Prescription of bar suspension damages: conflict between general exception timing rules and special limitation period start date

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30 septembrie 2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Naţională a Barourilor din România ("UNBR") şi Baroul Iaşi, a solicitat plata prejudiciului cauzat de pârâţi prin actele emise nelegal, evaluat la suma de 290.160 RON, din care 100.000 RON daune morale şi 190.160 RON daune materiale.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 519 din 9 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepţia tardivităţii invocării excepţiei prescripţiei, ca neîntemeiată;

(ii) a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune;

(iii) a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Iaşi, ca prescrisă;

(iv) a obligat reclamantul să plătească pârâtei UNBR suma de 800 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 519 din 9 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

În susţinerea recursului, reclamantul contestă soluţia primei instanţe referitoare la respingerea excepţiei tardivităţii invocării excepţiei prescripţiei şi la admiterea excepţiei prescripţiei.

Consideră recurentul-reclamant că au fost încălcate prevederile art. 247 alin. (3) C. proc. civ., întrucât partea interesată este obligată să invoce excepţia prescripţiei de îndată cea avea cunoştinţă de ea. În cauză, cererea de chemare în judecată a fost comunicată pârâtelor, însă pârâta UNBR nu a depus întâmpinare, iar pârâtul Baroul Iaşi a depus întâmpinare, fără a invoca vreo excepţie. Prin urmare, pârâtele au pierdut dreptul de a invoca orice excepţie încă din luna noiembrie 2021, astfel că invocarea excepţiei prescripţiei la data de 26.03.2021 s-a făcut cu încălcarea art. 247 alin. (3) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant susţine şi încălcarea dispoziţiilor art. 244 C. proc. civ., prin aceea că excepţia prescripţiei a fost discutată în ziua invocării ei, fără a se dispune depunerea ei în scris şi discutarea la un termen ulterior. Examinarea excepţiei în aceeaşi zi cu fondul cauzei încalcă şi prevederile art. 6, 12, 13 şi art. 248 C. proc. civ., respectiv dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil.

Referitor la soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei şi de respingere a acţiunii, ca prescrisă, recurentul-reclamant susţine că prima instanţă a confundat noţiunea de "întindere a pagubei" cu cea de "termen de prescripţie", "termen de curgere a prescripţiei" sau "întinderea prescripţiei".

În opinia recurentului, noţiunea de "întindere a pagubei" este folosită în cuprinsul deciziei ÎCCJ nr. 22/2019 în referire la posibilitatea celor interesaţi de a stabili cât mai precis cuantumul despăgubirilor solicitate pe o anumită perioadă de timp, având atât un început, cât şi un sfârşit. În cauză, începutul "întinderii pagubei" poate fi ziua de 28.06.2017 ori ziua de 10.08.2017, iar sfârşitul poate fi ziua de 03.11.2020, data restabilirii în profesie a recurentului-reclamant. Art. 19 din Legea nr. 554/2004 se referă la începerea curgerii termenului de prescripţie de un an de la ziua când persoana interesată a aflat întinderea pagubei, iar întinderea pagubei nu putea fi cunoscută de recurentul-reclamant până la restabilirea în profesie.

Consideră recurentul-reclamant că nu sunt întemeiate considerentele primei instanţe, expuse în susţinerea soluţiei pronunţate, câtă vreme în cauză se află în discuţie o pagubă sub forma unui venit ratat, iar datorită specificului activităţii unui avocat, acest venit nu poate fi cunoscut cu exactitate, ci doar calculat cu aproximaţie, pe baza venitului din perioadele anterioare. De aceea, recurentul-reclamant a solicitat, conform principiilor dreptăţii şi solidarităţii, calcularea pagubei în raport de valoarea medie a venitului lunar calculat pentru avocaţii Baroului Iaşi, însă pârâtele au respins propunerile recurentului.

Prin urmare, recurentul-reclamant solicită Înaltei Curţi să stabilească cuantumul pagubei produse de pârâte prin raportare la salariul mediu lunar de 4754 RON, pentru perioada 28.06.2007 - 03.11.2020, stabilit de Institutul Naţional de Statistică la nivelul întregii ţări, în condiţiile în care pârâtele nu au acceptat soluţionarea litigiului pe cale amiabilă şi au refuzat prezentarea informaţiilor referitoare la venitul mediu lunar sau anual al avocaţilor Baroului Iaşi sau al avocaţilor din întregul sistem.

În ceea ce priveşte daunele morale solicitate, în sumă de 100.000 RON, recurentul-reclamant solicită să se ia în considerare argumentele din cuprinsul cererii de chemare în judecată. Consideră că este nereală susţinerea instanţei de fond în sensul că reclamantul nu ar fi motivat cuantumul pagubei de ordin moral, sens în care solicită a fi avute în vedere paginile 10-11 din acţiune.

Referitor la cele arătate în sentinţa recurată cu privire la plata taxelor de timbru, recurentul-reclamant susţine că în dosarul nr. x/2018 a solicitat scutirea de la plata taxei de timbru, cerere care, iniţial, a fost încuviinţată, pentru ca, ulterior, să-i fie solicitată plata taxei de 100 de RON. La acel moment a învederat instanţei de judecată că nu deţine resursele băneşti necesare achitării taxei şi că va decide ulterior dacă va solicita daune de la pârâte, în măsura restabilirii sale în profesie. Şi în dosarul de faţă judecătorul fondului a impus reclamantului achitarea unei taxe de timbru de 300 de RON, pe care acesta a plătit-o, deşi a depus cerere de scutire, la fel ca în dosarul nr. x/2018.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Alte aspecte procesuale

Excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât Baroul Iaşi prin întâmpinare, a fost respinsă de Înalta Curte la termenul de judecată din 13 aprilie 2022, pentru motivele arătate în praticaua prezentei decizii.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. (în ale căror dispoziţii se încadrează calea de atac exercitată în cauză, astfel cum a stabilit instanţa de control judiciar), Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Printr-un prim rând de critici, recurentul-reclamant a contestat soluţia instanţei de fond prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia tardivităţii invocării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, apreciind că au fost astfel încălcate dispoziţiile art. 247 alin. (3) C. proc. civ.. Mai exact, recurentul-reclamant a considerat că excepţia prescripţiei trebuia invocată de pârâta UNBR prin depunerea întâmpinării, în termenul stabilit de lege în acest sens, iar nu prin notele scrise depuse la data de 26.03.2021, în şedinţă publică.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 2513 C. civ., care prevăd că "prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare, sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate". Dispoziţiile art. 247 alin. (3) C. proc. civ., invocate de recurentul-reclamant, au caracter de normă generală în procedura civilă, impunând părţilor obligaţia de a invoca toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute, însă dispoziţiile art. 2513 C. civ. au caracter de normă specială, reglementând condiţiile de invocare a excepţiei prescripţiei, astfel că se aplică cu prioritate.

Or, câtă vreme art. 2513 C. civ. permite invocarea excepţiei prescripţiei în mod alternativ, prin întâmpinare sau la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, pârâta UNBR nu era obligată să susţină excepţia în cuprinsul întâmpinării, astfel că invocarea excepţiei prescripţiei în cadrul notelor scrise depuse la termenul de judecată din 26.03.2021 satisface cerinţa textului de lege amintit.

Aşadar, Înalta Curte constată că instanţa de fond a respins în mod corect excepţia tardivităţii invocării excepţiei prescripţiei.

Nefondate sunt şi criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 244 C. proc. civ., precum şi a art. 6, 12, 13 şi art. 248 din acelaşi cod, prin care recurentul-reclamant critică discutarea excepţiei prescripţiei în ziua invocării ei, fără a se dispune depunerea în scris şi discutarea la un termen ulterior.

Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului, că excepţia a fost formulată în scris, fiind depusă în şedinţă publică, la termenul din 26.03.2021, iar din conţinutul încheierii de dezbateri de la acest termen rezultă că reclamantului i-a fost comunicat un exemplar al notelor scrise cuprinzând excepţia invocată, cauza fiind lăsată la a doua apelare, la cererea sa, pentru a lua cunoştinţă de conţinutul notelor comunicate. La reluarea apelului în cauză, reclamantul, prezent în sala de judecată, nu a solicitat acordarea unui termen în vederea discutării excepţiei, ci a pus concluzii atât cu privire la termenul de invocare a excepţiei, cât şi cu privire la netemeinicia excepţiei prescripţiei.

În consecinţă, Înalta Curte nu decelează vreun motiv de nelegalitate dedus din procedura de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, nefiind evidenţiat un caz de încălcare a dreptului la apărare şi/sau a dreptului la un proces echitabil, câtă vreme reclamantul a luat cunoştinţă de excepţia invocată de pârâta UNBR, i s-a acordat timp să studieze notele scrise depuse de pârâtă şi nu a solicitat un nou termen de judecată în acest sens, fiind, totodată, în măsură să formuleze concluzii orale cu privire la aspectele invocate.

Este de observat şi că dispoziţiile art. 248 alin. (3) C. proc. civ. dispun că amânarea judecăţii şi stabilirea unui termen scurt în vederea soluţionării excepţiilor se va putea dispune dacă instanţa nu se poate pronunţa de îndată asupra excepţiei invocate, situaţie neregăsită în speţă, unde instanţa de fond a apreciat că poate pune în discuţie şi soluţiona de îndată excepţia invocată, iar reclamantul nu s-a opus şi nu a solicitat acordarea unui termen de judecată.

Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile vizând procedura de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Referitor la soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare în speţă a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la decizia nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, stabilind în mod corect momentul la care reclamantul a cunoscut ori trebuia să cunoască nu numai existenţa, dar şi întinderea pagubei.

Astfel, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile reclamantului, prin care se susţine că întinderea pagubei putea fi cunoscută doar la data restabilirii sale în profesie, respectiv la data de 03.11.2020, această interpretare eronată fiind datorată unei confuzii între noţiunea de "întindere a pagubei" şi modul de calcul al sumei solicitate cu titlu de daune materiale, prin raportare la o sumă lunară, stabilită pentru o anumită perioadă.

Înalta Curte reţine că, în dosarul nr. x/2018, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul a solicitat atât anularea actelor administrative emise de pârâte, cât şi despăgubiri morale (în sumă de 100.000 RON) şi materiale (în sumă de 64.568 RON) pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat prin emiterea actelor atacate. Deşi reclamantul nu a achitat taxa judiciară de timbru stabilită în sarcina sa, astfel că petitele referitoare la plata prejudiciului au fost anulate ca netimbrate, formularea acestor pretenţii în dosarul nr. x/2018 prezintă relevanţă în cauza de faţă, din perspectiva calculării termenului de prescripţie prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004. Acest text de lege stabileşte un termen de prescripţie de un an pentru introducerea acţiunii în despăgubiri, calculat de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, iar pentru a stabili momentul la care reclamantul trebuia sau putea să cunoască întinderea pagubei, este necesar a se verifica pretenţiile expuse în dosarul nr. x/2018, raportate la cele din prezenta cauză.

Astfel, în dosarul pendinte, reclamantul a solicitat, similar petitelor accesorii din dosarul nr. x/2018, stabilirea şi plata unei despăgubiri reprezentate de daune morale în sumă de 100.000 RON şi daune materiale în sumă de 190.160 RON, acestea din urmă calculate în raport de venitul mediu lunar, pentru perioada 01.07.2017 - prezent, respectiv 40 de luni.

În ceea ce priveşte despăgubirile morale solicitate prin acţiunea de faţă, în valoare de 100.000 RON, se constată că acestea au aceeaşi valoare cu despăgubirile solicitate în anul 2018, în cadrul acţiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, iar reclamantul a justificat acordarea lor prin argumentul generic că ele reprezintă contravaloarea suferinţelor şi lipsurilor cauzate prin actele nelegale pentru o perioadă de 3 ani, fără o detaliere a acestor consecinţe negative şi fără indicarea unei acţiuni a autorităţilor pârâte ulterioară evaluării daunelor morale la nivelul anului 2018. Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, motivarea daunelor morale se rezumă la această menţiune succintă (a se vedea pagina a 4-a a acţiunii, dosar fond), trimiterile din recurs la filele x ale acţiunii neputând fi primite, câtă vreme acţiunea cuprinde doar 7 pagini.

Este evident că între cererea formulată în anul 2018 pentru acordarea daunelor morale şi cea formulată în prezenta cauză nu există diferenţe, rezultând că reclamantul a cunoscut întinderea pagubei de ordin moral încă de la data formulării acţiunii în anularea actelor administrative.

Referitor la daunele materiale, reclamantul a evaluat acest prejudiciu, în cadrul dosarului nr. x/2018, în raport de venitul lunar mediu, la fel ca în prezenta cauză, diferenţa fiind raportată doar la cuantumul acestei sume, iar nu la modul de calcul, în primul dosar suma fiind aferentă perioadei de la data formulării cererii de ridicare a măsurii suspendării din profesia de avocat până la data formulării acţiunii în anulare, iar în prezenta cauză fiind aferentă perioadei de la data formulării cererii de ridicare a măsurii suspendării din profesia de avocat până la data formulării prezentei acţiuni în despăgubire.

Deşi reclamantul solicită despăgubiri şi pentru perioada ulterioară formulării acţiunii în anulare, Înalta Curte reţine, în raport de motivele invocate şi modalitatea în care şi-a evaluat prejudiciul, că valoarea despăgubirii materiale putea fi solicitată în cadrul dosarului nr. x/2018 şi pentru viitor, întrucât aceasta a fost solicitată sub forma unei sume lunare, a unei prestaţii periodice la care puteau fi obligate autorităţile pârâte până la desfiinţarea actului/actelor nelegale şi înlăturarea consecinţelor prejudiciabile ale acestora.

Totodată, dificultăţile invocate de recurent cu privire la cuantificarea despăgubirilor materiale, datorate specificului activităţii desfăşurată de avocat, nu se reflectă în vreun fel asupra momentului cunoaşterii existenţei pagubei şi întinderii ei, câtă vreme reclamantul a identificat un mod concret de evaluare a prejudiciului, raportându-se la venitul mediu lunar calculat de Institutul Naţional de Statistică.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte constată că momentul la care reclamantul a cunoscut paguba, în ambele sale componente (morală şi materială) era data formulării acţiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, respectiv 26.03.2018, astfel că termenul de prescripţie de un an, prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, a început să curgă de la acest moment şi s-a împlinit la data de 26.03.2019.

Cât priveşte susţinerile recurentului referitoare la neplata taxei judiciare de timbru stabilită în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte constată că motivul neachitării acestei taxe nu este relevant soluţionării cauzei, pentru stabilirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune interesând doar formularea în cadrul acţiunii în anulare a petitelor accesorii vizând plata despăgubirilor.

Ca urmare a menţinerii soluţiei de respingere a acţiunii ca prescrisă, Înalta Curte constată că nu este necesară analiza argumentelor din recurs referitoare la temeinicia daunelor morale şi materiale solicitate prin acţiune, aceste susţineri privind fondul cauzei, a cărui analiză este împiedicată de admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 519 din 9 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 aprilie 2022.