Judicial quantification of moral damages overriding administrative insurance fund internal criteria

Şedinţa publică din data de 25 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, sub nr. x/2019 la data de 22.03.2019, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, contestaţie împotriva Deciziei nr. 19211/19.02.2019, solicitând anularea şi modificarea parţială a Deciziei nr. 19211/19.02.2019 în sensul admiterii în totalitate a Cererii de plată nr. x/02.11.2016 şi a obligării pârâtei Fondul de Garantare al Asiguraţilor la plata despăgubirilor solicitate, în cuantum de 26.846 euro, echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii, reprezentând diferenţa dintre suma efectiv acordată (3.154 euro - echivalentul în RON la momentul plăţii) şi suma solicitată de reclamantă cu titlul de daune morale (30.000 euro). Reclamanta a solicitat şi obligarea Fondului de Garantare al Asiguraţilor la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite, de la data de 06.03.2019 - data transmiterii de către pârâtă a răspunsului la Cererea de plată nr. x/02.11.2016 - şi până la momentul achitării integrale a sumelor datorate, obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 942 pronunţată la data de 10 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată, a anulat art. 2 al Deciziei contestate nr. 19211/19.02.2019, a obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să admită cererea de plată formulată de reclamantă şi pentru suma de 30.000 RON faţă de sumele stabilite prin art. 1 al Deciziei nr. 19211/19.02.2019 reprezentând daune morale.

A respins în rest acţiunea.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. pct. 4, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii în întregime şi reţinând cauza spre rejudecare a solicitat respingerea în totalitate a contestaţiei formulată ca fiind nefondată.

Circumscris motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. susţine recurentul că atâta vreme cât instanţa exercită un control de legalitate şi nu de oportunitate a actului administrativ, prin cuantificarea sumei instanţa şi-a atribuit competenţe ce erau date de legiuitor în competenţa autorităţii administrative, respectiv Comisiei Speciale din cadrul Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Chiar dacă art. 18 din Legea nr. 554/2004 consacră caracterul de plină jurisdicţie pentru instanţa de contencios administrativ, conferindu-i posibilitatea să reformeze decizia administrativă, aceasta poate avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situaţiei ar reprezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească.

Susţine recurentul că nu are posibilitatea să dispună, asemenea instanţei de judecată, administrarea probei testimoniale sau o completare a raportului de expertiză medico-legală. Efectuarea acestor operaţiuni de stabilire a timpului de recuperare medicală sau a legăturii cauzale între accident şi leziunile traumatice şi urmările acestora este în competenţa INML Mina Minovici conform O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală coroborată cu dispoziţiile Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 1134/C/2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale.

Prin urmare, consideră recurentul că dacă din probele administrate cu ocazia judecăţii pe fond rezultau împrejurări noi de natură a contura o altă stare de fapt, sau elemente de fapt şi de drept pe care autoritatea administrativă le-ar fi nesocotit cu ocazia stabilirii despăgubirilor datorate, instanţa putea să oblige Fondul de Garantare a Asiguraţilor la reanalizarea cererii de plată ţinând cont de considerentele instanţei dar nu să procedeze la o evaluare proprie a prejudiciului, prin asumarea competenţelor Comisiei Speciale din cadrul FGA.

Circumscris motivelor de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. susţine recurentul că sentinţa atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie acestea sunt contradictorii.

Datoria de a motiva hotărârea constă în fapt în datoria de a soluţiona cele mai importante probleme ale cauzei. Dacă instanţa nu se pronunţă deloc asupra unor chestiuni importante acest lucru conduce la încălcarea art. 6 par. 1 şi a dreptului la un proces echitabil.

Tot raţionamentul instanţei este întemeiat inclusiv pe declaraţia martorei ce relevă o influenţă negativă asupra vieţii reclamantei. Căci se reţine iniţial că din raportul de expertiză rezultă gravitatea leziunilor şi durata menţinerii consecinţelor vătămării (lipsa oricăror sechele permanente) ca apoi să se reţină că declaraţia martorei relevă alte dimensiuni ale prejudiciului moral al reclamantei şi influenţele negative asupra vieţii acesteia.

Probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar instanţa de fond nu a precizat pentru ce motive sunt preferate declaraţiile unui martor în detrimentul concluziilor medicilor legişti care au îndrituirea de a se pronunţa inclusiv asupra acestor aspecte.

Instanţa de fond, în limitele investirii (dacă este sau nu opozabilă reclamantei modalitatea de stabilire a daunelor morale prin raportare la criteriile adoptate prin Decizia FGA nr. 74/2018) trebuia să se pronunţe asupra apărărilor formulate, în caz contrar fiind încălcat dreptul de apărare al recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Susţine recurentul că instanţa de fond a refuzat să analizeze Procedura adoptată de FGA şi implicit a refuzat să se pronunţe asupra apărărilor formulate de FGA statuând doar că întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice abstracte iar într-un final instanţa a dat valoare probatorie propriilor susţineri ale reclamantei nedovedite care a arătat că urmările accidentului rutier au fost unele mult mai grave decât reiese din concluziile raportului de expertiză medico-legală.

Arată recurentul că hotărârea recurată nu cuprinde precizări cu referire la eroarea de calcul, respectiv trebuia FGA să ţină cont şi de alte criterii, trebuia să aibă în vedere alte consecinţe vătămătoare ale accidentului decât strict afecţiunile ce reies din înscrisurile comunicate de reclamantă?

Utilizarea criteriului numărului zilelor de îngrijiri medicale nu presupune şi ignorarea diagnosticului petentului sau a consecinţelor accidentului rutier, căci numărul zilelor de îngrijiri medicale este utilizat pentru încadrarea într-unul din cele 3 praguri de despăgubire prevăzute de Procedura de vătămări corporale însă pentru determinarea concretă a sumei acordate pe zi de îngrijire medicală - între 125 şi 900 RON - sunt avute în vedere consecinţele negative resimţite de petent astfel cum reies din înscrisurile aferente dosarului de daună.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor a adoptat, prin Decizia nr. 74/2018, procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese adoptând criterii proprii de determinare a unor praguri valorice pentru a se evita săvârşirea unor discriminări într-un domeniu atât de sensibil, în care nu există criterii legale de individualizare a sumelor, cu atât mai mult cu cât FGA a fost însărcinat să gestioneze fonduri publice, care trebuie repartizate cu toată responsabilitatea pe care situaţia o impune.

Suma acordată de instanţa de fond în prezenta cauză este prea oneroasă raportat la materialul probator luat în analiză de către Comisia Specială şi depăşeşte graniţele unor daune morale rezonabile şi funcţia pe care aceste daune morale o au, aceea de compensare pentru persoanele vătămate care au fost supuse unor suferinţe psihice întrucât banii nu pot înlocui ceea ce este inestimabil, durerea nu poate fi preţuită în bani.

Raportat la noile înscrisuri ce nu au fost depuse în procedura administrativă ci doar odată cu depunerea contestaţiei, învederează faptul că reclamanta avea posibilitatea să formuleze o nouă cerere de plată în termen de 90 de zile de la emiterea acestor înscrisuri care conturează o agravare a sănătăţii, câtă vreme această agravare a sănătăţii şi respectiv pierderea capacităţii de muncă este în legătură cauzală cu leziuni traumatice suferite urmare a accidentului rutier. Ori, reclamanta nu a formulat o astfel de cerere astfel încât apreciază că inclusiv instanţa de fond trebuia să aibă în vedere la cuantificarea daunelor starea de fapt astfel cum rezultă aceasta din documentaţia administrativă.

4. Apărările intimatei

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat susţinând în esenţă că motivele de casare invocate prin cererea de recurs sunt nefondate, instanţa de judecată pronunţând o hotărâre temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Intimata-reclamantă a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ Decizia nr. 19211/19.02.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin care, în urma cererilor şi a înscrisurilor depuse în dovedirea creanţei împotriva B. S.A. (dosar nr. x) şi împotreiva C. S.A. (dosar nr. x), societăţi aflate în procedura de faliment, Comisia Specială a Fondului de Garantare a Asiguraţilor a hotărât respingerea în parte a cererii, în sensul admiterii la plată doar a sumei de 15.000 RON.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea obligând pârâtul să să emită un act administrativ prin care să admită cererea de plată formulată de reclamantă şi pentru suma de 30.000 RON, în plus faţă de sumele stabilite prin art. 1 al Deciziei nr. 19211/19.02.2019 reprezentând daune morale.

Referitor la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. invocat de recurent, acesta se referă la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti de către instanţă.

Într-o încercare de definire a sintagmei "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti", s-a considerat că aceasta semnifică intruziunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat decât cea judecătorească.

Aceasta s-ar putea produce când instanţa săvârşeşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, când consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate, când contestă puterea legiuită altor texte, când aplică o lege adoptată, înaintea intrării ei în vigoare, când se pronunţă pe cale de dispoziţii generale.

Instanţa săvârşeşte un "exces de putere" când, fie pronunţă o hotărâre judecătorească fără nicio com­petenţă în acea problemă, fie chiar şi numai când ea săvârşeşte orice alt act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanţelor prin lege.

În practica instanţei supreme s-a statuat că prin exces de putere nu se pot înţelege decât acele atingeri aduse de judecători principiilor constituţionale care determină, în interesul general, limitele în care trebuie să se restrângă diferitele puteri, iar nu orice violare de lege sau abateri de la simple reguli de competenţă.

Conform doctrinei, "excesul de putere" derivă din trecerea abuzivă a "barierelor" între funcţiile ce revin autorităţilor publice şi el este un exces faţă de limitele fixate prin norme constituţionale.

Astfel spus, "excesul de putere" constă în încălcarea de către judecători a principiului separaţiei puterilor în stat, în imixtiunea lor în atribuţiile puterii legislative sau executive.

Înalta Curte constată că niciuna din aceste ipoteze nu se regăsesc în cauza de faţă, cum de altfel, nici motivele de recurs formulate nu pot fi circumscrise acestei dispoziţii legale.

În esenţă, recurentul susţine că instanţa de fond prin admiterea în parte a contestaţiei, anularea în parte a deciziei atacate şi stabilirea de către aceasta a despăgubirilor şi-a atribuit competenţe care erau date de legiuitor în competenţa autorităţii administrative, respectiv Comisia Specială din cadrul Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Însă aceste aprecieri nu sunt apte a demonstra că instanţa de judecată şi-ar fi depăşit atribuţiile.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 1381 alin. (1), art. 1385 alin. (1), art. 252, art. 253 alin. (4) C. civ. coroborate cu cele ale art. 1391 alin. (1) şi art. 253 alin. (4) acelaşi cod, şi faptul că, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului poate avea doar un caracter aproximativ, dat fiind natura acestor daune, imposibil a fi echivalate băneşte.

De asemenea, a reţinut, analizând decizia atacată emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, că acesta, în soluţionarea cererii de plată, s-a raportat strict la normele sale interne, neavând în vedere particularităţile cazului în care era chemat să stabilească despăgubirile.

De altfel, faptul că prima instanţă, în raport cu circumstanţele cauzei, a apreciat relevantă în stabilirea cuantumului despăgubirilor morale criteriile privind consecinţele negative suferite de reclamantă, atât pe plan fizic cât şi pe plan psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care intimatei-reclamante i-au fost afectate viaţa socială şi familială, criteriul echităţii care presupune existenţa unei corespondenţe între prejudiciul încercat şi dimensiunea despăgubirii nu poate conduce la concluzia că ar fi incident motivul de casare referitor la depăşirea atribuţiilor instanţei de judecată.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurentul-pârât este nefondat.

Potrivit art. 425 C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea va cuprinde:

a) partea introductivă, în care se vor face menţiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) şi (2). Când dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de şedinţă, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanţei, numărul dosarului, data, numele, prenumele şi calitatea membrilor completului de judecată, numele şi prenumele grefierului, numele şi prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum şi menţiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere;

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;

c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal şi domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii şi cuantumul cheltuielilor de judecată acordate".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

În esenţă, ceea ce nemulţumeşte pe recurent este faptul că instanţa de fond a dat eficienţă probelor administrate în cauză, în special probei testimoniale, şi a înlăturat apărările formulate de recurent.

Aceste critici nu pot fi primite.

Analizând sentinţa recurată, observă Înalta Curte că judecătorul fondului, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, a avut în vedere anumite criterii anterior menţionate, criterii care au condus instanţa la stabilirea unei sume care să reprezinte o justă şi reală despăgubire, cu efect de satisfacţie şi în acelaşi timp să nu reprezinte venituri necuvenite. Totodată, se reţine şi că instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile legale ale C. civ., respectiv art. 1381 alin. (1), art. 1385 alin. (1), art. 1391 alin. (1) coroborate cu dispoziţiile art. 252, art. 253 alin. (4) din C. civ.

Şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat. Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

În esenţă, a susţinut recurentul că instanţa de fond a refuzat să analizeze Procedura adoptată de FGA şi implicit a refuzat să se pronunţe asupra apărărilor formulate de FGA statuând doar că întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice abstracte iar într-un final instanţa a dat valoare probatorie propriilor susţineri ale reclamantei nedovedite care a arătat că urmările accidentului rutier au fost unele mult mai grave decât reiese din concluziile raportului de expertiză medico-legală.

Instanţa de control judiciar reţine că potrivit dispoziţiilor art. 49 pct. 1 din ordinul privind Norma ASF nr. 14/2011, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele:

"1. în caz de vătămare corporală:

f) daunele morale: în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din Romania;."

Astfel, în literatura de specialitate, dar şi în practica judecătorească s-a arătat că în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecinţele negative suferite de victima accidentului, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională.

Atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei şi suferite de aceasta, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

În raport de aceste dispoziţii legale şi de circumstanţele factuale concrete, instanţa de control judiciar constată că în mod corect judecătorul fondului a apreciat că este legală, doar în parte, decizia contestată de reclamantă, sub aspectul daunelor morale.

Constată Înalta Curte că, în ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate de instanţa de fond, Înalta Curte reţine că, spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privinţa daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării pierderii suferite.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinţei produse intimatei-reclamante prin vătămările suferite. Ceea ce se intenţionează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoaşterea caracterului vătămător al faptei, precum şi recunoaşterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate suferinţe psihice/emoţionale imposibil de cuantificat.

Aşadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensaţie persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenţia însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora este diferit de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu repararea prejudiciilor morale s-au statuat următoarele:

"Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau/şi morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea şi imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane - dreptul la sănătate, integritate fizică şi psihică (art. 58 noul C. civ.) ca şi componente ale dreptului la viaţă apărat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să fie reparate. Caracterul suferinţelor trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferinţele morale (psihice) fiind frica, durerea, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 1 (dreptul la viaţă) din Convenţia europeană, dar şi de valori apărate de art. 22 din Constituţie şi art. 58 C. civ., existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

În ce priveşte cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă acea satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat" (Secţia I civilă, decizia nr. 824 din 06 aprilie 2016).

Pornind de la premisa că instituţia reparării prejudiciului nepatrimonial este reglementată prin norme legale, reprezentate de prevederile art. 1391 C. civ., Înalta Curte subliniază faptul că o reglementare de tipul celei aprobat prin actele interne ale recurentei pârâte nu poate avea nicidecum întâietate în raport de o normă legală cu forţă juridică indiscutabil superioară.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor nepatrimoniale este atributul exclusiv al judecătorului, în funcţie de cazul concret al speţei, care face obiectul judecăţii, acordarea acestora neputând fi supusă unor criterii prestabilite, cum ar fi de exemplu Decizia nr. 74/2018 emisă de recurentul-pârât.

De aceea, nivelurile prevăzute în Procedura invocată de recurentă reprezintă cel mult repere orientative dar nicidecum obligatorii, de natură a evita orice analiză de proporţionalitate a sumelor precizate cu titlu de daune morale şi situaţiile concrete deduse analizei FGA şi subsecvent instanţelor de judecată.

Corect a reţinut judecătorul fondului că recurentul "a abordat chestiunea despăgubirilor acordate reclamantei dintr-o perspectivă pur matematică acestea fiind stabilite prin raportare doar la numărul de zile de îngrijiri medicale menţionate în certificatul medic-legal şi fiind ignorate suferinţele fizice şi psihice suportate de reclamantă în momentul accidentului, cât şi ulterior, în urma intervenţiilor şi procedurilor medicale la care reclamanta a fost supusă".

Calculul efectuat de recurentul-pârât nu este opozabil instanţei de judecată deoarece acesta priveşte doar raporturile dintre părţile unui acord amiabil. În situaţia în care reclamanta este nemulţumită de cuantumul daunelor stabilite prin decizie administrativă, instanţele de judecată au obligaţia să se raporteze, în principiu, la jurisprudenţa incidentă, având în vedere că nu există dispoziţii legale în această materie.

Astfel cum s-a arătat anterior, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea daunelor morale, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Prin urmare, în contextul în care nici Legea nr. 213/2015, în temeiul căruia a fost formulată cererea de despăgubire către FGA, nu cuprinde nicio trimitere la eventuale repere pentru determinarea cuantumului prejudiciilor de natură nepatrimonială rămân aplicabile dispoziţiile art. 1391 C. civ. şi în considerarea acestora, atât FGA cât şi instanţele învestite ulterior cu contestaţiile celor nemulţumiţi de sumele acordate, au îndatorirea de a cerceta dacă suma pretinsă răspunde, în concret, exigenţei de a acoperi prejudiciul suferit de partea lezată prin evaluarea individuală a circumstanţelor particulare a fiecărui caz.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, motivele invocate prin memoriul de recurs de către reclamantă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 942 din 10 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 martie 2022.