Tax objection suspension annulled for failing to demonstrate decisive criminal impact and violating reasonable time limits

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 septembrie 2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantă A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor ("ANAF") şi intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, a solicitat următoarele:

(i) anularea Deciziei nr. 266/03.07.2019 emise de către ANAF-DGSC, prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei fiscale formulată de reclamantă şi înregistrată la DGSC sub nr. x/16.05.2019;

(ii) obligarea pârâtelor la soluţionarea în fond a contestaţiei fiscale, în termen de 10 de zile de la comunicarea hotărârii, în temeiul art. 18 alin. (6) din Legea 554/2004;

(iii) obligarea pârâtelor, în temeiul art. 18 alin. (1) şi alin. (5) din Legea 554/2004, la plata de penalităţi către societate în cuantum de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, în situaţia neîndeplinirii în termen a obligaţiilor stabilite de instanţă în urma admiterii capetelor de cerere de mai sus;

(iv) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1022 din 20 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii şi a respins ca atare acţiunea formulată împotriva acestei pârâte;

- a admis în parte acţiunea în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor;

- a anulat Decizia nr. 266/03.07.2019 emisă de pârâta ANAF - DGSC;

- a obligat pârâta ANAF la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative înregistrată sub nr. x/16.05.2019.

- a respins în rest acţiunea formulată de A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală- Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1022 din 20 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a acţiunii.

În motivarea recursului, pârâta susţine că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, apreciind că între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/28.02.2019, în baza căruia s-au emis Decizia de impunere nr. x/28.02.2019 şi Decizia de modificare a bazei de impunere nr. x/28.02.2019 şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor ce au făcut obiectul sesizării penale există o strânsă interdependenţă, de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.

Recurenta-pârâtă reiterează aspectele reţinute de organul de control în urma inspecţiei fiscale, referitoare la stabilirea obligaţiilor suplimentare de plată în sarcina reclamantei, expunând concluziile privitoare la relaţia societăţii reclamante cu societăţile B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.R.L.. Arată recurenta-pârâtă că organul de inspecţie fiscală a adresat Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov sesizarea penală nr. MBC-AIF 667/21.03.2019, în vederea constatării existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 241/2005, cu referire la prejudiciul adus bugetului de stat, în sumă de 10.251.023 RON, reprezentând impozit pe profit şi TVA, astfel cum a fost reţinut prin Decizia de impunere nr. x/28.02.2019.

Consideră recurenta-pârâtă că în speţă se pune problema realităţii operaţiunilor înregistrate de societate, echipa de inspecţie fiscală apreciind că intimata-reclamantă a înregistrat tranzacţii comerciale care nu au avut conţinut economic, respectivele operaţiuni având ca scop diminuarea bazelor de impunere pentru stabilirea impozitului pe profit şi TVA de plată la bugetul de stat. Contrar celor reţinute de instanţa de fond, aspectele verificate de organele de urmărire penală pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă, astfel că organele administrative nu se pot pronunţa pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluţionarea laturii penale.

Apreciază recurenta că susţinerile intimatei privind existenţa documentelor justificative pentru operaţiunile desfăşurate, însuşite de instanţa de fond, nu pot conduce la admiterea acţiunii, întrucât doar organele de cercetare penală pot stabili dacă operaţiunile comerciale au fost derulate conform documentelor prezentate de societate, respectiv dacă aceste documente reflectă realitatea tranzacţiilor. Trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen. (actual art. 28 alin. (1), potrivit cărora hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. În acelaşi sens, recurenta solicită a fi avute în vedere şi decizia Curţii Constituţionale nr. 401/2016, hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-225/02, precum şi practica judiciară constantă, din care recurenta citează, exemplificativ, din deciziile nr. 1970/2017, nr. 3730/2017 şi nr. 2240/2018 ale ÎCCJ-SCAF.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimata.-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, în ceea ce priveşte aspectele sesizate de recurenta-pârâtă, referitoare la modificarea prin Legea nr. 295/2020 a prevederilor art. 272 din Codul de procedură fiscală, Înalta Curte reţine că această modificare nu priveşte cadrul procesual pasiv al cauzei (astfel cum s-a reţinut şi în practicaua prezentei decizii), ci reprezintă un aspect referitor la punerea în executare a sentinţei instanţei de fond.

Astfel, Decizia nr. 266/03.07.2019 de suspendare a soluţionării contestaţiei a fost emisă de pârâta ANAF, prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, legitimarea procesuală pasivă a acestei pârâte fiind dată de calitatea sa de emitent al actului administrativ a cărui anulare se solicită în cauză şi de organ învestit cu soluţionarea contestaţiei fiscale. Prin modificările aduse de Legea nr. 295/2020, după pronunţarea sentinţei recurate, atribuţia legală a soluţionării contestaţiilor formulate împotriva titlurilor de creanţă a fost stabilită în sarcina Ministerului Finanţelor.

Este adevărat că pârâta ANAF a fost obligată, prin sentinţa de fond, consecutiv anulării deciziei nr. 266/2019, la reluarea procedurii de soluţionare a contestaţiei fiscale, iar în prezent această atribuţie revine Ministerului Finanţelor. Însă această împrejurare nu determină modificarea cadrului procesual în faza procesuală a recursului, câtă vreme nu există o prevedere legală expresă prin care să se dispună transmiterea calităţii procesuale pasive în litigiile în curs de judecată. Efectele modificării legislative se vor produce la momentul punerii în executare a sentinţei definitive a instanţei, în sensul că procedura de soluţionare a contestaţiei va fi reluată de autoritatea care exercită în prezent această atribuţie, potrivit art. II pct. 9 şi art. III din Legea nr. 295/2020.

Pe recurs, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate formulate de recurenta-pârâtă privesc chestiunea litigioasă a interpretării şi aplicării, de către instanţa de fond, a prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, sub aspectul întrunirii condiţiilor prevăzute de acest text de lege pentru a se dispune suspendarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/28.02.2019.

Conform art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă. Aşadar, simpla sesizare a organelor de urmărire penală nu este suficientă pentru a se dispune suspendarea soluţionării contestaţiei fiscale, ci prevederile normative anterior citate prevăd două cerinţe care trebuie întrunite în mod cumulativ pentru ca organul fiscal să poată dispune măsura, respectiv existenţa sesizării penale cu obiectul indicat în text şi interdependenţa soluţiei ce va fi dată în procedura administrativă de soluţia organelor de urmărire penală.

Înalta Curte mai reţine că, întrucât textul de lege amintit instituie o facultate, iar nu o obligaţie a organului fiscal de a suspenda soluţionarea contestaţiei administrative în cazul formulării unei sesizări adresate organelor de cercetare penală, instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale, prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprins în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 şi la principiul proporţionalităţii.

Raportând aceste consideraţii la criticile de nelegalitate formulate de pârâtă, precum şi la înscrisurile existente la dosarul cauzei, Înalta Curte reţine că părţile nu au contestat îndeplinirea primei cerinţe a textului de lege, organul fiscal competent dispunând sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov, la data de 21.03.2019, în vederea verificării tranzacţiilor derulate de reclamantă cu furnizorii săi. Prin urmare, în stabilirea caracterului legal al măsurii suspendării procedurii administrative este relevantă examinarea celei de-a doua condiţii prevăzute de art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, respectiv existenţa raportului de dependenţă a soluţionării contestaţiei administrative de stabilirea caracterului infracţional al faptelor imputate societăţii debitoare.

Înalta Curte constată că pârâta susţine în mod greşit a fi îndeplinită condiţia ca rezultatul sesizării penale să aibă o înrâurire hotărâtoare în soluţionarea contestaţiei administrative, apreciind, aşadar, că organul fiscal se află în imposibilitatea de a soluţiona contestaţia reclamantei în lipsa concluziilor organelor de cercetare penală.

Fără a face aprecieri cu privire la forţa probantă a înscrisurilor prezentate de intimata-reclamantă ori cu privire la argumentele de fapt şi de drept invocate în timpul controlului fiscal sau în timpul soluţionării prezentului litigiu, în vederea stabilirii caracterului real al achiziţiilor evidenţiate în contabilitate, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care controlul derulat de organul fiscal a stabilit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operaţiunilor economice derulate de reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanţă (Decizia de impunere nr. x/28.02.2019), nu se poate susţine că organul de soluţionare a contestaţiei ar fi în imposibilitatea de a se pronunţe asupra contestaţiei administrative formulate de reclamantă, sub argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existenţa sau nu a unei infracţiuni. Aceasta cu atât mai mult cu cât, astfel cum a remarcat şi instanţa de fond, sesizarea penală cuprinde aceleaşi constatări ca şi cele din Raportul de inspecţie fiscală nr. x/28.02.2019, care au fost considerate suficiente pentru stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare de plată şi emiterea deciziei de impunere.

Înalta Curte mai reţine că interpretarea prevederilor din legislaţia naţională trebuie făcută într-un mod care să concorde cu garanţiile dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în jurisprudenţa CEDO, cu precădere cu privire la termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative şi judiciare.

Raportând susţinerile intimatei-reclamante la aceste garanţii şi principii, Înalta Curte le apreciază a fi întemeiate, reţinând că suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative a avut drept consecinţă amânarea pe o perioadă consistentă de timp (peste 3 ani) a dreptului contribuabilului de acces la justiţie. Aceasta în condiţiile în care, din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, nu rezultă că organele de urmărire penală ar fi întreprins vreun act de cercetare ori ar fi ajuns la o soluţie privind existenţa ori inexistenţa infracţiunilor ce fac obiectul plângerii formulate de organele fiscale.

Or, aceste împrejurări sunt de natură a afecta drepturile şi interesele legitime ale reclamantei, situaţie ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate şi obligarea organului fiscal la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative cu care a fost învestit de reclamantă.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile suspendării soluţionării contestaţiei administrative de către organul fiscal competent, iar hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, criticile formulate în recurs de pârâta ANAF fiind nefondate.

În consecinţă, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 1022 din 20 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 aprilie 2022.