Judicial disciplinary liability for delay in criminal proceedings and the cumulation of objective and party-conduct factors in assessing reasonable time

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ, la data de 17.07.2020, sub numărul x/2020, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea rezoluţiei de clasare nr. 1022 A/23.03.2020 pronunţate in dos. nr. 20-539 şi trimiterea dosarului către inspectorii din cadrul Direcţiei de inspecţie pentru procurori, în vederea continuării cercetării, conform competenţei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1387 din 21 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurentul - reclamant a susţinut că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că "aspectele legate de modalitatea de instrumentare a infracţiunilor fragrante au fost indicate doar prin cererea de chemare în judecată, astfel încât nu pot fi analizate în acest cadru procesual, întrucât legalitatea rezoluţiei de clasare şi a rezoluţiei inspectorului-şef se poate stabili doar prin raportare la sesizarea formulată de parte în faţa Inspecţiei Judiciare".

Curtea de apel ar fi trebuit sa aibă în vedere la soluţionarea cererii reclamantului, caracterul flagrant al infracţiunii, aspect important pentru aprecierea termenului rezonabil şi a motivelor care au condus la tergiversarea soluţionării cauzei de faţă, şi a motivelor care nu au stat la baza emiterii rezoluţiei de clasare a Inspecţiei Judiciare.

Cu privire la importanţa constatării infracţiunii flagrante, opinia Inspecţiei Judiciare este în contradicţie cu opinia CCR exprimată în Decizia nr. 773 din 28/11/2019:

"Punctul 15. Importanţa constatării unei infracţiuni flagrante constă în faptul că se urmăresc împiedicarea consumării activităţii infracţionale sau, după caz, limitarea consecinţelor faptelor comise, precum şi tragerea ia răspundere penală a făptuitorilor la un moment mult mai apropiat de cel al săvârşirii acţiunilor ce constituie elementul material al unei infracţiuni".

În vederea aprecierii termenului rezonabil de soluţionarea a cauzelor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reaminteşte la punctul 192 din CEDO - Ghidul privind art. 6 din Convenţie, Dreptul la un proces echitabil:

"Pentru a examina dacă durata unei proceduri penale a fost rezonabilă, Curtea ia în considerare, în special, complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi pe cel al autorităţilor administrative şi judiciare competente."

În motivarea sentinţei date, cu privire la aprecierea termenului rezonabil de soluţionare a cauzei, Curtea, la fel ca şi Inspecţia Judiciară, au ignorat circumstanţele concrete ale cauzei şi anume că este o cauză simplă, faptele au fost constatate de poliţie în flagrant, în mod direct, făptuitorul era cunoscut de poliţie din momentul flagrantului, iar probatoriul în baza căruia s-a formulat ulterior acuzaţia penală, fusese în mare parte depus de persoana vătămată încă de la momentul depunerii plângerii prealabile, precum şi pe parcursul urmăririi penale.

În opinia doctrinei, cel mai important criteriu pentru evaluarea caracterului rezonabil al duratei procesului penal, este comportamentul autorităţilor, care au obligaţia de a depune toate diligentele pentru ca procesul penal să se desfăşoare fără întârzieri nejustificate.

Curtea nu apreciază dacă durata de 15 luni de la începerea cercetărilor penale in rem (03.11.2018) şi până la momentul notificării oficiale a acuzaţiei penale suspectului (29.01.2020) a fost rezonabilă, având în vedere circumstanţelor cauzei, în condiţiile constatării în flagrant, de către organele de politie, a faptelor, a făptuitorului, a împrejurărilor în care a fost săvârşită agresiunea asupra persoanei vătămate, probatoriul avut la dispoziţie încă de la început, şi dacă această durată poate fi justificată prin încărcarea deosebita a organelor de urmărire penală în aceasta perioadă de timp, aşa cum este reţinut în rezoluţia Inspecţiei Judiciare.

Inspecţia Judiciara nu a constatat conduita pasivă şi lipsa de diligenţă a procurorului de supraveghere de a soluţiona cauza în termen rezonabil având în vedere că, timp de mai mult de 12 luni de la numirea sa ca procuror de supraveghere (28.01.2019), şi la 15 luni de la data săvârşirii faptelor în flagrant, sub privirile poliţiei (03.11.2018), procurorul nu constatase în cadrul verificărilor periodice şi ritmice a stadiului şi a calităţii actelor de urmărire penală întocmite de către organul de cercetare penală, întrunirea condiţiilor art. 305 alin. (3) C. proc. pen. şi respectiv obligativitatea dispunerii continuării urmăririi penale faţă de agresor.

Argumentele aduse de Inspecţia Judiciara în exonerarea organelor de urmărire penală cu privire la prelungirea duratei rezonabile de soluţionarea a urmării penale, nu pot justifica neîndeplinirea obligaţiilor organelor de urmărire penală în termenul prevăzut de lege, prin încărcarea activităţii acestora cu alte dosare, precum şi din cauza cererilor formulate de către persoana vătămată.

Mai mult, în rezoluţia de clasare, Inspecţia Judiciară a concluzionat fără să motiveze cu privire la existenţa unei culpe procesuale a persoanei vătămate, "ale cărei solicitări repetate au necesitat o activitate suplimentară din partea organelor de cercetare penală."

Termenul alocat soluţionării cererilor adresate de reclamant nu poate fi avut în vedere pentru stabilirea eventualei depăşiri a termenului rezonabil de soluţionare de către organele de urmărire penală, având în vedere că potrivit dispoziţiilor procedurale, organele de urmărire penală au obligaţia de a răspunde la cererile adresate de părţi în cursul urmăririi penale".

Instanţa de fond nu a lămurit complet dacă organele de urmărire penală s-au pronunţat asupra cererilor formulate de către persoana vătămată atât în timpul urmăririi penale, şi pentru care organele de urmărire penala aveau obligaţia sa se pronunţe conform art. 100 C. proc. pen., respectiv cu privire la cererile de probatoriu, cât şi cu privire la plângerea prealabilă, depusă în termen legal, prin care persoana vătămata a solicitat să se efectueze cercetări nu doar pentru infracţiunea de lovire, ci şi pentru infracţiunea de ameninţare, respectiv infracţiunea de tulburare a liniştii şi ordinii publice.

Singurele constatări reţinute de către Inspecţia Judiciară sunt cu privire la cele patru ordonanţe de admitere a cererilor persoanei vătămate, emise în datele 28.03.2019, 29.07.2019, 25.10.2019 şi 11.02.2020, fără însă să precizeze că respectivele ordonanţe priveau doar admiterea cererilor de consultare a dosarului de urmărire penală de către persoana vătămată, aşa cum rezultă din raportul întocmit de către unitatea de parchet, dar şi din înscrisul depus de persoana vătămată la cererea de chemare în judecată a Inspecţiei Judiciare.

Prin conduita pasivă a organelor de urmărire penală la cererile adresate acestora de către persoana vătămată, aspect confirmat prin lipsa răspunsurilor la cererile de probatorii, precum şi la lipsa dispunerii de către organele de urmărire penală a măsurilor ce se impuneau ca urmare a solicitărilor prin plângerea prealabilă, reprezintă încălcări ale dreptului de a fi ascultat conform jurisprudenţei CEDO, persoanei vătămate fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil, prin neconstatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, într-un termen rezonabil.

Ceea ce a sesizat Inspecţiei Judiciare nu este faptul că nu s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de inculpat sau că nu s-a întocmit referatul organelor de cercetare penală cu propunere de trimitere în judecată a inculpatului, ci faptul că aceste acte de urmărire penală s-au realizat cu întârziere, incomplet, recurentul, în calitate de persoană vătămată fiind privat de dreptul la soluţionarea justă a cauzei şi într-un termen rezonabil.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Faţă de criticile formulate de recurent nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., potrivit căruia "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti."

Prin sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti" se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie sau de legile organice, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor altor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat.

Operaţiunile de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale sunt atributul exclusiv al instanţelor de judecată şi sunt inerente procesului decizional.

Prin urmare, deşi subsumate acestui caz de casare, criticile expuse nu vizează, propriu-zis, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, ci au în vedere, în realitate, concluzia la care a ajuns judecătorul cu privire la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii disciplinare.

Astfel, deşi a fost încadrată de recurent ca motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., în mod evident această critică intră în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reaminteşte, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmăreşte, aşa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Înalta Curte reţine că, prin cererea de recurs formulată se aduc critici hotărârii atacate sub aspectul interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004.

În atare situaţie analiza acestor critici se va efectua prin raportare la acest text de lege invocat ca fiind în mod eronat interpretat şi aplicat, dar şi prin raportare la dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Hotărârea nr. 1027/2012 pentru aprobarea Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară în conformitate cu care:

"(1) În situaţia în care se constată, ca urmare a efectuării verificărilor prealabile, că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, inspectorii judiciari dispun, prin rezoluţie, clasarea sesizării", precum şi la dispoziţiile art. 14 alin. (2) din acelaşi act normativ în conformitate cu care:

"(2) Verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări, sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate. Inspectorii judiciari pot însă constata, cu ocazia efectuării verificărilor, orice alte încălcări ale normelor legale sau regulamentare, situaţie în care întocmesc un proces-verbal de sesizare din oficiu în condiţiile art. 10 alin. (6)."

Înalta Curte va reţine, de asemenea, şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 45 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 în conformitate cu care:

"(4) Dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, sesizarea se clasează, iar rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea şi persoanei vizate de sesizare. Rezoluţia de clasare este supusă confirmării inspectorului-şef. Rezoluţia poate fi infirmată, o singură dată, de inspectorul-şef, care poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată, completarea verificărilor".

Înalta Curte constată, în raport cu dispoziţiile art. 18 din Hotărârea nr. 1027/2012 precum şi cu dispoziţiile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 că obiectul inspecţiei judiciare îl constituie verificarea sesizărilor sub aspectul identificării indiciilor săvârşirii unei abateri disciplinare.

În cauză, referatul de clasare şi referatul Inspectorului-Şef au respectat aceste dispoziţii legale, fiind efectuată verificarea sesizării recurentului-reclamant, nefiind identificat niciun indiciu privind săvârşirea vreunei abateri disciplinare.

Conform dispoziţiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004:

"Constituie abateri disciplinare:

h) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile".

Norma art. 99 din Legea nr. 303/2004 enumeră, în mod limitativ, care sunt abaterile disciplinare, pe de o parte, iar pe de altă parte stabileşte conţinutul juridic al fiecărei abateri disciplinare în parte.

Abaterea disciplinară reprezintă acea încălcare, cu vinovăţie, a obligaţiilor de serviciu constând într-o acţiune sau omisiune, săvârşită de către o persoană subiect al unui raport de muncă.

Şi angajarea răspunderii disciplinare, fiind o formă a angajării răspunderii civile, este supusă cerinţei îndeplinirii cumulative a condiţiilor generale referitoare la faptă, vinovăţie, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul produs. În ce priveşte vinovăţia aceasta trebuie constată în mod cert pe baza probatoriului administrat în cauză.

În raport de conţinutul normei sus enunţate, se reţine că există abatere disciplinară în sensul art. 99 lit. h) nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor sau întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, fapte care însă constituie abatere disciplinară în situaţia în care sunt săvârşite în mod repetat şi din motive imputabile.

Corelativ dreptului persoanelor de a le fi judecată cauza într-un termen rezonabil există pentru judecători obligaţia legală, stabilită în mod expres de art. 91 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, de a rezolva lucrările în termenele stabilite şi, respectiv, de a soluţiona cauzele în termen rezonabil.

Dar, pentru a se stabili dacă s-a depăşit o durată rezonabilă a procedurii sunt avute în vedere drept criterii: verificarea existenţei unor termene speciale; frecvenţa şi durata cu care au fost depăşite termenele de recomandare; complexitatea cauzei (circumstanţă prevăzută expres chiar de art. 91 alin. (1) din Legea nr. 303/2004); comportamentul părţilor, în special al reclamantului; comportamentul altor autorităţi; miza dosarului pentru părţile în litigiu; ponderea întârzierii cauzate de activitatea instanţei în durata efectivă a procesului; termenul total al procedurii judiciare; cauzele de inactivitate; volumul de activitate sau alte împrejurări asemănătoare, măsurile luate de către judecător pentru impulsionarea procedurilor şi modul de gestionare a dosarului etc. Aceste criterii de apreciere nu sunt privite în mod unilateral, ci cumulativ şi interdependent, ansamblul acestora determinând un eventual grad de vinovăţie sau de imputabilitate.

În cauză, prin memoriul înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/23.01.2020 şi înaintat Inspecţiei Judiciare la data de 03.02.2020, reclamantul A. a solicitat efectuarea de verificări sub aspectul pasivităţii organelor de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, în privinţa soluţionării dosarului penal nr. x/2018, aspect care pune în discuţie abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor republicată şi modificată.

Având în vedere interpretarea ce trebuie dată dispoziţiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, enunţate anterior, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este legală, instanţa de fond interpretând şi aplicând în mod corect aceste dispoziţii în raport cu situaţia de fapt reţinută în cauză.

Pentru a fi întrunite elementele constitutive ale acestei abateri disciplinare, trebuie identificate acele acţiuni sau inacţiuni ale procurorului, neconforme cu îndatoririle profesionale, din care să rezulte dezinteresul repetat şi culpabil al acestuia în soluţionarea cu celeritate a cauzelor repartizate.

Or, în dosarul anterior menţionat actele de urmărire penală au fost efectuate în mod ritmic, s-a exercitat o supraveghere eficientă a activităţii organelor de cercetare penală, iar dosarul a fost soluţionat într-un termen rezonabil, pârâta reţinând, urmare a analizei efectuate sub aspectul imputabilităţii conduitei adoptate de către procurorul care a efectuat activitatea de supraveghere a organelor de cercetare penală, cu referire la dosarul nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, că nu se poate reţine în sarcina acestuia o nerespectare a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzei.

A reţinut Curtea de Apel Bucureşti că în dosarul nr. x/2018 - dosar ce a constituit obiect al plângerii recurentului-reclamant, prelungirea duratei de soluţionare a cauzei nu s-a datorat omisiunii organelor judiciare de efectuate a actelor de urmărire penală.

Soluţionarea cu celeritate a cauzelor presupune finalizarea cercetărilor/urmăririi penale şi adoptarea soluţiei în cazul dosarelor în care urmărirea penală se efectuează de către procuror sau adoptarea soluţiei în cazul în care cercetarea penală a fost efectuată de organele de poliţie judiciară sau organele de cercetare specială sub supravegherea procurorului.

Dispoziţia legală cere ca nesoluţionarea dosarului cu celeritate sau întârzierea în mod repetat în efectuarea lucrărilor să fie imputabilă procurorului, ori, în dosarul nr. x/2018, întârzierea în soluţionarea cauzei s-a datorat unor motive obiective legate, de pe o parte, de volumul de activitate al organelor de cercetare penală, lipsa de personal la nivelul poliţiei şi de necesitatea soluţionării cu prioritate a dosarelor în care au fost dispuse măsuri preventive, iar de altă parte, de conduita procesuală a reclamantului, care, în exercitarea drepturilor sale procesuale de persoană vătămată, a adresat mai multe cereri, care au condus la o activitate suplimentară din partea organelor de cercetare penală. În mod evident, termenul alocat pentru formularea răspunsului la aceste cereri intră în durata de soluţionare a dosarului.

Invocarea de către reclamant a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, nu poate duce la o concluzie diferită, câtă vreme Curtea nu constată existenţa unei încălcări a unei norme juridice interne, faţă de motivarea de către pârâtă a soluţiei date prin rezoluţia atacată.

În concluzie, inspectorul judiciar a analizat sesizarea reclamantului şi a răspuns în mod corespunzător şi cu respectarea limitelor de competenţă, aspectelor sesizate, prin prisma incidenţei abaterii disciplinare prevăzute de dispoziţiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, criticile formulate fiind nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de proceduri civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1387 din 21 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 aprilie 2022.