Refusal of long-term residence permit based on classified national security threats and the non-transferability of temporary residence rights

Şedinţa publică din data de 5 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a contestat refuzul pârâtului Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţie de acordare a dreptului de şedere pe termen lung în România, solicitând obligarea pârâtului la acordarea acestui drept şi la eliberarea permisului de şedere pe termen lung.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1170 din 26 martie 2019, a admis cererea formulată de reclamant şi a obligat pârâtul să acorde reclamantului dreptul de şedere pe termen lung şi să emită în consecinţă permisul de şedere pe termen lung.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că la baza măsurii contestate au stat informaţiile transmise de Serviciul Român de Informaţii prin adresa din 27.02.2018 (document secret de stat, nivelul strict secret), din care rezultă că cetăţeanul străin prezintă pericol pentru ordinea publică sau securitatea naţională a României.

Cât priveşte motivarea refuzului acordării dreptului de şedere pe termen lung, apreciază că cerinţa este îndeplinită, prin indicarea temeiului de drept şi a situaţiei de fapt, în sensul că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică sau securitatea naţională, expunerea în concret a împrejurărilor fiind contrară dispoziţiilor Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate.

Documentele clasificate nu puteau fi comunicate străinului, care nu este o persoană autorizată pentru a avea acces la informaţiile secret de stat, aşa cum prevede Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate şi H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, însă instanţa de judecată procedat la verificarea acestora în cursul judecăţii.

Având în vedere considerentele de punere în aplicare a cadrului normativ autohton, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (1) lit. c), coroborat cu art. 71 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România şi pentru realizarea obiectivelor de securitate naţională a României în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii organizate, se apreciază faptul că soluţionarea favorabilă a demersului de obţinere a dreptului de şedere pe termen lung a cetăţeanului sirian generează efecte negative asupra climatului de securitate naţională.

Temeiul legal al atribuţiilor şi competenţelor ce sunt încredinţate Serviciului Român de Informaţii în această direcţie se regăseşte pe de o parte, în prevederile art. 11 şi 17 din Legea nr. 51/1991, iar pe de altă parte, în art. 2 din Legea nr. 14/1992.

Din aceste reglementări legale se degajă concepţia potrivit căreia securitatea naţională se realizează atât prin cunoaşterea, cât şi prin prevenirea sau înlăturarea ameninţărilor la adresa valorilor ce i se circumscriu, Serviciul Român de Informaţii fiind abilitat în mod expres, să acţioneze pentru prevenirea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, fiind legală şi temeinică.

Arată că în mod corect şi legal instanţa de fond nu s-a lăsat indusă în eroare de acuzele aduse prin nota SRI emisă la data de 27.02.2018, care este o simplă notă de informare, iar în condiţiile în care acesta nu ar fi avut la bază simple articole de ziar şi schiţa făcută de jurnalişti ca fiind "reţeaua infracţională", cu siguranţă s-ar fi constituit un dosar penal anchetat de DIICOT.

Firma pe care o administrează, S.C. B. S.R.L., are ca obiect principal activitatea de agenturare a navelor, având licenţă exclusivă doar în perimetrul Zonei Libere aflat între Portul Constanţa şi Portul Basarabi, primind avizul nr. x/15.05.2019 emis de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră Române Garda de Coastă, iar modul de organizare a activităţii asigură o transparenţă la un nivel care conferă posibilitatea verificării persoanelor şi/sau a unei eventuale activităţi infracţionale prin Centrul de Cooperare Internaţională Poliţienească şi, implicit prin structurile afiliate acestuia, respectiv Interpol.

În ipoteza în care ar fi săvârşit vreo abatere şi/sau încălcare în sensul prevăzut de Legea nr. 51/1991 - privind securitatea naţională, nu i-ar fi fost acordat dreptul de şedere temporară pe teritoriul României, drept acordat la data de 08.02.2017, deci după investigarea dosarului cu migraţi, respectiv anii 2015-2016. Însă, potrivit fişei de cazier judiciar se poate observa că nu a săvârşit nici o faptă de natură penală.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Controlul judiciar declanşat de intimatul-reclamant în temeiul art. 74 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, are ca obiect verificarea legalităţii adresei nr. x/11.04.2018 prin care recurentul-pârât a respins cererea sa de acordare a dreptului de şedere pe termen lung în Romania, în temeiul art. 71 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ, apreciind că solicitantul prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională.

Prima instanţă a anulat actul administrativ unilateral cu caracter individual anterior arătat, reţinând, în esenţă, că concluzia pârâtului în sensul că informaţiile cuprinse în documentul clasificat fac dovada neîndeplinirii de către reclamant a condiţiei prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 94/2002 este excesivă şi depăşeşte limitele marjei de apreciere recunoscute de lege.

Această concluzie nu este împărtăşită de instanţa de control judiciar pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, în care se precizează că o condiţie pentru acordarea dreptului de şedere pe termen lung în România este aceea ca persoana în cauză să nu prezinte pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională.

În urma analizării documentelor clasificate, Înalta Curte apreciază că datele şi informaţiile cuprinse în documentele clasificate ce au fost depuse spre studiu la Compartimentul de informaţii clasificate al instanţei, fac pe deplin dovada faptului că există indicii în sensul că intimatul prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională şi că activităţile desfăşurate de acesta cad sub incidenţa dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României.

În raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, şi de cele ale Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţilor clasificate, instanţa de control judiciar nu va prezenta în considerentele deciziei de faţă argumentele pentru care a reţinut relevanţa şi actualitatea datelor rezultate din conţinutul documentelor clasificate.

Ca urmare, se reţine şi că apărările reclamantului intimat referitoare la conţinutul documentelor clasificate nu prezintă relevanţă în contextul factual al speţei, pentru că instanţa nu este chemată sa analizeze corectitudinea acestor informaţii ci doar să constate dacă acestea sunt suficiente pentru a conduce la concluzia că solicitantul prezintă un pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională.

În fine, instanţa de control judiciar apreciază că nu prezintă relevanţă juridică în speţă împrejurarea că recurentul beneficiază de dreptul de şedere temporară în România. Faptul că reclamantului i s-a prelungit dreptul de şedere în România până în anul 2022 nu înseamnă automat că îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, textele de lege prin care se reglementează drepturile cetăţenilor străini la şedere temporară şi respectiv la şedere pe termen lung, fiind diferite, iar reclamantul are doar vocaţia şi nu dreptul de a obţine dreptul de şedere permanentă pe teritoriul României.

Altfel spus, faptul că unui străin i se acordă un drept de şedere temporară nu determină cu necesitate dreptul acestuia de a obţine un drept de şedere pe termen lung, dat fiind că există diferenţe de regim juridic între cele două instituţii iar cererea reclamantului este analizată în raport de starea de fapt reţinută din actele de la dosar şi dispoziţiile legale incidente.

Deşi este corectă susţinerea intimatului-reclamant, potrivit căreia condiţia prevăzută la art. 71 alin. (1) lit. f) se cere a fi îndeplinită şi în situaţia solicitării acordării dreptului de şedere temporară potrivit art. 50 alin. (1) lit. a) raportat la art. 6 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002, recurentul-pârât a justificat corespunzător modul diferit de apreciere a îndeplinirii acestei condiţii în cele două ipostaze, prin prisma efectelor pe care le generează decizia administrativă.

Decisiv în pricina supusă judecăţii este de a stabili dacă informaţiile cuprinse în documentaţia prezentată în justificarea refuzului de soluţionare favorabilă a cererii evidenţiază îndeplinirea condiţiei instituite de art. 71 alin. (1) lit. f), aceea de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională, şi nu de a examina dacă a existat sau nu o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru modul diferit în care autoritatea pârâtă a apreciat îndeplinirea acestei condiţii în cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor.

Aceasta deoarece constatarea neîndeplinirii condiţiei de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională este suficientă pentru a reţine legalitatea refuzului de acordare a dreptului de şedere pe termen lung, faţă de neîndeplinirea uneia dintre condiţiile legale ce trebuie realizate cumulativ şi nu poate determina nicidecum acordarea acestui drept, pe considerentul că autoritatea pârâtă a apreciat diferit îndeplinirea condiţiei respective atunci când a examinat cererea reclamantului de acordare a dreptului de şedere temporară, prelungind succesiv acest drept.

Diferenţele de tratament juridic între cele două instituţii sunt evidente atât timp cât şederea temporară se acordă pe perioade limitate de timp, străinii fiind nevoiţi să solicite prelungirea dreptului de şedere pe teritoriul României la expirarea perioadei pentru care le-a fost acordat acest drept, în caz contrar fiind obligaţi să părăsească ţara înainte de expirarea dreptului de şedere acordat anterior (art. 11 din O.U.G. nr. 194/2002).

Statutul de cetăţean cu drept de şedere permanentă (pe termen lung) se acordă pe perioadă nedeterminată (art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002), iar odată acordat, permite străinului să-şi stabilească domiciliul în România, acesta având doar obligaţia de a-şi reînnoi permisul de şedere din 5 în 5 ani, pe baza dovezii deţinerii spaţiului de locuit pentru adresa unde va avea stabilit domiciliul.

Titularii unui drept de şedere permanentă beneficiază, în condiţiile legii, de tratament egal cu cetăţenii români, aşa cum este prevăzut la art. 75 din O.U.G. nr. 194/2002. Titularul unui permis de şedere permanentă pe teritoriul României, în calitatea sa de membru al Uniunii Europene, poate intra şi rămâne până la 90 de zile în orice stat membru al Uniunii Europene fără obligativitatea obţinerii în prealabil a unei vize de intrare, adică fără ca autorităţile statului respectiv să mai procedeze la vreo verificare, deşi altfel cetăţenii statelor terţe sunt supuşi unor verificări amănunţite.

Statutul de cetăţean străin cu drept de şedere permanentă în România este cel mai apropiat de statutul de cetăţean român, fiind de fapt ultima etapă înainte de obţinerea cetăţeniei române.

Prin urmare, apare ca firesc faptul ca obţinerea dreptului de şedere permanentă să fie condiţionată de îndeplinirea unor cerinţe mult mai stricte decât cele cerute pentru obţinerea dreptului de şedere temporară. Este evident că existenţa unui pericol pentru siguranţa naţională poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de şedere permanentă chiar dacă nu împiedică acordarea dreptului de şedere temporară.

Ca urmare, faptul că cetăţeanul străin este beneficiarul unui drept de şedere temporară este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru obţinerea dreptului de şedere permanentă.

În fine, art. 74 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, prevede că refuzul acordării dreptului de şedere permanentă nu produce efecte juridice asupra dreptului de şedere al titularului cererii.

Aşadar, legiuitorul intern a stabilit că, în anumite situaţii în care nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea dreptului de şedere permanentă, străinul nu pierde dreptul de şedere de care beneficia anterior, aşa încât apărările intimatului-reclamant referitoare la faptul că şi-a întemeiat o familie şi desfăşoară o activitate comercială legală pe teritoriul României nu vor fi reţinute, întrucât acestea nu sunt afectate de neacordarea dreptului de şedere permanentă.

În aceeaşi ordine de idei, este de menţionat faptul că legiuitorul naţional nu a impus, ca şi condiţie pentru aplicarea măsurii administrative deduse judecăţii, efectuarea de acte de cercetare penală în privinţa cetăţenilor străini, aşa încât alegaţiile intimatului-reclamant referitoare la faptul că nu există niciun dosar penal pe numele său nu sunt de natură a înlătura efectele stării de fapt reţinute, respectiv aceea că din informaţiile clasificate aflate la dosar rezultă că acesta prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională.

În consecinţă, instanţa de control judiciar apreciază că este fondat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., instanţa de fond aplicând greşit dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, la starea de fapt relevată de datele speţei.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs

Pentru aceste considerente, fiind incident motivul de casare invocat de recurentul-pârât, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi, în rejudecare, va respinge acţiunea ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări-Direcţia Migraţie împotriva sentinţei nr. 1170 din 26 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, în rejudecare:

Respinge acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 mai 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.