Theatrical performance deemed discriminatory for public offense against religious dignity, justifying restriction on freedom of expression

Şedinţa publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 02.03.2020, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării a solicitat instanţei anularea Hotărârii nr. 917 din 11.12.2019 a Colegiului Director al Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, pronunţată în dosarul nr. x/2019, conexat cu dosar nr. x/2019, conexat cu dosar nr. x/2019, conexat cu dosar nr. x/2019, conexat cu dosar nr. x/2019, conexat cu dosar nr. x/2019, conexat cu dosar nr. x/2019, conexat cu dosar nr. x/2019, conexat cu dosar nr. x/2019, conexat cu dosar nr. x/2019, conexat cu dosar nr. x/2019, conexat cu dosar nr. x/2019, conexat cu dosar nr. x/2019, cu consecinţa constatării inexistenţei vreunei discriminări şi, în consecinţă, exonerarea sa de la sancţiunile şi măsurile dispuse împotriva sa prin hotărârea mai sus amintită, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din data de 26 iulie 2020 instanţa a dispus introducerea în cauză a petenţilor B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. Şi N. care s-au adresat CNCD pentru sancţionarea reclamantei.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 185 din 2 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. şi N., în ceea ce priveşte Hotărârea nr. 917/11.12.2019 a Colegiului Director al Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată. Totodată, s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 185 din 2 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta A., criticând hotărârea pentru nelegalitate, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa a procedat în mod nelegal la extinderea normei juridice dincolo de ipotezele sale, ceea ce a determinat aprecierea eronată că momentul artistic dedus judecăţii conţine un mesaj jignitor şi ofensator pentru comunitatea ortodoxă, făcând încadrarea eronată a acestui moment artistic în dimensiunea legală creată de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind faptele de discriminare.

Consideră că au fost încălcate în mod vădit prevederile art. 53 din Constituţia României şi prevederile art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prevederi ce stabilesc care sunt condiţiile şi modalităţile în care se pot aduce limitări dreptului la libera exprimare.

În opinia recurentei-reclamante, faptele au fost reţinute greşit de prima instanţă care a înlăturat probele prin care s-a demonstrat conţinutul şi semnificaţia momentului artistic ce a fost sancţionat de CNCD, respectiv declaraţiile scenografului şi dramaturgului O. şi actriţei P., reţinând o stare de fapt bazată pe textul unei lucrări de licenţă depuse la dosar, lucrare elaborată şi susţinută cu un an înainte în cadrul Facultăţii de Teatru şi Regie, al cărei conţinut şi mai ales mesaj nu este identic cu punerea în scenă a piesei de teatru din anul 2019, fără a ţine cont de opiniile experţilor depuse la dosarul cauzei, de factori importanţi din viaţa culturală şi artistică.

Consideră că instanţa a alterat pricina dedusă judecăţii, analizând conţinutul lucrării de licenţă ca şi cum aceasta ar fi cea dedusă judecăţii şi nu un anume moment din spectacolul de teatru din data de 10 iunie 2019 şi că aceasta a făcut aplicarea greşită a art. 2 din O.G. nr. 137/2000, întrucât nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale faptei de discriminare, textele rostite de actori neaparţinând dramaturgului, ele fiind descărcate de pe media, în principal de pe site-urile pe care Coaliţia pentru Familie le folosea la acea vreme, iar obiectele folosite în scenă nu au fost icoane şi nici obiecte de cult ci obiecte din recuzita artiştilor, confecţionate de aceştia din bucăţi de carton şi bucăţi de material de culoare neagră.

De asemenea, apreciază că în mod nelegal instanţa a făcut aplicarea textului de lege de la alin. (5) al art. 2 din O.G. nr. 137/2000, ce se referă la hărţuire, în timp ce în prezenta cauză fapta dedusă judecăţii şi sancţionată de CNCD este cea prevăzută de art. 2 alin. (2) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000 .

Un alt motiv al lipsei de legalitate a sentinţei recurate consideră recurenta că îl constituie invocarea şi aplicarea de către instanţă a dispoziţiilor Legii nr. 489/2006 privind Cultele Religioase, deşi în cauză se judecă doar faptele de discriminare aşa cum sunt ele reglementate de dispoziţiile O.G. nr. 137/2000.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, apreciază că instanţa de fond în mod greşit a făcut aplicarea acestor prevederi, precizând că momentul prezentat este un moment artistic şi face parte dintr-o creaţie artistică ce trebuie să se bucure de protecţia oferită de art. 10 CEDO.

Totodată, a susţinut că în cadrul spectacolului nu au existat acţiuni de deosebire, excludere, restricţii şi nici nu a existat un tratament preferenţial pentru un cult religios sau altul pentru a se putea prezuma că există o discriminare având ca mobil religia aşa încât, nu poate fi acceptată opinia instanţei care consideră că momentul artistic criticat poate fi încadrat în categoria mesajelor jignitoare, ofensatoare, întrucât, a accepta această viziune, înseamnă a accepta că organizarea întregului spaţiu public se face în conformitate cu sensibilitatea credinţei religioase ortodoxe.

În continuare a arătat că, în mod nelegal, instanţa a considerat că ingerinţa în dreptul la libera exprimare urmăreşte un obiectiv legitim, încălcând prevederile art. 53 din Constituţie şi art. 10 alin. (2) din CEDO, restrângerea libertăţii de exprimare nefiind aplicată într-un mod democratic şi nediscriminatoriu aşa cum cer aceste prevederi legale, aceasta provocând o diferenţiere nepermisă şi o discriminare a comunităţii LGBTQIA.

Consideră că în nici un caz nu se poate susţine că măsura sancţionării a fost una necesară într-un stat democratic şi că această cenzură a actului artistic reprezintă o dezechilibrare a raporturilor democratice din societate, o imixiune a unei majorităţi religioase în imaginarul metaforic al actului artistic

4. Apărările formulate în recurs

4.1 Intimata-pârâtă F. a formulat întâmpinare, prin care în prealabil a invocat excepţia nulităţii recursului, apreciind că toate criticile aduse sentinţei recurate vizează situaţia de fapt prin raportare la probatoriul administrat în cauză, fiind invocate aspecte de netemeinicie iar nu de nelegalitate, critici ce nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerând că soluţia dată de prima instanţă respectă dispoziţiile legale incidente în cauză precum şi jurisprudenţa constantă în materie.

4.2 Intimata-pârâtă D. a formulat de asemenea întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 22 septembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 30 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă F., constatând că recurenta-reclamantă A. a invocat argumente de ordin critic cu privire la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale unei situaţii de fapt reţinute, de asemenea, eronat care pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2. Argumente de fapt şi de drept relevante

Obiectul acţiunii judiciare din prezentul litigiu priveşte solicitarea de anulare a Hotărârii nr. 917 din 11.12.2019 a Colegiului Director al Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării.

Prin această hotărâre Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a respins excepţia de necompetenţă materială invocată de reclamata A., a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a petenţilor, a constatat că fapta analizată reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, a aplicat amenda contravenţională de 2000 de RON faţă de A., conform art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 şi a constatat că faptele reclamatei Q. nu reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Ca stare de fapt, în cuprinsul hotărârii s-a reţinut că A. a organizat prezentarea unei piese de teatru în cadrul căreia la un moment dat un grup de persoane îmbrăcate sumar, parţial în haine monahale, curăţă ceapă pe o bucată de lemn cu imaginea lui Isus Hristos, iar Q. a oferit spaţiu pentru prezentarea piesei de teatru.

Colegiul Director a apreciat că imaginea descrisă este de natură să creeze, din punctul de vedere al dreptului la demnitate, o diferenţiere între persoanele credincioase de religie creştină şi alte persoane, fapta de discriminare fiind determinată de existenţa unui criteriu de diferenţiere, religia şi convingerile reprezentând un astfel de criteriu de diferenţiere, iar starea de fapt prezentată este un comportament manifestat în public care vizează crearea unei atmosfere degradante, ostile îndreptate împotriva creştinilor.

S-a concluzionat că fapta analizată reprezintă discriminare, întrucât a creat o deosebire pe criteriul religiei şi convingerii care a avut efect restrângerea exercitării, în condiţii de egalitate, a dreptului la demnitate.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării anularea în totalitate a Hotărârii nr. 917/11.12.2019, prin care s-a decis că fapta analizată reprezintă discriminare în sensul art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, prin sentinţa recurată, acţiunea fiind respinsă, recurenta-reclamantă formulând critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

Astfel, instanţa de control judiciar aminteşte că potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Totodată, potrivit alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi articol, sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.

Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale.

În ceea ce priveşte examinarea condiţiilor necesare identificării unei posibile discriminări, din economia dispoziţiilor ordonanţei rezultă că, pentru a fi în prezenţa unei discriminări, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui tratament diferenţiat a unor situaţii analoage (sau omisiunea de a trata în mod diferit situaţii diferite, necomparabile); existenţa unui criteriu de discriminare - care poate fi unul dintre cele enumerate în mod expres de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 (rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată) sau poate fi un alt criteriu care are drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege; tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate şi necesare.

Prin urmare, este necesar ca deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa să aibă la bază unul dintre criteriile de discriminare prevăzute de către art. 2 alin. (1) şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una dintre categoriile prevăzute de lege.

Criticile recurentei-reclamante ce vizează netemeinicia hotărârii, respectiv cele privitoare la stabilirea situaţiei de fapt şi cele referitoare la modalitatea de administrare a probelor de către instanţa de fond, prin intermediul cărora aceasta susţine că judecătorul fondului ar fi extins norma juridică dincolo de ipotezele sale şi ar fi acordat prioritate probei cu înscrisuri constând într-o lucrare de licenţă, înlăturând proba cu martori şi opiniile experţilor depuse la dosarul cauzei, exced controlului instanţei de recurs, întrucât, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, nelegalitate care trebuie să îmbrace una dintre formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., sub denumirea de motive de casare.

Înalta Curte reţine că sunt date în competenta instanţei de control judiciar exclusiv chestiunile care ţin de legalitatea soluţiei instanţei de fond, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente, cu referire directă în cauza de faţă la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reţinute ca temei al recursului.

În aceste condiţii, instanţa de recurs nu este îndreptăţită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa de fond a unor dispoziţii legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forţa probantă a unor asemenea mijloace administrate.

Conform art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. recursul este o cale extraordinară de atac menită să asaneze eventualele greşeli de judecată anume imputate de către recurent prin prisma motivelor de casare expres şi limitativ prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ., per a contrario, aspectele de fapt şi critici în legătură cu stabilirea stării de fapt şi cu modalitatea de administrare a probatorului nu pot face obiectul recursului.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la faptul că nu ar fi întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare acestea nu pot fi reţinute de instanţa de control judiciar.

Astfel cum a reţinut şi judecătorul fondului, în scena supusă analizei a existat un tratament diferenţiat, respectiv o preferinţă din perspectiva criteriului legal vizând religia, întrucât, s-au avut în vedere, ca sursă de inspiraţie, obiecte de vestimentaţie şi simboluri religioase, aceasta prezentând mai multe elemente asociate în percepţia publică comună ritului creştin ortodox, de natură a aduce o atingere importantă dreptului la demnitate din perspectiva opţiunii religioase.

Alegaţiile recurentei-reclamante privind faptul că textele nu aparţin dramaturgului ori actorilor, fiind descărcate din media, că vestimentaţia actorilor a fost confecţionată de aceştia din bucăţi de carton şi bucăţi de material negru şi că în scenă nu s-au folosit obiecte de cult, ci obiecte din recuzita artiştilor nu prezintă niciun fel de relevanţă, câtă vreme, din întregul probatoriu administrat în cauză rezultă că starea de fapt din scena din piesa de teatru în legătură cu care a fost sesizat CNCD a fost cea în care patru actori, având o vestimentaţie sumară constând în principal, în partea superioară a corpului, într-un acoperământ de cap de culoare neagră imitând potcapul/culionul şi camilafca specifice hainelor monastice, au desfăşurat activitatea de a tăia ceapă pe o tăblie de lemn având fixată pe partea superioară o reprezentare color a unei imagini comune în iconografia creştină reprezentând icoana lui Iisus Hristos Pantocrator (foto eveniment, fila x din vol. I), fiind evident că în această scenă există un tratament diferenţiat din perspectiva criteriului vizând religia.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond ar fi aplicat greşit textul de lege de la alin. (5) al art. 2 din O.G. nr. 137/2000, ce are ca obiect fapta de hărţuire, în condiţiile în care în cauză nu s-a judecat şi nu s-a analizat o astfel de faptă.

Instanţa de control judiciar nu poate reţine aceste afirmaţii întrucât referirea judecătorului fondului la dispoziţii legale enunţate a fost făcută în contextul analizei legalităţii ingerinţei în dreptul la libera exprimare, concluzionându-se că dreptul de a sancţiona o manifestare precum cea supusă analizei este prevăzută de lege, iar această ingerinţă urmăreşte un obiectiv legitim, respectiv cel care vizează protecţia drepturilor altora, în raport de împrejurarea că s-a urmărit de către CNCD protejarea dreptului la demnitate al petenţilor din perspectiva opţiunii religioase a acestora.

De asemenea, sunt nefondate şi susţinerile acesteia privitoare la invocarea, în mod nelegal, de către prima instanţă a prevederilor Legii nr. 489/2006, observând că referirea la aceste prevederi a fost făcută de judecătorul fondului în contextul analizei susţinerilor reclamantei vizând lipsa de competenţă a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, precum şi în analiza legalităţii ingerinţei în ceea ce priveşte dreptul la libera exprimare al reclamantei.

În acest context, curtea a reţinut că împrejurarea că Legea nr. 489/2006 stipulează în art. 1 alin. (2) că nimeni nu poate fi supus vreunei discriminări pentru exercitarea, în condiţiile prevăzute de lege, a libertăţii religioase, nu poate fi apreciată ca excluzând din competenţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării faptele de discriminare pe motive de natură religioasă, în raport de împrejurarea că cele două acte normative au un obiect de reglementare diferit precum şi că ingerinţa în ceea ce priveşte dreptul la libera exprimare al reclamantei este prevăzută de lege, în raport de faptul că art. 13 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 specifică că sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de defăimare şi învrăjbire religioasă, precum şi ofensa publică adusă simbolurilor religioase, iar art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sancţionează faptele contravenţionale în materie.

Recurenta a mai precizat că instanţa a încălcat prevederile art. 53 din Constituţie raportat la faptul că sancţiunea aplicată nu a fost aplicată în mod nediscriminatoriu astfel cum prevede Constituţia ci dimpotrivă, partea sancţionată a fost cea aflată într-un dezavantaj, întrucât spre deosebire de comunitatea creştină care este una puternică şi majoritară, comunitatea LGBTQIA este una defavorizată, stigmatizată şi discriminată.

Sunt nefondate aceste argumente, întrucât nu se poate susţine că defavorizarea, stigmatizarea sau discriminarea unei anumite persoane/grup de persoane/comunităţi dă dreptul acesteia să comită fapte de discriminare asupra altei persoane/grup de persoane/comunităţi, dezavantajul în care consideră recurenta că se află comunitatea LGBTQIA neputând justifica conduita adoptată de aceasta.

În ceea ce priveşte susţinerile ce vizează atingerea adusă dreptului său la libera exprimare, aşa cum se poate observa din cuprinsul sentinţei recurate, prima instanţă a făcut o amplă analiză a dreptului la libera exprimare şi a limitărilor ce i se pot aduce concluzionând, în mod corect, că dreptul de a sancţiona o manifestare precum cea supusă analizei este prevăzut de lege, iar această ingerinţă urmăreşte un obiectiv legitim dintre cele enumerate în al doilea paragraf al art. 10 din CEDO, respectiv cel care vizează protecţia drepturilor altora, în raport de împrejurarea că s-a urmărit de către CNCD protejarea dreptului la demnitate al petenţilor din perspectiva opţiunii religioase a acestora.

Prin sancţionarea conduitei adoptate de reclamantă nu s-a adus atingere acesteia în dreptul său la libera exprimare, ci doar s-a adoptat o măsură necesară într-o societate democratică în vederea asigurării justului echilibru între dreptul la libertatea de exprimare prin artă şi dreptul la respectarea convingerilor religioase ale altor persoane.

Prima instanţă a analizat în mod judicios libertatea de exprimare din perspectiva art. 10 din CEDO şi a jurisprudenţei în materie, reţinând că libertatea de exprimare face obiectul unor excepţii de strictă interpretate şi că, în speţă, ingerinţa în dreptul la libera exprimare urmăreşte un obiectiv legitim, respectiv cel care vizează protecţia drepturilor altora, în raport de împrejurarea că s-a urmărit de către CNCD protejarea dreptului la demnitate din perspectiva opţiunii religioase, sancţionarea conduitei reclamantei nefiind de natură a aduce atingere acesteia în dreptul său la libera exprimare.

Limitele libertăţii de exprimare în contextul credinţelor religioase au fost reţinute şi de CEDO în cauza Otto-Preminger-Institut v. Austria, cauză în care s-a constatat că art. 10 nu a fost încălcat şi care a avut ca obiect măsurile luate de autorităţile naţionale de sechestrare şi confiscare a unui film cu un caracter ofensiv la adresa religiei creştine, măsura adoptată având ca scop protejarea drepturilor altora, şi anume dreptul celorlalţi de a le fi respectate sentimentele religioase. În această hotărâre se arată că libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, salvgardată de articolul 9 din Convenţie, este de asemenea una dintre temeliile unei societăţi democratice în înţelesul Convenţiei, aceasta fiind, în dimensiunea sa religioasă, unul dintre elementele vitale care formează identitatea credincioşilor şi concepţia lor de viaţă.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului şi va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 185 din 2 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2022.