Suspension of administrative compliance deadline: judicial admissibility and imminent harm in collective copyright management

Şedinţa publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 8 octombrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, a solicitat suspendarea executării decizie ORDA nr. 82/27.08.2019, potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, până la pronunţarea instanţei de fond în acţiunea în anulare.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 791 din 14 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti:

- a respins excepţia inadmisibilităţii;

- a admis în parte cererea de suspendare formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor şi, în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, a dispus suspendarea executării art. 1 şi art. 2 ale deciziei ORDA nr. 82/27.08.2019, până la pronunţarea instanţei de fond în acţiunea în anulare;

- a respins în rest cererea;

- a admis în parte cererea privind cheltuielile de judecată şi a obligat pârâtul către reclamant la cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 3.000 RON şi 10 RON taxă judiciară de timbru.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2, a formulat recurs pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare, precum şi a cheltuielilor de judecată.

I. O primă critică vizează soluţia inadmisibilităţii acţiunii în contencios administrativ, apreciindu-se că a fost pronunţată de către instanţa de fond cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, iar pe de altă parte, că motivele respingerii excepţiei sunt contradictorii.

Recurentul-pârât arată că procedura plângerii prealabile este reglementată de legea cadru numai pentru actele administrative cu caracter individual, fie că acţiunea are ca obiect anularea actului administrativ, fie că vizează o cerere de suspendare a executării actului administrativ, în termenele şi condiţiile prevăzute de art. 7 şi art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel.

Având în vedere că potrivit art. 211 din Legea nr. 8/1996, dispoziţiile acestei legi se completează cu dispoziţiile dreptului comun, rezultă că în raport cu Legea nr. 554/2004 (care reprezintă dreptul comun), Legea nr. 8/1996 are caracter special şi este de strictă interpretare şi aplicare.

Deşi niciun text din Legea nr. 8/1996 nu prevede posibilitatea unui organism de gestiune colectivă/entitate de gestiune independentă faţă de care s-au stabilit măsuri pentru intrarea în legalitate, de a formula o acţiune direct în instanţă, în considerentele hotărârii recurate instanţa a concluzionat că lipsa prevederii unei proceduri prealabile în cazul deciziei obiect al litigiului nu infirmă teoria de mai sus, ci doar face ca accesul reclamantei să fie direct în instanţă, fără necesitatea parcurgerii plângerii prealabile.

În construirea argumentării soluţiei respingerii excepţiei, instanţa admite faptul că art. 184 din Legea nr. 8/1996 nu prevede posibilitatea contestării deciziei de acordare a unui termen de intrare în legalitate, însă, în opinia recurentului-pârât, este eronată concluzia la care a ajuns instanţa, respectiv că lipsa prevederii unei proceduri prealabile face ca accesul reclamantei să fie direct în instanţă, întrucât o astfel de soluţie nu este prevăzută de legea specială (Legea nr. 8/1996) care se aplică cu prioritate fiind de strictă interpretare şi nici legea cadru care se aplică în completare.

Din interpretarea sistematică şi logică (argumentul per a contrario) a dispoziţiilor art. 184 din Legea nr. 8/1996, care prevede la alin. (4) că împotriva deciziei prevăzute la alin. (3) se poate face plângere prealabilă, conform Legii nr. 554/2004, rezultă că nu se poate face plângere prealabilă împotriva deciziei prevăzute la art. 184 alin. (2), aspect admis şi de instanţă. Însă, interpretarea de către instanţă a art. 184 din Legea nr. 8/1996, în sensul că decizia privind acordarea unui termen pentru intrarea în legalitate poate fi contestată direct la instanţa de contencios, fiind exceptată de la parcurgerea procedurii prealabile, nu decurge din lege, ci adaugă la lege.

În acelaşi timp, mai susţine recurentul-pârât, că motivele pentru care s-a respins excepţia sunt contradictorii, aspect care rezultă din faptul că în loc să completeze legea specială cu legea generală, instanţa procedează contrar regulii şi completează legea generală cu legea specială. În situaţia în care o lege specială nu conţine prevederi exprese, devin incidente prevederile legii cadru. În speţă, instanţa constată că Legea nr. 8/1996 (legea specială) nu prevede o cale de atac împotriva deciziei privind acordarea unor termene pentru intrarea în legalitate, prin urmare, concluzia ar trebui să fie că devin aplicabile prevederile Legii nr. 554/2004 (legea cadru), inclusiv prevederile care reglementează procedura plângerii prealabile. Or, instanţa conchide că lipsa prevederii unei proceduri prealabile face ca accesul reclamantei să fie direct în instanţă, fără necesitatea plângerii prealabile.

II. În ceea ce priveşte soluţia pronunţată pe cererea de suspendare, recurentul-pârât arată că hotărârea atacată este nelegală, cuprinzând motive străine de natura cauzei şi fiind dată cu încălcarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 deoarece nu există un caz bine justificat şi nici necesitatea evitării unei pagube iminente.

Decizia nr. 82/2019 a fost emisă de ORDA cu respectarea prevederilor art. 184 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, în limitele competenţei stabilite prin lege, în forma şi cu procedura reglementate de lege, nefiind evidenţiate de instanţă, sub aceste aspecte, motive de aparentă nelegalitate.

Procedura suspendării executării unui act administrativ nu poate fi transformată într-un mijloc de prejudecare a fondului acţiunii, în afara cadrului procesual reglementat de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Or, instanţa învestită cu soluţionarea cererii de suspendare s-a antepronunţat asupra fondului, procedând la o analiză a măsurilor pentru intrarea în legalitate raportat la calitatea de titulare de drepturi a celor două societăţi. Face trimitere în acest sens la decizia nr. 442/2013, pronunţată de ÎCCJ-SCAF în dosarul nr. x/2011.

Totodată, instanţa nu a reţinut existenţa unor împrejurări vădite de fapt sau de drept care să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii Deciziei ORDA nr. 82/2019 printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, ci a procedat la o prejudecare a fondului litigiului. Face trimitere în acest sens la o altă decizie a instanţei supreme, respectiv decizia nr. 874/20.02.2019, pronunţată de către ÎCCJ-SCAF în dosarul nr. x/2016.

De asemenea, condiţia iminenţei producerii unei pagube a fost reţinută de către instanţă nu în raport cu actul contestat, ci în raport cu o ipotetică decizie de suspendare a activităţii în condiţiile în care acest act administrativ nu a fost emis şi deci nu există.

Aşadar, soluţia de suspendare a executării Deciziei nr. 82/27.08.2019 cuprinde motive străine de natura cauzei.

În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, contrar celor reţinute de prima instanţă, în cauză, nu este îndeplinită această condiţie de admisibilitate a cererii de suspendare. În acest sens, recurentul-pârât arată următoarele:

Concluziile controlului şi măsurile pentru intrarea în legalitate stabilite prin Decizia ORDA nr. 82/2019 nu s-au întemeiat pe contractele încheiate între A. S.R.L. şi B., care fac obiectul dosarelor menţionate de intimata-reclamantă, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, contracte asupra cărora instanţele judecătoreşti au avut, în ceea ce priveşte interpretarea clauzelor, puncte de vedere diferite.

Măsurile pentru intrarea în legalitate dispuse de ORDA au avut în vedere calitatea de titular de drepturi a A. S.R.L., în baza unui repertoriu de fonograme, precum şi calitatea de titular de drepturi a B., de asemenea, titular de drepturi în baza unui repertoriu propriu de fonograme, nu drepturi conexe dobândite/transmise în baza unor contracte încheiate între cele două societăţi.

Aspectele reţinute în procesul-verbal de control înregistrat la ORDA cu nr. x/24.07.2019 s-au întemeiat pe documentele pe care UPFR le-a pus la dispoziţia echipei de control, inclusiv pe documentele predate cu ocazia efectuării controalelor generale anualte, documente din care reiese că A. S.R.L. a depus la UPFR: declaraţii de repertoriu, declaraţii pe propria răspundere, corespondenţa, actualizări de repertoriu, necontestate de UPFR la momentul depunerii şi acceptate anterior efectuării controlului. Or, în situaţia în care există o incertitudine cu privire la calitatea de producător de fonograme, titular de drepturi conexe, a unei persoane fizice sau juridice, UPFR, potrivit Legii nr. 8/1996 şi propriului statut, nu-i putea repartiza remuneraţii.

Totodată, în calitate de colector unic al remuneraţiilor cuvenite titularilor de drepturi, producători de fonograme, pentru comunicarea publică a fonogramelor, UPFR acordă autorizaţii/licenţe neexclusive şi colectează remuneraţii în numele tuturor titularilor de drepturi, membri sau nemembri, nefiind limitată de repertoriul gestionat pe bază de mandat şi de calitatea de membru al producătorului de fonograme.

Aşa cum rezultă din situaţiile puse la dispoziţia echipei de control, UPFR a identificat în informaţiile furnizate de utilizatori (playliste) ca fiind utilizate fonograme aparţinând A. S.R.L., respectiv B. şi a efectuat repartiţii scriptice ale remuneraţiilor calculate pentru utilizarea fonogramelor celor două societăţi, repartiţii care nu puteau fi efectuate conform Legii nr. 8/1996 şi statutului UPFR, dacă cele două societăţi nu erau titulare de drepturi conexe în calitate de producător de fonograme.

Cât priveşte paguba iminentă, recurentul-pârât consideră, de asemenea, contrar celor reţinute de prima instanţă, că nici această condiţie a suspendării actului administrativ nu este îndeplinită în cauză.

Din dispoziţiile art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material şi previzibil.

Or, prin hotărârea recurată, instanţa a prezumat îndeplinirea condiţiei pagubei iminente reţinând că o neconformare ar putea duce la suspendarea activităţii reclamantei. Aşadar, prejudiciul este pus în legătură cu o altă decizie decât cea care face obiectul prezentei cauze, respectiv o decizie de suspendare a activităţii organismului de gestiune colectivă UPFR în condiţiile în care decizia de suspendare a activităţii este inexistentă (nu a fost emisă) şi deci nu poate produce niciun fel de prejudiciu.

Prin Decizia ORDA nr. 82/27.08.2019 nu s-a stabilit ca măsură achitarea de către UPFR a sumelor pretinse de cele două societăţi, ci stabilirea de către UPFR a cuantumului remuneraţiilor cuvenite fiecăreia dintre cele două societăţi menţionate, din utilizarea repertoriului propriu, pe baza criteriilor legale şi statutare care erau în vigoare pentru perioadele în care s-au utilizat fonogramele şi colectat remuneraţiile aferente.

Precizează că UPFR, aşa cum rezultă din situaţiile depuse la dosarul cauzei, a efectuat către cele două societăţi, A. S.R.L. şi B., repartiţii ale sumelor colectate, ceea ce înseamnă că a identificat ca fiind utilizate fonograme din repertoriul propriu al acestor societăţi şi le-a recunoscut calitatea de titulare de drepturi conexe asupra propriilor fonograme.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, arată că recurenta-pârâtă interpretează motivarea instanţei într-un mod cu totul străin de sensul acesteia, nefiind vorba de o motivare contradictorie ci de una cât se poate de clară şi temeinic argumentată în sensul neprimirii argumentelor aduse de pârât în susţinerea excepţiei. Faptul că art. 184 nu prevede în mod explicit posibilitatea contestării deciziei de intrare în legalitate la instanţele de contencios administrativ, nu poate fi interpretat în sensul arătat de recurentul-pârât, că o atare acţiune ar fi inadmisibilă, în condiţiile în care, cum în mod just a reţinut instanţa, exercitarea dreptului de a contesta un act administrativ, implicit de a cere şi suspendarea lui, poate avea ca temei dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004, mai ales faţă de împrejurarea că ambele părţi au calificat actul ca fiind unul administrativ şi chiar în cuprinsul actului se indică posibilitatea de a fi contestat la instanţa de contencios administrativ.

În privinţa soluţiei de suspendare a Deciziei ORDA nr. 82/2019, criticile recurentului-pârât sunt neîntemeiate.

Instanţa nu s-a "antepronunţat" asupra fondului, cum greşit susţine recurentul-pârât, ci s-a limitat în analiza cazului bine justificat la elementele de fapt care, prin natura lor, au creat o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.

Cât priveşte vătămarea, aceasta a fost în mod corect analizată de către instanţă în raport de iminenţa prejudiciului în cazul neexecutării deciziei de intrare în legalitate, faţă de sancţiunea suspendării activităţii de gestiune colectivă, în condiţiile în care o atare perspectivă atrage pierderi financiare semnificative în patrimoniul intimatei-reclamante, de aproximativ 5.393.947 RON/lună.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul ORDA este nefondat, pentru următoarele considerente:

În cauza dedusă judecăţii, intimata-reclamantă UPFR a sesizat instanţa de contencios administrativ cu cererea de suspendare a executării deciziei nr. 82/27.08.2019, emisă de pârâtul ORDA, până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anulare, conform art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentinţa recurată în cauză, prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii şi a admis în parte cererea de suspendare, dispunând suspendarea executării art. 1 şi art. 2 ale deciziei ORDA nr. 82/27.08.2019, până la pronunţarea instsnţei de fond în acţiunea în anulare, totodată, respingând, în rest, cererea.

II.1. În ceea ce priveşte soluţia pronunţată de instanţa de fond asupra excepţiei inadmisibilităţii, Înalta Curte constată că este corectă.

Pârâtul ORDA a susţinut că împotriva deciziei de acordare a unui termen pentru intrarea în legalitate nu se poate formula contestaţie sau o cerere în anularea actului administrativ şi, deci, nu se poate cere suspendarea.

Art. 184 din Legea nr. 8/1996 stipulează că: "(1) În cazul în care Oficiul Român pentru Drepturile de Autor constată, în urma unui control programat sau a unei sesizări, că organismul de gestiune colectivă nu respectă obligaţiile impuse prin prezenta lege, cu excepţia celor a căror încălcare se pedepseşte contravenţional sau penal, dispune măsurile necesare intrării în legalitate şi acordă prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor un termen de 3 luni pentru îndeplinirea acestora. (2) Măsurile dispuse conform alin. (1) trebuie să fie clare, precise şi cu indicarea temeiului legal pe care se bazează. (3) La expirarea termenului prevăzut la alin. (1), Oficiul Român pentru Drepturile de Autor verifică îndeplinirea măsurilor dispuse, iar în cazul în care constată că acestea nu au fost îndeplinite decide suspendarea activităţii organismului de gestiune colectivă, prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor. (4) Împotriva deciziei prevăzute la alin. (3) se poate face plângere prealabilă, conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. (5) Măsura suspendării se revocă prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, după îndeplinirea măsurilor dispuse conform alin. (1). (6) Dispoziţiile alin. (1) - (5) se aplică în mod corespunzător şi în cazul entităţilor de gestiune independente, pentru prevederile legale care vizează aceste entităţi."

În mod corect a apreciat instanţa de fond că pârâtul interpretează eronat acest text de lege, nefiind vorba despre o limitare a posibilităţii de a ataca distinct în instanţă actul administrativ, respectiv chiar decizia prin care se dispun măsurile necesare intrării în legalitate.

Înalta Curte reţine că decizia nr. 82/27.08.2019 este un act administrativ, fiind supusă deci regimului juridic de drept comun instituit prin Legea nr. 554/2004. Ceea ce apare derogatoriu legiferat în art. 184 este regimul deciziei ulterioare de suspendare a activităţii, fapt ce nu exclude solicitarea controlului de legalitate pentru actul administrativ iniţial. Mai mult, chiar la art. 4 din decizie, pârâtul menţionează că decizia poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ .

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de suspendare, soluţia pronunţată de prima instanţă este corectă, iar criticile aduse de recurentul-pârât sub acest aspect sunt neîntemeiate.

II.2. Cât priveşte criticile formulate de recurentul-pârât pe fondul cererii de suspendare, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate, de asemenea.

a) Primul motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. care vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată că nu este fondat acest motiv de recurs, întrucât prima instanţă a prezentat în considerentele sentinţei argumentele de fapt şi de drept avute în vedere la pronunţarea soluţiei de admitere în parte a cererii de suspendare.

În susţinerea acestui motiv de casare recurentul-pârât îşi exprimă, de fapt, dezacordul cu privire la soluţia instanţei de fond, rezultând că nu poate împărtăşi modul în care aceasta a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale incidente în cauză, astfel încât criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs se subsumează celui de-al doilea motiv invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Împrejurarea că recurentul-pârât nu este de acord cu soluţia pronunţată prin hotărârea recurată nu este de natură să conducă la concluzia încălcării disp. art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta (...) expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Sentinţa recurată satisface exigenţele instituite de acest text de lege, iar nemulţumirea exprimată de recurent cu privire la soluţia dată litigiului se circumscrie motivului de casare vizând interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente.

Nu poate fi reţinută nici teza unei motivări străine de aspectele concrete ale cauzei raportat la îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat şi a pagubei iminente. Aprecierea instanţei de fond în sensul îndeplinirii acestor două cerinţe necesare pentru admiterea unei cereri de suspendare, contrar argumentelor de care se prevalează recurentul-pârât, nu reprezintă o motivare contradictorie a hotărârii atacate. Această condiţie este necesară a fi intrinsecă considerentelor instanţei a cărei hotărâre se contestă în calea de atac a recursului, contradictorialitate care trebuie să existe între argumentele instanţei, dintre care unele susţin dispozitivul, iar celelalte îl infirmă sau atenuează puterea decizorie ale celor dintâi.

Această situaţie premisă nu se regăseşte în cauză, considerentele instanţei de fond fiind coerente şi logice, apte de a susţine dispozitivul, iar împrejurarea că instanţa nu a valorizat argumentele pârâtului este consecinţa logică a soluţiei pronunţate, fiind de subliniat în acest context că, întotdeauna considerentele instanţei vor fi în opoziţie cu argumentele unei părţi, atunci când, urmare a hotărârii pronunţate, partea va fi căzută în pretenţii.

Prin urmare, este neîntemeiat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

b) Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât critică modalitatea de interpretare a condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru dispunerea suspendării executării unui act administrativ şi de aplicare concretă a acestora în cauza de faţă.

Analizând recursul declarat de pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, Înalta Curte constată că acesta nu a formulat critici concrete şi nici nu a contestat în mod efectiv susţinerile intimatei-reclamante, care conturează o aparenţă de nelegalitate a Deciziei nr. 82/27.08.2019, recursul declarat în cauză limitându-se la invocarea unor argumente generice, de ordin teoretic, aplicabile oricărei cereri de suspendare a executării actului administrativ, referitoare la nedovedirea cazului bine justificat şi a pagubei iminente.

Este de necontestat împrejurarea că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, autenticitate şi veridicitate, astfel cum susţine recurentul-pârât, însă, în cadrul examinării cererii de suspendare a executării actului administrativ, instanţa de judecată procedează la o analiză minimală a condiţiilor de legalitate ale actului atacat, precum şi a existenţei unei pagube iminente a se produce în patrimoniul reclamantei, în raport de prevederile art. 2 alin. (1) lit. t) şi ş) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, instanţa de fond a procedat la analizarea acestor elemente, concluzionând în mod corect în sensul întrunirii condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Pe de altă parte, recurentul-pârât nu a combătut, concret şi efectiv, considerentele hotărârii de fond şi nici nu a prezentat probatorii suplimentare, care să invalideze concluziile primei instanţe.

Contestând hotătârea instanţei de fond, recurentul-pârât a apreciat că simpla afirmaţie privitoare la afectarea activităţii reclamantei nu justifică existenţa unei pagube iminente, în lipsa dovezilor depuse la dosarul cauzei, iar prejudiciul nu are un caracter previzibil, critică pe care Înalta Curte o apreciază a fi nefondată. Prezumarea de către instanţa de judecată a unor consecinţe viitoare produse de actul administrativ contestat asupra activităţii reclamantei se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, iar criteriile în raport de care s-a analizat paguba iminentă, respectiv valoarea debitului şi specificul activităţii de gestiune colectivă desfăşurată de reclamantă, sunt de natură a susţine concluzia iminenţei prejudiciului.

În ceea ce priveşte cazul bine justificat, astfel cum această noţiune este definită prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va avea în vedere că, prin sentinţa civilă nr. 1310 din 26 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, dispunând anularea Deciziei nr. 82/27.08.2019, emise de pârâtul din prezenta cauză.

Chiar dacă această sentinţă nu are caracter definitiv (împotriva sa fiind exercitată calea de atac a recursului de către pârât), soluţia pronunţată constituie un criteriu în verificarea cazului bine justificat, întrucât generează îndoieli serioase şi rezonabile cu privire la legalitatea actului administrativ.

În raport de soluţia de admitere a cererii în anulare a actului administrativ, Înalta Curte va avea în vedere şi prevederile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, în ipoteza admiterii acţiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condiţiile art. 14, se prelungeşte de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1).

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiţia cazului bine justificat, cât şi condiţia iminenţei pagubei, astfel încât hotărârea primei instanţe este legală, fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 14 şi art. 2 lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004, iar soluţia de admitere a cererii de suspendare este întemeiată.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, ca nefondat.

Reţinând culpa procesuală a recurentului-pârât, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă, în cuantum de 5.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, apreciat în mod rezonabil prin raportare la complexitatea cauzei, valoarea pricinii şi munca avocatului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor împotriva sentinţei civile nr. 791 din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor la plata către intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a sumei de 5.000 RON reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2022.