Salary reference value for justice personnel: scope of sectorial reference inclusion and passive procedural standing of credit officers

Şedinţa publică din data de 22 martie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Călăraşi, secţia civilă la data de 24.03.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public -Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie şi Justitie, Parchetul de pe langa Curtea de Apel Bucuresti, Parchetul de pe langa Tribunalul Ialomita, Parchetul de pe langa Tribunalul Calarasi, Ministerul Finanţelor Publice a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la:

- plata sumei reprezentând drepturi salariale restante, inclusiv a restanţelor survenite ca urmare a majorărilor retroactive succesive, începând cu 01.07.2015, la zi;

- obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să emită un nou ordin prin care să stabilească drepturile salariale cuvenite retroactiv (inclusiv sporurile), cu începere din data de 01.07.2015, pârâţii urmând să efectueze toate formalităţile care le incumbă necesare virării efective a banilor, cu luarea în considerare a tuturor perioadelor reprezentând vechime în muncă, prin motivarea în drept şi în fapt a modului de stabilire a tuturor elementelor salariale şi prin stabilirea unui salariu brut cel puţin egal cu cel al oricărui procuror din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie, încadrat în aceeaşi clasă de salarizare;

- obligarea pârâţilor la plata diferenţei dintre drepturile salariale cuvenite potrivit alineatelor precedente şi cele încasate în perioada 01.07.2015-zi şi dobânda legală până la data plăţii efective a tuturor restanţelor;

- obligarea pârâţilor la efectuarea menţiunilor necesare privind salarizarea în toate bazele de date prevăzute de lege în acest scop;

- obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit, precum şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării, respectiv anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun (dubla discriminare-salarială şi ziua de 30.12.2016, tăiată ca "absenţă nemotivată");

- virarea primei de instalare aferentă promovării examenului de capacitate şi numirii ca procuror într-un nou oraş (situat în alt judeţ);

- actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflaţie;

- virarea drepturilor restante aferente ordinului deplasare 10/2016, respectiv diurna şi cheltuieli de transport (în completare).

- completarea decontării serviciilor medicale aferente avizului x din 29.07.2016, întrucât din suma cheltuită, de 800 RON, au fost decontaţi numai 40 RON;

- obligarea pârâtului PT Călăraşi să îi deconteze naveta corespunzător distanţei dintre locul de muncă, situat în Olteniţa, jud. Călăraşi şi localitatea de domiciliu Pasărea, jud. Ilfov, însă nu pe ruta cea mai scurtă (prin Fundeni şi Vadu Anei, ci ocolind Fundeni şi Vadu Anei, pe ruta Tanganu-Cernica-Pantelimon-Brăneşti, jud. Ilfov;

- cheltuieli de judecată.

Concomitent cu cererea introductivă de instanţă, reclamantul A. a formulat şi o cerere completatoare si precizatoare, prin care, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public-Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie şi Justitie, Parchetul de pe langa Curtea de Apel Bucuresti, Parchetul de pe langa Tribunalul Ialomita, Parchetul de pe langa Tribunalul Calarasi, Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul Superior al Magistraturii şi Institutul National al Magistraturii (ultimii doi pârâţi în calitate de ordonatori principali şi secundari de credite pentru perioada de până în iulie 2015, când a fost salarizat ca auditor de justiţie, respectiv pentru pretenţiile de la pct. 1 din prezenta cerere completatoare), solicită ordonatorilor de credite să emită dispoziţii de salarizare, în aplicarea Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 09 aprilie 2015 până la data încetării raportului de serviciu cu Institutul Naţional al Magistraturii, inclusiv, precum şi repararea prejudiciului creat prin neaplicarea valorii de referinţă sectorială şi prin plata unor salarii inferioare, inclusiv pentru perioada ulterioară numirii în funcţia de procuror stagiar începând cu 01.07.2015 şi până în ultima lună în care salariul a fost plătit incomplet, prin neluarea în calcul a valorii de referinţă sectorială şi prin alte elemente nelegale, inclusiv lunile decembrie 2016 şi ianuarie 2017 precum şi ulterior, daca situaţia persistă, respectiv restituirea pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului prin emiterea unor noi ordine de salarizare a diferenţei dintre venitul pe care l-ar fi obţinut potrivit dispoziţiilor legale menţionate în cererea principală şi cea completatoare şi venitul efectiv plătit, ţinându-se cont inclusiv de VRS şi de celelalte criterii legale, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Prin urmare, reclamantul a solicitat repararea prejudiciului creat prin neaplicarea Legi nr. 71/2015, a O.U.G. nr. 20/2016, a Legii nr. 293/2015, respectiv restituirea pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului prin emiterea unor noi ordine de salarizare a diferenţei dintre venitul pe care l-ar fi obţinut potrivit Legii nr. 71/2015, a O.U.G. nr. 20/2016 şi a Legii nr. 293/2015 (cu indemnizaţia calculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) şi venitul efectiv plătit (prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 291,98 Iei), sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 465/2017, pronunţată la data de 23 mai 2017 Tribunalul Călăraşi, secţia civilă a dispus disjungerea următoarelor capete de cerere:

- obligarea ordonatorilor de credite, inclusiv ordonatorul de credite principal (Consiliul Superior al Magistraturii) şi cel secundar (Institutului National al Magistraturii) să emită dispoziţii de salarizare, în aplicarea Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 09 aprilie 2015 până la data încetării raportului de serviciu cu Institutul Naţional al Magistraturii, inclusiv;

- obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata drepturilor salariale restante, inclusiv a restanţelor survenite ca urmare a majorărilor retroactive succesive, începând din 01.07.2015, până la zi;

- obligarea pârâtului PÎCCJ să emită un nou ordin prin care să stabilească drepturile salariale cuvenite retroactiv, începând din 01.07.2015.

- obligarea pârâţilor la plata către reclamant a diferenţei dintre drepturile salariale cuvenite potrivit capetelor anterioare de cerere şi cele încasate începând cu 01.07.2015;

- obligarea pârâţilor la efectuarea menţiunilor necesare privind salarizarea, în toate bazele de date prevăzute în acest scop;

- obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit precum şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării, respectiv anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun, respectiv dubla discriminare salarială;

- actualizarea prejudiciului suferit, conform indicelui de inflaţie în temeiul C. civ. şi Codului Muncii,

Astfel, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Călăraşi cu privire la aceste capete de cerere ce formează obiectul dosarului nr. x/2017 şi a declinat competenţa de soluţionare a acestora în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, cauza fiind înregistrată pe rolul aceste instanţe la data 13.06.2017, sub acelaşi număr de dosar, respectiv nr. x/2017

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2730 pronunţată în data de 12.06.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele: a respins cererea pârâtului CSM de a se lua act de renunţarea reclamantului la judecata cererii formulate în contradictoriu cu CSM; a respins excepţiile lipsei procedurii prealabile şi lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâtul Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiate; a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant în ce priveşte întâmpinările formulate de INM şi CSM, respectiv pentru pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice; a respins în consecinţă acţiunea formulată împotriva acestor pârâţi; a admis în parte acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa, Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi, Consiliul Superior al Magistraturii şi Institutul Naţional al Magistraturii; a obligat pârâtul INM la emiterea dispoziţiei de salarizare pentru perioada 09.04.2015- 30.06.2015 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON; a obligat pârâţii INM şi CSM la plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit referinţei sectoriale menţionate anterior şi venitul efectiv plătit, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferentă, de la data scadenţei până la data plăţii efective; a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să emită un ordin prin care să stabilească drepturile salariale, cu începere din data de 01.07.2015, cu aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON, majorată cu 10 % potrivit Legii nr. 293/2015, până la 01.10.2016; a obligat pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe langa Tribunalul Ialomiţa şi Parchetul de pe langa Tribunalul Calarasi la plata diferenţei dintre drepturile salariale cuvenite şi cele încasate în perioada 01.07.2015- 01.10.2016, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală până la data plăţii efective; a obligat pârâţii la efectuarea menţiunilor necesare privind salarizarea în bazele de date prevăzute de lege în acest scop; a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor: art. 30 din Legea nr. 284/2010 şi art. 7 alin 2 din anexa VI capitolul VIII din Legea nr. 284/2004, art. 7 si 10 din Legea nr. 554/2004, art. 99 alin. (1) C. proc. civ., art. 132 alin. (3) teza I, C. proc. civ., art. 129 (2) pct.

2. C. proc. civ.

3. Cererile de recurs

3.1. Recursul formulat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii

Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea acestuia, cu consecinţa casării sentinţei în principal în sensul de a se constata că reclamantul a renunţat la judecata cererii formulate în cooitradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii; în subsidiar, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului şi respingerea cererii de cbemare în judecată faţă de Consiliul Superior al Magistraturii ca atare; admiterea excepţiei lipsei de interes şi respingerea acţiunii ca devenită fără interes; respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere privind acordarea dobânzilor legale.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

In principal, s-a arătat că în mod nelegal instanţa de fond nu a luat act de cererea petentului din 19.06.2017 de a renunţa la judecată împotriva pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile în care reclamantul a menţionat expres că renunţă la judecată în ambele dosare şi a menţionat olograf şi numărul de dosar x/2017

In acest context, se arată că nu este relevant faptul că cererea a fost adresată Tribunalului Călăraşi, în condiţiile în care manifestarea de voinţă a petentului a fost exprimată în mod neechivoc. De asemenea, cererea ulterioară prin care revine asupra cererii de renunţare la judecată nu poate produce efecte juridice, în condiţiile în care renunţarea la judecată este o manifestare de voinţă a părţii asupra căreia nu se poate reveni în mod arbitrar.

Prin urmare, în principal a solicitat casarea sentinţei recurate în sensul de a se constata că reclamantul a renunţat la judecată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Superior al Magistraturii, s-a arătat că promovarea oricărei acţiuni în justiţie presupune îndeplinirea a patru cerinţe esenţiale: formularea unei pretenţii, un interes (legitim, născut, actual şi personal), calitatea şi capacitatea procesuală a părţilor. Aceste cerinţe sunt cumulative, neîndeplinirea oricăreia dintre ele paralizând declanşarea sau continuarea acţiunii civile.

Întrucât reclamantul este cel care promovează acţiunea, acesta stabileşte cadrul procesual, în concordanţă cu dispoziţiile art. 194 din C. proc. civ., trebuind să justifice calitatea procesuală pasivă a persoanei chemate în judecată, ceea ce presupune în cauza de faţă, calitatea de ordonator de credite în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului bursei prevăzute de art. 17 din Legea nr. 303/2004.

Or, în cauză, Consiliul Superior al Magistraturii nu deţine această calitate, având în vedere că în perioada în care reclamantul a avut calitatea de auditor de justiţie, bursa de care acesta a beneficiat a fost stabilită prin decizii emise de directorul Institutului Naţional al Magistraturii, care are calitatea de ordonator de credite.

In acest contest, s-a făcut trimitere şi la Decizia nr. 13/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care, într-o situaţie similară, s-a stabilit că Ministerul Afacerilor Interne, tn calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salariată.

Cu privire la excepţia lipsei de interes în formularea acţiunii, s-a arătat că interesul este una din condiţiile de exercitare a acţiunii, care se concretizează în folosul material ori moral pe care partea îl are pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare.

În acest context, prin Decizia directorului Institutului Naţional al Magistraturii nr. 165/18 iulie 2018 s-au dispus următoarele:

"Art. 1 - în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015. auditorii de justiţie beneficiază de o bursă în raport cu vechimea pe care o au ca auditori in cuantum brut de 2.950 RON pentru anul 1 şi in cuantum brut de 3373 RON pentru anul TI prin raportarea la valoarea de referinţă sectorială de 421.36 leL

Art. 2 - începând cu data de 01.12.2015 auditorii de justiţie beneficiază de o bursă în raport cu vechimea pe care o au ca auditori, în cuantum brut de 3.245 RON pentru anul 1 şi în cuantum brut de 3.708 Iei pentru anul Ii prin raportarea la valoarea de referinţă sectorială de 463.5 Iei.

Art. 3 - Plata diferenţelor salariale rezultate din raportarea la valorile de referinţă menţionare se va face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Institutului Naţional al Magistraturii."

Astfel, după cum se poate observa, drepturile salariale pretinse de reclamant au fost recunoscute prin Decizia directorului Institutului Naţional al Magistraturii nr. 165/18 iulie 2018. În concluzie, întrucât prezentul demers judiciar nu poate aduce reclamantului niciun folos practic, în subsidiar, potrivit art. 248 alin. (1) raportat la art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ., s-a solicitat modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii ca devenita lipsită de interes.

Cu privire la nelegalitatea acordării dobânzii legale, s-a arătat că sentinţa recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în cauză în ceea ce priveşte analizarea cererii reclamantului privind acordarea dobânzilor legale.

Este ştiut faptul că daunele-interese moratorii sunt despăgubirile în bani care reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei de către debitor. Dreptul de a solicita daune-interese moratorii reprezintă un accesoriu al creanţei, iar sub acest aspect instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1535 alin. (1) C. civ., potrivit cărora în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii.

In concret, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea dobânzilor legale, în mod greşit instanţa de fond nu a avut în vedere inexistenţa vreunei culpe a recurentului, câta vreme drepturile salariale ale reclamantului au fost stabilite în acord cu practica ordonatorilor de credite din domeniul justiţiei de la acel moment.

Prin Ordinul nr. 283/25.10.2016 al Preşedintelui înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că începând cu data de 01.10.2016, personalul prevăzut în anexa la ordin beneficiază de creşterile salariale acordate conform dispozitivului sentinţei civile nr. 4332/23.09.2010, pronunţată în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Sălaj.

Prin Ordinul nr. 350/28.11.2016 al Preşedintelui înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a hotărât că începând cu data de 01.10.2016, judecătorii şi magistraţii-asistenţi, menţionaţi în Anexa 1 la Ordin, vor fi salarizaţi la nivelul maxim aflat în plată în cadrul instanţei supreme, pentru aceeaşi funcţie, grad, vechime în muncă şi în funcţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Prin adresele nr. x din 21.12.2016 şi din 29.12.2016, instanţa supremă a comunicat Consiliului Superior al Magistraturii că valoarea de referinţă sectorială în funcţie de care se calculează salariul de bază/indemnizaţia de încadrare în plată, la nivelul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru toţi judecătorii aflaţi în funcţie, este de 405 RON şi nu include majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, această majorare fiind acordată separat.

Faţă de cele expuse, se poate observa că la stabilirea drepturilor salariale ale reclamantului s-a ţinut cont de Ordinul nr. 283/25.10.2016 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de adresele nr. x din 21.12.2016 şi din 29.12.2016, potrivit cărora valoarea de referinţă sectorială de 405 RON a fost aplicată pentru stabilirea drepturilor salariale ale magistraţilor instanţei supreme, începând cu data de 01.10.2016.

Totodată, reclamantul nu a solicitat recurentului acordarea pretenţiilor din prezenta cerere de chemare în judecată. Mai mult admiterea capătului de cerere accesoriu nu este motivată nici în fapt nici în drept de către instanţa de fond, în acest caz fiind incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

3.2. Recursul formulat de pârâtul Institutul Naţional al Magistraturii

Pârâtul INSTITUTUL NAŢIONAL AL MAGISTRATURII a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii în sensul obligării pârârtului INM la plata reprezentând actualizarea sumelor pentru perioada 09.04.2015-30.06.2015 cu indicele de inflaţie şi acordarea dobânzilor legale, calculate de la data scadenţei şi până las plata efectivă.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Conform art. 1535 din. C. civ. "creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz culpabile a obligaţiei".

Ţinând seama de faptul că potrivit dreptului comun "Sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau in majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale si bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege, (art. 162 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii)", pârâţii nu puteau şi nici nu trebuiau să angajeze, să lichideze, să ordonanţeze şi să efectueze plata unor drepturi salariale în sensul celor solicitate, deoarece acordarea drepturilor salariale prin care s-a modificat VRS s-a făcut, anterior datei de 09.04.2015, prin hotărâri judecătoreşti constitutive de drepturi, neopozabile acestora, fapt care nu a facilitat determinarea VRS la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie" de către ordonatorii de credite.

Or, prin prisma celor expuse, nu se poate reţine în sarcina pârâţilor neexecutarea fără justificare sau culpabilă a obligaţiei de plată a sumelor aferente perioadei 09.04.2015 - până în prezent, cu consecinţa ] obligării acestora la plata daunelor - interese moratorii, câtă vreme incertitudinea legislativă în materie s-a^ 1 datorat exclusiv legiuitorului.

Mai mult decât atât, raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 publicată în M. Of. nr. 1029/21.12.2016, la dispoziţiile Legii nr. 71/2015, pentru aprobarea O.U.G nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice în anul 2015, dar şi la recomandarea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii către ordonatorii principali de credite, privind aplicarea în mod unitar a aceleiaşi valori de referinţă sectorială la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie", începând cu data de 09.04.2015, în raport de specificul fiecărei instituţii, emisă conform pct. 8 din ordinea de şedinţă din 15.05.2018 a Plenului CSM, Institutul Naţional al Magistraturii a întreprins toate demersurile necesare pentru obţinerea fondurilor în vederea acordării diferenţelor rezultate din recalcularea bursei de auditor de justiţie începând cu 09.04.2015, în funcţie de valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 421,36 şi, respectiv. 463.50 RON, atât cu ocazia rectificării bugetare din 2018 cât şi cu ocazia întocmirii bugetului pentru anul 2019.

În acest sens, directorul INM a emis Decizia nr. 165 din 18.07.2018, prin care s-a stabilit cuantumul bursei auditorilor de justiţie din cadrul INM pentru perioada de referinţă, prin raportare la valorile de referinţă sectorială în cuantum de 421,36 începând cu data de 09.04.2015 şi 463,5 RON începând cu data de 30.12.2016, care include VRS 405/445,5 RON, cu precizarea că plata diferenţelor rezultate din raportarea la valorile de referinţă sectorială anterior menţionate se va face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Institutului Naţional al Magistraturii.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.3. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat recurs împotriva sentinţei, prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea în parte a sentinţei recurate, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie si Justiţie şi respingerea acţiunii formulate în contradictoriu ca acesta ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

In mod greşit prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Conform art. 70 alin. (4) din Legea nr. 334/2004 republicata, cu modificările şi completările ulterioare, "Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şl Justiţie este ordonator principal de credite".

In atare situaţie, în speţa sunt aplicabile, mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. 13 din 13.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M. Of. Partea I, nr. 763 din 29.09.2016. Deci, calitatea de ordonator principal de credite a conducătorului unei autorităţi publice nu conferă automat acesteia şi calitatea de pârât.

Începând cu 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 şi în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Anexa VI a aceluiaşi act normativ, noile indemnizaţii de încadrare din sistemul justiţiei nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările şi adaosurile acordate prin aceeaşi lege. Principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 an fost menţinute şi în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.01.2011. Instanţa de fond a ignorat dispoziţiile Deciziei nr. 25 din 14.11.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M, Qf. nr. 916 din 22.12.2011. Prin această decizie, instanţa suprema a statuat că "Dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007 ...se interpretează în sensul ca nu se aplică şi magistraţilor".

În mod greşit prima instanţă a acordat reclamantului valoarea de referinţă sectorială determinată prin raportare la majorările salariate prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 şi art. 1 din O.G. nr. 10/2007.

Aceasta, deoarece reclamantul nu face parte din categoria personalului contractual din sectorul bugetar şi nici din categoria personalului care ocupă funcţii de demnitate publică, în aceasta ultimă categorie fiind încadraţi, potrivit pct. 11 - 13 din anexa nr. II a Legii nr. 154/1998, procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi adjuncţii acestuia.

Acordarea majorărilor în discuţie numai anumitor categorii profesionale a reprezentat opţiunea legiuitorului, şi nu o formă de discriminare.

In această ordine de idei, în considerentele Deciziei nr. 289 din 07X6.2005, publicată în M. Of. nr. 586 din 07.07.2005, Curtea Constituţională a reţinut că "legiuitorul este m drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îi înlocuiască cu altui nou, considerai mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit, ţinând seama şi de resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp".

Totodată, instanţa de contencios constituţional a statuat că "sporurile, premiile şi alte stimulente acordate demnitarilor şi altor salariaţi prin, acte nornative reprezintă drepturi salariate suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie. Diferenţierea indemnizaţiilor şi a salariilor de bază pentru demnitari şi alţi salariaţi din sectorul bugetar este opţiunea liberă a legiuitorului, ţinând seama de importanţa şi complexitatea diferitelor funcţii. legiuitorul este în drept, totodată, sa instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de baza, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula" (Decizia nr. 693 din 17.10.2006, publicată în M. Of. nr. 915 din 10.11.2006).

In jurisprudenţa sa, C.E.D.O a reţinut că "este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor sai din bugetul de stat. Statui poate introduce, suspenda sau anula piaţa unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare" (hotărârea din 08.11.2005, pron. în cauza Kechko c. Ucrainei).

De asemenea, aceeaşi instanţa a stabilit că "statul se bucura de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul sau de a verifica în ce măsura existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit" (hot. din 08.12.2009, pron. în cauza Wieczorek c. Poloniei).

Prin Deciziile nr. 818 - 821 din 03.07.2008, publicate în M. Of. nr. 537 din 36.07.2008, Curtea Constituţională a admis excepţiile de neconstituţionalitate invocate de Ministerul Justiţiei şi a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G.. nr. 137/2000, republicata, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În conformitate cu art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015 şi potrivit art. 31 alin. (1)3 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin art. I alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2016, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizaţiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea şi majorările salariate prevăzute de O.G. nr. 3/2006 şi O.G. nr. 10/2007.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.4. Recursul incident formulat de reclamantul A.

Reclamantul A. a formulat cerere de recurs incident, prin care a solicitat admiterea recursului incident, în sensul admiterii în tot a acţiunii, iar nu doar în parte, inclusiv pe calea casării cu trimitere spre rejudecare.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

În mod greşit au fost admise excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice şi a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucuresti. Toţi aceşti pârâţi sunt obligaţi să aprobe plata sumei pe care o datorează, plata neputând să fie dispusă doar de unul dintre ordonatori, din cauza specificului Ministerului Public.

Pe fond, a arătat că îşi menţine toate argumentele de fapt şi de drept cuprinse la fond. Distinct de lipsa motivării ordinelor de salarizare şi de inechităţile salariale suferite, a invocat chestiunea omiterii vechimii în muncă realizată anterior INM.

Ordinele de salarizare nu sunt motivate corespunzător; hotărârea recurată nu cuprinde toate motivele pentru care au fost respinse capetele de cerere.

Faptul că între timp pârâtul INM a confirmat temeinicia pretenţiilor sale nu este un argument pentru invalidarea hotărârii primei instanţe, ci valorează drept recunoaştere a pretenţiilor, o achiesare în sensul art. 436 din C. proc. civ., produsă ulterior pronunţării sentinţei, dar înainte de declararea căii de atac vizând capătul accesoriu.

Solicitarea sa din recurs este aceea de acordare a VRS în cuantum maxim, iar nu de 405 RON. Totodată, nu se poate face abstracţie de faptul că recunoaşterea post factum a unor pretenţii la nivel teoretic nu echivalează cu virarea efectivă a banilor. Nu se opune principiul că nu se poate da in recurs mai mult decât s-a cerut, deoarece cuantumului VRS decurge din lege.

În cadrul acestei cereri de recurs incident, recurentul - reclamant a solicitat a se da o hotărâre în măsura recunoaşterii, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 436 C. proc. civ., apreciind că Decizia nr. 154 din 18.07.2018 emisă de Directorul INM are valoarea unei recunoaşteri a pretenţiilor sale, o achiesare în sensul art. 436 C. proc. civ., produsă ulterior pronunţării hotărârii primei instanţe, dar mai înainte de declararea căii de atac vizând capătul accesoriu.

În drept, au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 488 alineta 1 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. În cadrul întâmpinării formulate la recursul promovat de recurentul Institutul Naţional al Magistraturii, recurentul-reclamant A. a invocat excepţia nulităţii recursului acestei instituţii, pentru lipsa semnăturii electronice. În cadrul aceleiaşi întâmpinări excepţia nulităţii recursului, raportat la dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., apreciindu-se că aspectele invocate vizează chestiuni de temeinicie, care exced controlului instanţei de recurs, ce poate analiza doar motivele de nelegalitate, nu şi de netemeinicie. Deopotrivă, s-au mai invocat excepţiile tardivităţii recursului, nulităţii recursului pentru lipsa semnăturii, respectiv excepţia lipsei dovezii de reprezentant legal şi convenţional.

4.2. În cadrul întâmpinării formulate la recursul promovat de recurentul Consiliul Superior al Magistraturii, recurentul - reclamant a invocat excepţia lipsei de interes a acestei autorităţi raportat la faptul că recurentul principal, debitorul propriu-zis, respectiv INM, nu a solicitat casarea în tot a hotărârii, ci doar casarea în parte, mai exact în partea vizând obligarea acestuia la plata de dobânzi. În cadrul aceleiaşi întâmpinări, recurentul - reclamant a mai invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât criticile de nelegalitate nu se încadrează în motivele prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., excepţia tardivităţii recursului, excepţia nulităţii acestuia, pentru lipsa semnăturii, respectiv excepţia lipsei dovezii de reprezentant legal şi convenţional.

La data de 05.06.2019 recurentul - reclamant a depus Completare la întâmpinarea formulată împotriva recursului promovat de Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul căreia invocă excepţia nulităţii acestuia, pentru lipsa semnăturii electronice.

4.3. În cadrul întâmpinării formulate la recursul promovat de recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurentul - reclamant a invocat aceleaşi excepţii ca şi în cadrul întâmpinării formulate împotriva recursului promovat de recurentul Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv excepţia lipsei de interes, excepţia nulităţii recursului, întrucât criticile de nelegalitate nu se încadrează în motivele prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., excepţia tardivităţii recursului, excepţia nulităţii acestuia, pentru lipsa semnăturii, respectiv excepţia lipsei dovezii de reprezentant legal şi convenţional.

4.4. În cadrul tuturor întâmpinărilor formulate împotriva recursurilor principale promovate de pârâţi, recurentul - reclamant, invocând dispoziţiile art. 436 C. proc. civ., a solicitat a se pronunţa o hotărâre în măsura recunoaşterii parţiale făcute de aceste părţi, respectiv de INM şi CSM, prin raportare la Decizia nr. 165 din 18.07.2018 emisă de Directorul INM şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016.

4.5. Recurenţii - pârâţi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii şi Institutul Naţional al Magistraturii, au formulat întâmpinări la recursul incident promovat de reclamantul A., prin care au solicitat respingerea acestuia.

4.6. Intimatul - pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a formulat întâmpinare la recursurile promovate de pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Institutul Naţional al Magistraturii, solicitând admiterea acestora.

4.7. La rândul său, intimatul - pârât Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare la recursurile promovate de recurenţii - pârâţi, solicitând a se menţine soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

4.8. Intimatul - pârât Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare la recursul incident, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

4.9. Împotriva recursului promovat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a formulat întâmpinare recurentul-pârât Institutul Naţional al Magistraturii, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi în principal, constatarea că reclamantul a renunţat la judecata cererii formulate în contradictoriu acesta; în subsidiar, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerea cererii de chemate în judecată faţă de Consiliul Superior al Magistraturii ca atare, admiterea excepţiei lipsei de interes şi respingerea acţiunii ca devenită fără interes, precum şi respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere privind acordarea dobânzilor legale.

4.10. Totodată, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare şi împotriva recursului incident formulat de către recurentul-reclamant A., solicitând respingerea acestuia, ca neîntemeiat.

5. Răspunsurile la întâmpinări

Recurentul -pârât Institutul Naţional al Magistraturii a formulat răspunsuri la întâmpinarile depuse de recurentul - reclamant A. şi de intimatul - pârât Ministerul Finanţelor Publice. Cu privire la întâmpinarea depusă de reclamant, solicită respingerea apărărilor formulate de acesta.

În ceea ce priveşte întâmpinarea formulată de intimatul - pârât Ministerul Finanţelor Publice, arată că achiesează la argumentele aduse de acesta, în sensul mneţinerii soluţiei pronunţate de prima instanţă cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia pârât şi, în consecinţă, a respingerii acţiunii, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

6.1. În ceea ce priveşte excepţiile invocate de recurentul - reclamant A., în cadrul întâmpinărilor

Având în vedere multitudinea incidentelor procesuale invocate de către recurentul-reclamant raportat la recursurile părţilor adverse, pentru o eficienţă a redactării hotărârii judecătoreşti, Înalta Curte reţine mai întâi o folosire excesivă a mijloacelor procesuale puse la dispoziţie de lege, prin invocarea cu caracter ineficient a acestora, ceea ce va determina respingerea acestora în bloc, dar cu indicarea pe scurt a raţiunilor avute în vedere pentru fiecare în parte.

6.1.1. Excepţia nulităţii recursului pentru lipsa semnăturii, în ceea ce priveşte recursurile promovate de CSM şi de Parchetul ÎCCJ

Ambele recursuri poartă la dosar semnătura olografă în original a reprezentantului instituţiei emitente.

6.1.2. Excepţia nulităţii recursului pentru lipsa semnăturii electronice

Recursul INM a fost depus la dosar cu semnătura olografă, care este identică cu cea existentă pe exemplarul original al răspunsului la întâmpinare depus de aceeaşi instituţie, astfel că nu se poate demonstra existenţa unui dubiu real cu privire la emitentul actului procesual.

Pe de altă parte, cât timp recursurile promovate de CSM şi de Parchetul ÎCCJ poartă la dosar semnătura olografă în original a reprezentantului instituţiei emitente, nu era necesară şi semnătura electronică.

6.1.3. Excepţia nulităţii, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că cele trei recursuri principale formulate de instituţiile pârâte invocă aspecte legate de aplicarea legii, putând fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

6.1.4. Excepţia tardivităţii recursurilor

Faţă de data comunicării sentinţei recurate către pârâţi (4.03.2019, respectiv 05.03.2019) şi faţă de data formulării cererilor de recurs (20.03.2019 pârâtul PICCJ; 21.03.2019 pârâtul CSM şi 20.03.2019 pârâtul INM), Înalta Curte constată că acestea sunt formulate în interiorul termenului legal de 15 zile de la comunicare.

6.1.5. Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant legal şi convenţional

Această excepţie, invocată în cadrul susţinerilor referitoare la lipsa semnăturii, este nefondată; recurentul-reclamant a invocat acest vicu procedural fără a indica în concret care sunt temeiurile pe care se sprijină dubiile referitoare la lipsa calităţii de reprezentant, în măsura în care actul procesual se bucură de prezumţia de legalitate din punct de vedere al condiţiilor sale de formă (emitent şi semnatar).

6.1.6. Excepţia lipsei de interes, raportat la recursurile formulate de CSM şi Parchetul ÎCCJ

Emiterea unui nou act administrativ care recunoaşte reclamantului un drept superior celui solicitat prin cererea introductivă de instanţă nu conduce din punct de vedere procedural la lipsirea de interes a recursului, cât timp pârâtul poate contesta şi alte aspecte corelative debitului principal (de exemplu, acordarea accesoriilor).

6.1.7. În ceea ce priveşte recursul promovat de CSM, reclamantul a mai invocat nulitatea recursului acestei autorităţi, pe considerentul transmiterii tardive a cererii de recurs conţinând semnătura olografă a reprezentantului legal.

Înalta Curte constată că atâta timp cât, la momentul punerii în discuţie a excepţiei de către instanţă, cerinţa procedurală fusese îndeplinită, susţinerile recurentului-reclamant nu sunt fondate.

6.2. În ceea ce priveşte cererea de aplicare a procedurii hotărârii parţiale

Înalta Curte constată că, potrivit prev. art. 436 din C. proc. civ.

"Cazuri

(1) Când pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoaşterii.

(2) Dacă recunoaşterea este parţială, judecata va continua cu privire la pretenţiile rămase nerecunoscute, instanţa urmând a pronunţa o nouă hotărâre asupra acestora."

Pe de o parte, aceste dispoziţii se aplică exclusiv fazei procesuale a judecăţii în fond; pe de altă parte, nu există o recunoaştere formală raportat la petitul acţiunii, ci reclamantul a invocat o recunoaştere implicită dedusă din emiterea unui nou act administrativ care ar acorda acestuia drepturi superioare celor pretinse prin cererea introductivă de instanţă. Or, procedura simplificată a hotărârii parţiale nu poate fi aplicată într-o asemenea ipoteză; de asemenea, trebuie să fie vorba în cauză de pretenţii cu caracter divizibil, ipoteză neregăsită în speţa de faţă. Prin urmare, şi această solicitare de ordin procedural este nefondată.

6.3. În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii

6.3.1. Cu privire la criticile legate de faptul că instanţa de fond nu a luat act de renunţarea la judecată

Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii, cât timp reclamantul nu a depus în această cauză o cerere de renunţare la judecată. Astfel cum rezultă din precizările formulate de reclamant, renunţarea la judecata cererii formulate în contradictoriu cu CSM, adresată Tribunalului Călăraşi, a vizat capetele de cerere păstrate spre competentă soluţionare de Tribunalul Călăraşi.

6.3.2. Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Superior al Magistraturii

Înalta Curte constată că este fondat acest motiv de casare.

Promovarea oricărei acţiuni în justiţie presupune îndeplinirea a patru cerinţe esenţiale: formularea unei pretenţii, un interes (legitim, născut, actual şi personal), calitatea şi capacitatea procesuală a părţilor. Aceste cerinţe sunt cumulative, neîndeplinirea oricăreia dintre ele paralizând declanşarea sau continuarea acţiunii civile.

Întrucât reclamantul este cel care promovează acţiunea, acesta stabileşte cadrul procesual, în concordanţă cu dispoziţiile art. 194 din C. proc. civ., trebuind să justifice calitatea procesuală pasivă a persoanei chemate în judecată, ceea ce presupune în cauza de faţă, calitatea de ordonator de credite în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului bursei prevăzute de art. 17 din Legea nr. 303/2004.

Or, în cauză, Consiliul Superior al Magistraturii nu deţine această calitate, având în vedere că în perioada în care reclamantul a avut calitatea de auditor de justiţie, bursa de care acesta a beneficiat a fost stabilită prin decizii emise de directorul Institutului Naţional al Magistraturii, care are calitatea de ordonator de credite.

In lumina considerentelor Deciziei nr. 13/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care, într-o situaţie similară, s-a stabilit că Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salariată, Înalta Curte constată că se impune admiterea acestui recurs, casarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

Ca urmare, a admiterii acestui motiv de casare, nu vor mai fi analizate celelalte motive curpinse în memoriul de recurs depus de acest pârât.

6.4. Cu privire la recursul formulat de pârâtul Institutul Naţional al Magistraturii

Recursul acestui pârât este formulat exclusiv cu privire la acordarea actualizării debitului principal.

Înalta Curte constată că prima instanţă a realizat o corectă aplicare a prevederilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, prin obligarea pârâtului INM la plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit referinţei sectoriale menţionate anterior şi venitul efectiv plătit, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferentă, de la data scadenţei până la data plăţii efective şi obligarea pârâţilor Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe langa Tribunalul Ialomiţa şi Parchetul de pe langa Tribunalul Calarasi la plata diferenţei dintre drepturile salariale cuvenite şi cele încasate în perioada 01.07.2015- 01.10.2016, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală până la data plăţii efective, cu obligarea pârâţilor la efectuarea menţiunilor necesare privind salarizarea în bazele de date prevăzute de lege în acest scop.

Astfel, în mod corect, prima instanţă a avut în vedere şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 (Completul competent sa judece recursul in interesul legii), publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, prin care s-a reţinut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflaţie acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naţionale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale, acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ. din 2009. În concluzie, recursul formulat de acest pârât va fi respins ca nefondat.

6.5. În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

6.5.1. Cu privire la greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte constată că în mod corect a respins ca neîntemeiată prima instanţă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este întemeiată, având în vedere că în cauză a fost formulată cererea de obligare a pârâtului la emiterea actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale. Astfel, în raport de petitul formulat, a fost justificată legitimarea procesuală pasivă a acestui pârât.

6.5.2. Cu privire la admiterea pe fond a acţiunii

Înalta Curte va respinge şi aceste critici ca nefondate. Înalta Curte reţine ca fiind legală sentinţa de fond sub aspectul stabilirii includerii în calculul indemnizaţiilor de încadrare brute, începând cu data de 09 aprilie 2015, a unei valori de referinţă sectoriale de 405 RON, având în vedere că hotărârile judecătoreşti prin care a fost recunoscută această valoare sectorială sunt anterioare datei de 09 aprilie 2015, iar prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 s-a statuat că egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să se facă avându-se în vedere nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, stabilit şi prin raportare la drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti existent la nivel de familie ocupaţională, fără să menţioneze că este vorba despre nivelul maxim aflat în plată.

Or, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, stabilit prin raportare la drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti existent la nivelul de familie ocupaţională a "Justiţiei" la data de 09 aprilie 2015 include valoarea sectorială de 405 RON.

În acest sens, Înalta Curte reţine că valoarea sectorială de 405 RON a fost stabilită în mod expres prin mai multe hotărâri judecătoreşti pentru o parte dintre magistraţii din cadrul instanţelor din raza Curţilor de Apel Cluj şi Oradea, în acest sens fiind decizia Curţii de Apel Cluj din data de 04 iulie 2011 în dosarul nr. x/2008 şi decizia nr. 402/02.02.2011 a Curţii de Apel Oradea.

La fel, Înalta Curte reţine că prin sentinţa civilă nr. 48/13.01.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016, a fost obligat pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii să emită dispoziţii de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectoriale de 405 RON, începând cu 09 aprilie 2015, sentinţă ce a devenit definitivă prin respingerea recursului de către Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 2369/22.06.2017).

În ceea ce priveşte argumentul aplicării retroactive a dispoziţiilor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituţional a reţinut că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare a magistraţilor reclamanţi în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituţională a stabilit că efectul constatării neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti (considerentul 32).

Prin urmare, însăşi instanţa de control constituţional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispoziţiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituţional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti individuale întregii categorii profesionale şi familii ocupaţionale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităţilor constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Aşadar, argumentul recurentului-pârât este prezentat în mod eronat ca fiind unul care ţine de temporalitatea aplicării deciziilor Curţii Constituţionale. În realitate, aplicarea unitară şi generală a dispoziţiilor legale incidente în materia salarizării, inclusiv pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităţilor din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor la edictarea O.U.G. nr. 20/2016.

De altfel, Ministerul Justiţiei a înţeles să valorifice considerentele deciziei Curţii Constituţionale, prin emiterea Ordinului nr. 4680/C din 21.12.2016, adresat tuturor judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi asistenţilor judiciari, în cuprinsul căruia indemnizaţia de încadrare brută a fost recalculată începând cu data de 09 aprilie 2015, deci pentru o perioadă anterioară publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial. Aşadar, prin cererea de recurs, pârâtul îşi contestă propria practică administrativă de punere în executare a cadrului normativ de salarizare a personalului, în acord cu dispoziţiile constituţionale. Astfel, şi acest recurs va fi respins ca nefondat.

6.6. În ceea ce priveşte recursul incident formulat de reclamantul A.

Un prim motiv de recurs se referă la greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice şi a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucuresti.

Înalta Curte constată că prima instanţă a realizat o corectă aplicare a legii, prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă CAB, având în vedere că reclamantul nu a făcut dovada îndreptăţirii acestui pârât de a sta în judecată pe vreunul dintre capetele de cerere formulate.

Pe de altă parte, cum în mod corect a reţinut prima instanţă, şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice este întemeiată.

Din cuprinsul motivării acţiunii, rezultă că pretenţiile formulate împotriva pârâtului MFP se referă la alocarea fondurilor necesare pentru plata sumelor de bani cuvenite, reclamantul justificând calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, prin aceea că acesta trebuie obligat la alocarea fondurilor necesare pentru plata sumelor de bani cuvenite.

Având în vedere că faţă de prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, precum şi ale art. 1, 2 şi 4 din O.G. nr. 22/2002, efectuarea demersurilor legale pentru asigurarea fondurilor necesare pentru executarea hotărârii este în sarcina ordonatorului principal de credite, între reclamant şi Ministerul Finanţelor Publice neexistând raporturi juridice civile, raporturile dintre Ministerul Finanţelor Publice şi ordonatorul principal de credite fiind raporturi de drept public, în mod corect a reţinut prima instanţă că nu este justificată calitatea procesuală pasivă a pârâtului.

Pe fondul recursului, recurentul a invocat aspecte legate de lipsa motivării ordinelor de salarizare şi de inechităţile salariale suferite, precum şi chestiunea omiterii vechimii în muncă realizată anterior INM.

Or, cât timp prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acestor aspecte, recurentul-reclamant avea deschisă exclusiv calea completării hotărârii, neputând invoca pe calea recursului chestiuni noi, neanalizate de prima isntanţă.

Înalta Curte constată că, raportat la prevederile art. 494 şi 478 din C. proc. civ., partea nu poate modifica petitul direct în recurs, o asemenea solicitare fiind inadmisibilă, regula procedurală necunoscând excepţii.

Astfel, criticile subsumate motivului de casare reglementat de prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt nefondate.

În ceea ce priveşte critica nemotivării sentinţei, şi aceasta este nefondată. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.

Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă. De altfel, se constată că prin argumentele aduse pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce au fost verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată.

Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei.

Ca urmare, şi motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

În concluzie, recursul incident declarat de recurentul-reclamant este nefondat.

6.7. Temeiul procesual al soluţiei date recursurilor

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. şi în aplicare aart. 30 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul principal formulat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii; va casa în parte sentinţa civilă recurată şi rejudecând, va respinge acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă; va menţine în rest dispoziţiile sentinţei recurate; va respinge recursurile principale formulate de pârâţii Institutul Naţional al Magistraturii şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi recursul incident formulat de reclamantul A., ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile invocate de recurentul-reclamant A. şi cererea de aplicare a procedurii hotărârii parţiale, ca nefondate.

Admite recursul principal formulat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinţei civile nr. 2730 din 12 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa civilă recurată şi rejudecând,

Respinge acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

Respinge recursurile principale formulate de pârâţii Institutul Naţional al Magistraturii şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi recursul incident formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2730 din 12 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 22 martie 2022.