Judicial review of disciplinary closure: limits of inspection regarding non-appealable prosecutorial orders and absence of bad faith or gross negligence

Şedinţa publică din data de 5 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 24.07.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Inspecţia Judiciară, solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună admiterea contestaţiei şi desfiinţarea rezoluţiei inspectorului şef (număr de lucrare C19-2099/27.06.2019) şi a rezoluţiei nr. 949 A/08.04.2019 de clasare, cu trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor, precum şi cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1175 din 18 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că s-au încălcat dispoziţiile art. 10, art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004, coroborat cu dispoziţiile art. 94, art. 101, art. 103, art. 104 din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti aprobat prin HCSM nr. 1375/2015.

În concret, a criticat faptul că, începând cu data de 20.10.2019, în cauză s-au schimbat 4 judecători, că nu cunoaşte care este completul căruia i-a fost repartizat iniţial dosarul, că există o hotărâre de desfiinţare a completului C 19 fond, fără o motivare obiectivă, că nu există acte legale de schimbare a judecătorului/judecătorilor care au primit dosarul iniţial, în mod aleatoriu; că nu s-a respectat principiul continuităţii.

Cu referire la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 69, art. 269 C. proc. pen., art. 6&1 CEDO, art. 14 alin. (6) C. proc. civ. şi dreptul la apărare.

În esenţă, crtiticile au vizat lipsa de motivare a hotărârii, susţinând că nu au fost analizate cele trei elemente invocate, respectiv: - nemotivarea în fapt şi în drept a ordonanţei procurorului de respingere a cererii de recuzare; - rezolvarea cererii de recuzare peste termenul legal; - cercetarea penală peste limitele termenului rezonabil. În opinia recurentului-reclamant, sentinţa este nelegală, pentru că nu stabileşte pentru primul element sesizat dacă există fapta, pentru a doua situaţie nu este examinat textul legal aplicabil, iar al treilea element a fost total omis de la examinare.

În mod greşit s-a reţinut că a criticat raţionamentul logico-juridic al procurorului, ceea ce a criticat de fapt este nemotivarea în fapt şi în drept a ordonanţei în care trebuia să fie utilizat un asemenea raţionament.

În ceea ce priveşte latura subiectivă a problemei disciplinare a arătat că aceasta nu poate fi discutată până nu se stabileşte dacă există sau nu fapta. Atât inspecţia judiciară, cât şi judecătorul fondului s-au legat de latura subiectivă fără să stabilească dacă există fapta şi acest aspect nu a fost pus în discuţia contradictorie a părţilor, fiindu-i încălcat dreptul la apărare.

S-a mai criticat faptul că motivarea judecătorului primei instanţe care se referă la modul de aplicare al art. 69 coroborat cu dispoziţiile art. 269 C. proc. civ. este greşită, fiind copiată din actele atacate (rezoluţiile Inspecţiei Judiciare).

În ceea ce priveşte motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că s-au încălcat dispoziţiile art. 269 C. proc. pen. şi că s-a interpretat greşit art. 69 raportat la art. 269 C. proc. pen. şi art. 14 C. proc. civ.

În concret, a susţinut că dispoziţiile art. 269 C. proc. pen. nu au fost respectate, motivarea instanţei este total inexistentă cu privire la acest aspect care nu a fost examinat, nici de inspecţie şi nici de judecătorul care a motivat sentinţa atacată, deşi erau clar expuse în toate actele de sesizare. La fel este şi situaţia dispoziţiilor art. 8 din C. proc. pen. cu privire la rezonabilitatea termenului de efectuare a cercetării penale.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciră a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 5 mai 2022, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin sesizarea adresată autorităţii publice intimate, recurentul-reclamant a solicitat cercetarea disciplinară a procurorului B., pentru comiterea abateriilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) şi r) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi al procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare.

Sesizarea recurentului-reclamantului a fost clasată prin rezoluţia nr. 949 A/08.04.2019, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, nefiind conturate indiciile săvârşirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) şi r) din Legea nr. 303/2004.

Împotriva rezoluţiei de clasare recurentul-reclamant a formulat plângere în temeiul art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată şi modificată, aceasta fiind respinsă prin rezoluţia nr. C19-2099/27.06.2019 emisă de inspectorul şef.

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea rezoluţiei de clasare nr. 949 A/08.04.2019 şi a rezoluţiei inspectorului şef nr. C19-2099/27.06.2019, cererea fiind respinsă de prima instanţă, ca neîntemeiată.

Primul motiv de nelegalitate invocat de recurentul-reclamant este cel prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea hotărârii se poate cere:

"dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii".

Înalta Curte constată că prima teză a acestui articol, care prevede situaţia când hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului nu este incidentă în cauză. În acest sens, se reţine faptul că dezbaterea pe fond a procesului a avut loc în şedinţa publică din 18.11.2020, la care a participat doamna judecător C., aceasta fiind şi magistratul care a pronunţat, la acelaşi termen de judecată, hotărârea civilă nr. 1175 care face obiectul prezentului recursului.

Nici cea de-a doua teză a articolului anterior menţionat, respectiv dacă hotărârea a fost pronunţată de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii, nu se regăseşte în speţă, cauza fiind soluţionată de un complet legal investit. Astfel, la dosarul primei instanţe se află ataşat procesul-verbal din data de 04.09.2020 prin care, având în vedere Hotărârea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti nr. 382/01.09.2020, s-a dispus desfiinţarea Completului 19 Fond, dosarul fiind repartizat prin sistemul ciclic Completului 14 Fond, pentru continuarea judecăţii, conform dispoziţiilor art. 104 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Pentru aceste considerente, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că există acte legale de schimbare a completului care a primit dosarul iniţial (procesul-verbal din 04.09.2020 aflat la fila x care a avut la bază Hotărârea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti nr. 382/01.09.2020), că există motive obiective care au dus la schimbarea completului iniţial (desfiinţarea acestuia) şi că s-a respectat principiul continuităţii.

Criticile de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ. sunt, în mare parte, similare, astfel că, Înalta Curte le va structura şi le va analiza în funcţie de legătura lor logică.

În concret, s-a invocat o nemotivare/o motivare insuficientă a sentinţei atacate susţinându-se că nu au fost analizate cele trei elemente invocate, respectiv: - nemotivarea în fapt şi în drept a ordonanţei procurorului de respingere a cererii de recuzare; - rezolvarea cererii de recuzare peste termenul legal; - cercetarea penală peste limitele termenului rezonabil.

În opinia recurentului-reclamant, sentinţa este nelegală, pentru că nu stabileşte pentru primul element sesizat dacă există fapta, pentru a doua situaţie nu este examinat textul legal aplicabil, iar al treilea element a fost total omis de la examinare.

Instanţa de control judiciar aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

S-a mai criticat de către recurentul-reclamant faptul că motivarea judecătorului primei instanţe care se referă la modul de aplicare al art. 69 coroborat cu dispoziţiile art. 269 C. proc. civ. este greşită, fiind copiată din actele atacate (rezoluţiile Inspecţiei Judiciare).

Înalta Curte nu poate primi nici această critică, faptul că judecătorul instanţei de fond şi-a însuşit punctul de vedere/argumentaţia intimatei-pârâte cu privire la modul de aplicare al art. 69 coroborat cu dispoziţiile art. 269 C. proc. civ. nu este un motiv de nelegalitate a sentinţei câtă vreme soluţia pronunţată în dispozitiv a fost explicată, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

Recurentul-reclamant a invocat încălcarea dreptului la apărare, motivat de faptul că judecătorul fondului şi inspecţia judiciară au analizat latura subiectivă a problemei disciplinare fără să stabilească dacă există fapta, acest aspect nefiind pus în discuţia contradictorie a părţilor.

Contrar acestor susţineri, inspecţia judiciară, a stabilit prin cele două rezoluţii, că nu există indiciile săvârşirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) şi r) din Legea nr. 303/2004, prima instanţă confirmând legalitatea actelor administrative contestate în cauză. Cu alte cuvinte, s-a stabilit în mod neechivoc, că nu există fapta/faptele invocate prin sesizare, de natură să atragă răspunderea administrativă a procurorului de caz.

Faţă de argumentele prezentate anterior, Înalta Curte constată că, în speţă, nu se poate reţine că a fost încălcat dreptul la apărare, astfel cum este reglementat de art. 14 alin. (6) din C. proc. civ., câtă vreme recurentul-reclamant a avut cunoştiinţă de conţinutul rezoluţiilor inspecţiei judiciare, le-a atacat în instanţă şi a putut discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului. Faptul că, în considerentele hotărârii, s-a făcut referit la aspectul laturii subiective al faptei şi s-a analizat dacă acesta este întrunită în cauză, ţine de modul în care judecătorul fondului a înţeles să-şi structureze motivarea soluţiei, ceea ce nu poate fi pus în discuţia contradictorie a părţilor, aşa cum susţine recurentul-reclamant.

În analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-reclamant, în esenţă, a reluat susţinerile din sesizare şi plângere, fiind nemulţumit de soluţia de clasare precum şi de cea de respingere a plângerii.

În concret, recurentul este nemulţumit de neîmpărtăşirea punctului său de vedere, de către Inspecţia Judiciară, în privinţa întrunirii elementelor constitutive ale faptelor de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. t) şi r) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce îl priveşte pe magistratul procuror ce a făcut obiectul verificărilor ca urmare a sesizării acestuia.

Astfel fiind, în mod corect inspectorul de caz, în soluţionarea sesizării, a efectuat verificări în raport de susţinerile petentului din perspectiva prevederilor art. 99 lit. t) şi r) din Legea nr. 303/2004 forma în vigoare la data emiterii actului.

Potrivit art. 99 din Legea nr. 303/2004 constituie abateri disciplinare:

lit. t) "exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni";

lit. r) "neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege".

Totodată, la art. 991alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege sunt definite noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă.

" (1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Având în vedere normele speciale incidente în cauză cu privire la răspunderea disciplinară a magistraţilor, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul trebuie să nesocotească neintenţionat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

Din această perspectivă, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul de faţă.

Or, în cauza de faţă, în mod corect instanţa de fond a apreciat că, Inspecţia Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu, a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistratul verificat a acestor abateri, în condiţiile prezentate.

Criticile formulate de recurentul-reclamant prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare au vizat modul de întocmire şi motivare a ordonanţei din 04.12.2018 emisă de procuror în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, prin care a fost soluţionată cererea de recuzare a organului de cercetare penală, precum şi termenul în care a fost soluţionată această cerere. În concret, s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 69 C. proc. pen. şi, respectiv, interpretarea greşită a art. 69 raportat la art. 269 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor 69 C. proc. pen.:

"(1) Asupra abţinerii sau recuzării persoanei care efectuează urmărirea penală se pronunţă procurorul care supraveghează urmărirea penală.

(2) Cererea de recuzare se adresează fie persoanei recuzate, fie procurorului. În cazul în care cererea este adresată persoanei care efectuează urmărirea penală, aceasta este obligată să o înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a întrerupe cursul urmăririi penale.

(3) Procurorul soluţionează abţinerea sau recuzarea în cel mult 48 de ore, prin ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac."

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că lipsesc elementele care să ateste reaua-credinţă sau grava neglijenţă a procurorului în legătură cu modul de soluţionare a cererii de recuzare, şi că nu poate fi pusă în discuţie legalitatea şi temeinicia ordonanţei de respingere din 04.12.2018, prin intermediul verificărilor cu caracter administrativ efectuate de Inspecţia Judiciară, câtă vreme această ordonanţă nu este supusă niciunei căi de atac.

Aşadar, Inspecţia Judiciară a efectuat toate verificările necesare însă, în raport cu atribuţiile sale legale, în limitele şi cu respectarea prevederilor art. 97 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, în raport de dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată, potrivit cărora hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale; dar şi ţinând cont de dispoziţiile art. 46 alin. (2) teza finală din aceeaşi Lege nr. 304/2004, în sensul că verificările privind respectarea obligaţiilor statutare şi a regulamentelor de către judecători trebuie să respecte principiile independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, precum şi autoritatea de lucru judecat.

Este adevărat că, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabili ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esenţa activităţii de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situaţiile şi condiţiile cumulative mai sus expuse.

Prin urmare, modul în care magistraţii instrumentează, apreciază/califică şi soluţionează cererile (inclusiv cele de abţinere/recuzare), excepţiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care aceştia încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotesc din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual, ceea ce nu s-a confirmat în cazul de faţă.

Nu pot fi reţinute nici criticile recurentului-reclamant privind nerespectarea de către procuror a termenului de soluţionare a cererii de recuzare. Din verificările prealabile efectuate a rezultat că cererea a fost predată de poştă parchetului la data de 29.11.2018, ora 12:00. Ziua de 30.11.2018 a fost declarată liberă (Sfântul Andrei), iar zilele de 1 şi 2.12.2018, sâmbătă şi duminică au fost libere, cererea fiind repartizată procurorului în data de 03.12.2018 şi soluţionată la data de 04.12.2018.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 2, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1175 din 18 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 mai 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.