei nr. 20748 din 30.07.2019 a Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 178 din 10 martie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii acţiunii, invocată de pârât prin întâmpinare şi a respins ca nefondată acţiunea formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 anterior, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii sale.

Din sinteza criticilor invocate de recurent rezultă că acesta a susţinut că nelegalitatea hotărârii atacate derivă din greşita interpretare dată de prima instanţă prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 27 alin. (1), art. 424 şi art. 581 din C. proc. pen., precum şi cu cele ale art. 1 din Primul Protocol la Convenţia EDO.

Astfel, recurentul a criticat, în esenţă, maniera în care judecătorul fondului a tranşat chestiunea momentului naşterii creanţei sale de asigurare, atât prin raportare la caracterul acesteia de creanţă născută anterior sau ulterior deschiderii procedurii falimentului asigurătorului, cât şi din perspectiva momentului debutului curgerii termenului de 90 de zile de formulare a cererii de plată.

A învederat recurentul că data naşterii dreptului de creanţă nu putea fi decât cea la care creanţa sa a devenit certă, lichidă şi exigibilă, iar o creanţă este exigibilă atunci când creditorul poate cere plata acesteia, chiar şi pe calea urmării silite, respectiv când, potrivit art. 2.528 C. civ., în calitatea sa de păgubit, a cunoscut sau a trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Astfel, în opinia recurentului, contrar celor reţinute de prima instanţă, data naşterii dreptului său de creanţă nu a fost cea a evenimentului rutier, ţinând seama de faptul că stabilirea autorului faptei ilicite, a vinovăţiei acestuia, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu au făcut obiectul dosarului penal nr. x/2016 În acest sens, recurentul a făcut trimitere la interpretarea per a contrario a prevederilor art. 27 alin. (1) C. proc. pen., din care rezultă că, odată aleasă calea procesului penal pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin infracţiune, persoana vătămată nu are opţiunea unei căi paralele pentru obţinerea despăgubirii. Cu titlu de excepţie, calea civilă poate fi exercitată dacă procesul penal a fost suspendat sau dacă acesta a încetat fără ca acţiunea civilă să fi fost exercitată, dar, atât timp cât la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, procesul penal s-a aflat în derulare, a existat un impediment legal care l-a împiedicat să se adreseze intimatului cu cerere de plată.

Printr-un alt set de critici, recurentul a susţinut că, în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de 90 de zile raportat la decizia penală, o astfel de dată nu poate fi decât cea a comunicării hotărârii penale, iar nu cea a pronunţării, cum susţine intimatul. Din această perspectivă, recurentul a făcut trimitere la prevederile art. 424 şi art. 581 din C. proc. pen., arătând că deşi decizia pronunţată de instanţa de apel în materie penală este definitivă de la momentul pronunţării acesteia, totuşi, în concret, pentru a putea solicita executarea acestei decizii conform legii civile, era necesar să deţină un titlu executoriu, ceea ce presupunea redactarea deciziei de către instanţa de apel şi comunicarea acesteia, apreciind că momentul la care creanţa sa a dobândit caracter exigibil, în sensul de a fi îndeplinite toate cerinţele necesare pentru a putea cere plata de la intimatul FGA, a fost acela la care s-a realizat comunicarea titlului executoriu, respectiv 29.03.2019.

Din perspectiva datei comunicării hotărârii penale, recurentul a subliniat că singurul act de comunicare valid este cel de la data sus indicată, restul actelor de procedură fiind realizate în mod viciat, în sensul comunicării lor către o persoană străină, fără legături cu recurentul.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, apreciind că argumentele menţionate de recurent nu pot fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, din perspectiva fondului cauzei, reiterând, în esenţă, apărările formulate şi în faţa instanţei de fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 21 iulie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 11 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente şi aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că, prin acţiunea în contencios administrativ, reclamantul A. a solicitat anularea deciziei nr. 20748 din 30.07.2019, emisă de pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraţilor ("FGA"), prin care s-a respins, ca tardiv formulată, cererea de plată nr. x/21.05.2019, depusă de reclamant la data de 13.05.2019 (data poştei), prin care aceasta a solicitat plata, din disponibilităţile F.G.A., a sumei de 45.000 RON cu titlu de daune morale şi a celei de 2.300 RON cu titlu de daune materiale, stabilite în dosarul penal nr. x/2016 de Judecătoria Botoşani, prin sentinţa penală nr. 1220/06.10.2017, definitivă prin decizia penală nr. 573/06.06.2018, a Curţii de Apel Suceava.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a confirmat legalitatea actului administrativ atacat de reclamant, respingând acţiunea acestuia, iar o astfel de soluţie este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, fiind una corectă.

Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reţine că între intimatul - pârât FGA şi recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Relevante sunt şi dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 potrivit cărora:

"(...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, precum şi conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile la care se consideră îndreptăţit. Pentru aceste considerente, în dezacord cu aspectele exhibate de recurent prin calea de atac exercitată, Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine o neconvenţionalitate a legii substanţiale reprezentate de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în sensul că ar încălca dreptul la un "bun" prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme instituirea unui termen de exercitare a dreptului de formulare a cererii de plată face obiectul unei reglementări explicite şi neechivoce.

Deşi sunt corecte susţinerile recurentului, potrivit cărora ipoteza incidentă este cea reglementată de teza a II-a a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv cea a unui drept de creanţă născut în raporturile dintre recurent şi FGA ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului, şi anume la data la care a fost recunoscut prin hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în dosarul penal nr. x/2016, acestea nu sunt suficiente pentru a genera reformarea sentinţei atacate.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că dreptul de creanţă invocat de recurentul - reclamant îşi are izvorul în sentinţa penală nr. 1220/06.10.2017, definitivă prin decizia penală nr. 573/06.06.2018, neputând fi negate efectele pe care, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., coroborate cu art. 27 alin. (2) C. proc. pen., le produce o hotărârea penală definitivă prin care nu s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal şi a fost soluţionată acţiunea civilă, în sensul obligării asigurătorului la plata daunelor morale şi materiale.

Pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 550 alin. (1) C. proc. pen., hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive, iar conform art. 551 pct. 4 C. proc. pen. hotărârile primei instanţe rămân definitive la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia, pentru ca art. 552 din C. proc. pen. să arate că hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel.

În raport de sus indicatele aspecte, nu sunt fondate susţinerile recurentului conform cărora data comunicării deciziei penale pronunţate în apel reprezintă data naşterii dreptului său de creanţă, câtă vreme, din demersul de aplicare a sus indicatelor texte normative situaţiei concrete incidente cauzei, rezultă că sentinţa penală nr. 1220/06.10.2017 (prin care, de altfel, au fost stabilite daunele morale şi materiale exhibate prin cererea de plată adresată FGA) şi decizia penală nr. 573/06.06.2018 a Curţii de Apel Suceava (prin care au fost respinse apelurile formulate împotriva sentinţei nr. 1220/06.10.2017), puteau fi puse în executare de la momentul pronunţării celei din urmă, respectiv de la data de 06.06.2018, iar nu de la cel al comunicării sale, dreptul de creanţă derivând din astfel de titluri născându-se la data deschiderii posibilităţii executării lor.

Reiterând caracterul distinct al raportului de drept administrativ de garantare, ce nu este un accesoriu al raportului juridic născut din contractul de asigurare, Înalta Curte apreciază nefondate susţinerile recurentului privind limitările pe care, din perspectiva efectuării concrete a unei proceduri de executare silită a hotărârilor în discuţie, o prezintă lipsa unei copii legalizate a deciziei penale pronunţate în apel, câtă vreme formularea unei cereri de plată în temeiul art. 14 din Legea nr. 213/2015 este o procedură administrativă, distinctă de cea a executării silite reglementate de normele de procedură civilă.

Întrucât din cuprinsul dispozitivul sentinţei penale nr. 1220/06.10.2017 rezultă reperele aferente cunoaşterii de către reclamant atât a creanţei (inclusiv din perspectiva întinderii acesteia - cuantumul sumelor acordate cu titlu de daune morale şi materiale), cât şi din cea a persoanei debitorului, Înalta Curte apreciază, în limitele particulare ale învestirii sale din prezenta cauză, că nu poate fi reţinută teza efectelor pe care le-ar produce asupra momentului naşterii unui astfel de drept cunoaşterea de către recurentul - reclamant a considerentelor avute în vedere de Curtea de Apel Suceava ce a pronunţat decizia penală nr. 573/06.06.2018. Cu alte cuvinte, exclusiv din perspectiva identificării momentului naşterii creanţei de asigurare, nu prezintă relevanţă argumentele prezentate în cuprinsul considerentelor hotărârilor ce reprezintă titluri de creanţă, ce vin, în fapt, doar să justifice soluţia pronunţată prin dispozitiv.

Instituirea obligaţiei de comunicare a deciziei penale, reglementată de art. 424 C. proc. pen. reprezintă un aspect normativ distinct de cel ce vizează momentul rămânerii definitive a hotărârii şi de cel al dobândirii caracterului executoriu, ce sunt reglementate de art. 550 alin. (1), art. 551 şi art. 552 C. proc. pen., după cum s-a precizat şi anterior.

Necomunicarea deciziei nr. 573/06.06.2018 motivate nu poate afecta nici caracterul acesteia şi, în special, nici pe cel al sentinţei penale nr. 1220/06.10.2017 de hotărâri definitive, nici faptul că acestea au devenit executorii de la data rămânerii definitive şi, din perspectiva obligaţiilor stabilite în sarcina creditorilor de asigurare prin art. 14 din Legea nr. 213/2015 (de ataşare a documentelor justificative la cererea de plată), nu poate fi calificată nici drept impediment de natură a afecta posibilitatea reclamantului de a formula cererea de plată, câtă vreme acesta avea posibilitatea ca, prin diligenţe proprii, să obţină, spre exemplu, un exemplar legalizat al hotărârii instanţei de fond şi un certificat de grefă care să ateste soluţia pronunţată de Curtea de Apel Suceava.

Or, în contextul în care reclamantul avea deschisă calea accederii la alte înscrisuri emise de autoritatea judecătorească, de natură a atesta dispozitivul unei hotărâri, nu se poate reţine că, în planul posibilităţii formulării cererii de plată reglementate de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, au existat impedimente obiective care să îngrădească posibilitatea acestuia de a formula o astfel de cerere.

Or, conform prevederilor alin. (2) şi (3) al art. 14 din Legea nr. 213/2015:

(2) Cererea de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potenţialul creditor şi se comunică Fondului, direct sau prin mandatarii acestuia, la sediu sau prin poştă, prin poşta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului, cu anexarea înscrisurilor justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate; dacă cererea de plată priveşte mai multe dosare de daună sau contracte de asigurare, potenţialul creditor de asigurare anexează o evidenţă conţinând datele de identificare şi sumele aferente fiecărui dosar de daună/contract de asigurare, precum şi orice documente relevante, dacă este cazul.

(3) În cazul imposibilităţii de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declaraţie pe propria răspundere, în sensul susţinerii acestor documente justificative, în cerere se va preciza motivul imposibilităţii depunerii lor în copie legalizată; aceste documente vor fi verificate cu evidenţele preluate de Fond de la asigurătorul în insolvenţă.

De altfel, din copia dosarului administrativ, aflată la filele x ale dosarului de fond, rezultă că documentul justificativ ataşat de recurent cererii de plată nr. x/21.05.2019 a fost reprezentat doar de sentinţa penală nr. 1220/06.10.2017, ce purta doar menţiunea: definitivă şi menţinută prin decizia penală nr. 573/06.06.2018 a Curţii de Apel Suceava.

În raport de sus indicatele aspecte, Înalta Curte apreciază că unica dată ce, faţă de parametrii indicaţi anterior, poate fi identificată drept moment al naşterii creanţei de asigurare este cea a pronunţării deciziei penale nr. 573 a Curţii de Apel Suceava, adică data de 06.06.2018. Pe cale de consecinţă, termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată a început să curgă de la o astfel de dată şi s-a împlinit la data de 06.08.2018. Din această perspectivă, este irelevant dacă procedura de comunicare a deciziei penale s-a realizat la nivelul lunii iunie 2018 sau în martie 2019.

Prin urmare, Înalta Curte constată că cererea de plată nr. x/21.05.2019, depusă de recurentul - reclamant la data de 13.05.2019 (data poştei) a fost formulată cu depăşirea termenului de decădere reglementat de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, actul administrativ reprezentat de decizia nr. 20748 din 30.07.2019, prin care a fost respinsă o astfel de cerere ca tardiv formulată, fiind emis de intimatul - pârât F.G.A. în condiţii de deplină legalitate. În atare situaţie, criticile aduse de recurent manierei în care prima instanţă a dezlegat un astfel de aspect sunt nefondate, neputându-se reţine incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 178 din 10 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 178 din 10 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 mai 2022.