Appeal dismissed: Prosecutors' special allowances at December 2018 levels upheld as lawful under statutory caps.

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 29.07.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (PÎCCJ) să emită noi ordine de salarizare pentru reclamantă, începând cu 01.01.2019 şi 01.02.2019, cu acordarea sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în procentul maxim de 15% şi a sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi de confidenţialitate în procentul cel mai mare stabilit pentru procurori, ambele raportate la indemnizaţiile de încadrare stabilite prin ordinele nr. 124/01.02.2019 şi nr. 420/28.02.2019 ale Procurorului General al PÎCCJ - ordine pe care reclamanta le contestă, precum şi obligarea pârâţilor Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi la repararea prejudiciului şi acordarea drepturilor salariale cuvenite, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu plata dobânzii de la scadenţa până la data plăţii.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 859 din data de 28 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi. Totodată, instanţa de fond a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 anterior, a declarat recurs reclamanta A., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În susţinerea căii de atac formulate a arătat, în esenţă, recurenta că soluţia primei instanţe a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 34 din O.U.G. nr. 114/2018, coroborate cu cele ale art. 7 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 153/2017, în măsura în care judecătorul fondului a reţinut legalitatea Ordinelor nr. 124/1.02.2019 şi 420/28.02.2019 ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care, în cadrul stabilirii drepturile sale salariale, sporurile pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, de confidenţialitate şi pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare şi periculoase (toxicitate), au fost acordate de la 01.01.2019, prin menţinerea nivelului sumelor acordate pentru luna decembrie 2018.

În opinia recurentei, odată cu acordarea, începând cu 01.01.2019, a majorării salariale de 1/4 reglementată de O.U.G. nr. 114/2018, drept efect al modificării indemnizaţiei de încadrare şi al caracterului sporului de element al salariului lunar, acordat ca procent la indemnizaţia de încadrare, trebuia să opereze şi o modificare a cuantumului sporurilor, fiind, astfel, nelegală soluţia cuprinsă în ordinele atacate, de menţinere a valorii sporurilor, ce a generat, în fapt, o reducere a cuantumului procentual al acestora faţă de valoarea indemnizaţiei de bază.

De asemenea, a mai arătat recurenta că păstrându-se proporţia dintre suma indemnizaţiilor de încadrare crescute cu 1/4 şi procentul sporurilor, nu s-ar aduce atingere prevederilor art. 25 din Legea 153/2017. De altfel, recurenta a învederat că limitarea prevăzută art. 25 din Legea 153/2017, în sensul că suma sporurilor şi a altor beneficii să nu poată depăşi 30 % din suma indemnizaţiilor de încadrare, nu înseamnă că angajatorul le poate stabili în procente diferite, cu ignorarea scopului pentru care au fost acordate de către legiuitor .

Mai mult, a susţinut recurenta că prima instanţă a realizat o eronată aplicare a criteriilor aferente verificării tratamentului discriminatoriu, omiţând să observe că, în aplicarea prevederilor art. 25 din Legea cadru nr. 153/2017, s-a ajuns să se stabilească în mod aleatoriu, chiar discreţionar, cuantumul acestor sporuri, fără a se avea în vedere criterii clare, fiind încălcate chiar şi principiile enunţate în aceeaşi lege (art. 6), respectiv. cele ale nediscriminării, egalităţii şi chiar transparenţei.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi au solicitat respingerea recursului formulat de recurenta - reclamantă, ca nefondat, reiterând aspectul lipsei calităţii lor procesuale pasive în litigiul pendinte.

4.2. În cauză a formulat întâmpinare şi intimatul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind temeinică şi legală.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsurile formulate de recurentă faţă de ambele întâmpinări depuse în cauză, recurenta - reclamantă A. a solicitat, prin invocarea unor aspecte similare celor din memoriul de recurs, respingerea apărărilor intimaţilor - pârâţi, apreciind susţinerile acestora drept neîntemeiate.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 12 martie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 16 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că aspectele invocate de intimaţii - pârâţi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, privind lipsa calităţii procesuale pasive a acestora în prezenta cauză, nu pot face obiectul controlului de legalitate în recurs, câtă vreme astfel de excepţii au fost invocate şi în faza de judecată a fondului, asupra lor s-a pronunţat Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 859 din data de 28 noiembrie 2019, în sensul respingerii excepţiilor, iar împotriva unei astfel de soluţii, intimaţii nu au declarat recurs în niciuna dintre formele reglementate de C. proc. civ., statuările primei instanţe asupra cadrului procesual pasiv, intrând, astfel, în puterea lucrului judecat.

2. Totodată, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că, în cadrul procesual al recursului, instanţa de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu şi motivele de netemeinicie. Or, în cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a prezentat, în repetate rânduri, argumente vizând sarcina probei şi modalitatea de interpretare şi apreciere, de către instanţa de judecată, a probatoriilor administrate în cauză ori de determinare a situaţiei de fapt, care se constituie drept critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a sentinţei recurate. Ca atare, Înalta Curte nu poate analiza, în recurs, astfel de aspecte, ele urmând să fie avute în vedere doar în măsura în care sunt de natură a susţine cazul de casare căruia i se circumscriu criticile formulate de recurentă.

3. De asemenea, în vederea identificării limitelor învestirii, Înalta Curte, examinând calea de atac promovată de reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe, observă că, deşi aceasta nu a încadrat expres criticile etalate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ea tinde la invocarea motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al unui astfel de text normativ, susţinând recurenta că modul în care Curtea de Apel Bucureşti a dezlegat chestiunea manierei de acordare, prin Ordinele nr. 124/01.02.2019 şi nr. 420/28.02.2019 ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a sporurilor reglementate de O.U.G. nr. 114/2018, coroborată cu Legea nr. 153/2017, reprezintă o aplicare şi interpretare greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte nu poate împărtăşi, însă, opinia recurentei - reclamante, apreciind criticile invocate ca fiind nefondate, iar soluţia instanţei de fond drept conformă prevederilor legale aplicabile materiei, nefiind incident motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă, instanţa de control judiciar reţine că potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017:

"Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz".

Aşadar, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 este prevăzut, în mod expres, faptul că suma sporurilor care se cuvin personalului căruia i se adresează actul normativ nu poate depăşi plafonul de 30% raportat la valoarea totală a fondului salariilor de bază la nivelul ordonatorului de credite. De asemenea, chiar dacă, prin legea de salarizare, s-a stabilit acordarea mai multor categorii de sporuri, respectiv 15% pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, 25% pentru sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi 5% pentru păstrarea confidenţialităţii, sensul textului legal menţionat nu este acela de a conferi salariatului un drept la acordarea sporurilor la nivelul de 45%, ci doar o obligaţie a ordonatorului de credite de a nu depăşi respectivul nivel instituit legal.

Procentele sus indicate reprezintă limite maxime stabilite de legiuitor, iar, în acord cu raţionamentul instanţei de fond, pe care îl apreciază ca fiind unul conform literei şi spiritului normei în discuţie, Înalta Curte reţine că recurentei - reclamante nu îi este recunoscut necondiţionat dreptul la acordarea cumulată a sporurilor într-un astfel de cuantum (maxim).

Astfel, legiuitorul stabileşte în patrimoniul recurentei doar dreptul la acordarea sporurilor, valoarea acestora urmând a fi determinată prin aplicarea dublei condiţionări invocate şi de judecătorul fondului, respectiv: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute în Anexa V a Legii nr. 153/2017 şi, totodată, interdicţia depăşirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizaţiilor de încadrare/salariilor de bază aferentă ordonatorului de credite.

Astfel, determinarea, în concret, a întinderii fiecăruia dintre sporuri intră în marja de apreciere a fiecăruia dintre ordonatori, în cadrul căreia acesta poate opta pentru cuantumul pe care îl consideră cel mai adecvat raportat la bugetul alocat.

Aceste aspecte au fost, de altfel, dezlegate şi prin Decizia nr. 15/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care, în punctele 79-82 s-a statuat astfel:

79. Prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea - cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30% din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

80. Prin art. 24 din Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că "limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în lege şi în anexele nr. I-VIII". Aşadar, nivelul sporurilor este determinat în raport cu regulile pe care legea le stabileşte: încadrarea fiecărui spor în limitele prevăzute în lege şi în anexele sale şi interdicţia depăşirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

81. Aşa cum s-a reliefat mai sus, soluţia legislativă a limitării sporurilor salariale este consacrată prin prevederile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază. Totodată, prin art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, pentru categoria de personal din sistemul justiţiei, categorie din care face parte şi personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi al parchetelor de pe lângă acestea, sunt stabilite următoarele sporuri:

a) Pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, această categorie de personal "beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare, corespunzător timpului lucrat" [art. 4 alin. (1)].

b) "Judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la curţile de apel, tribunale, tribunalele specializate şi judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asistenţii judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică şi personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice şi al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, precum şi specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, personalul de probaţiune beneficiază şi de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare." (art. 5).

82. Prin raportare la conţinutul normativ al prevederilor art. 4 şi 5 redate anterior, rezultă că, în accepţiunea legii, sporurile nu sunt stabilite într-un procent fix, prestabilit din salariul de bază, deoarece sintagma "până la" semnifică limitarea lor, prin determinarea unui nivel maxim în care fiecare dintre aceste sporuri trebuie să se încadreze. Indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

De asemenea, însuşindu-şi raţionamentul juridic expus de instanţa de fond în hotărârea pronunţată, pe care îl apreciază legal şi temeinic, Înalta Curte reţine că dubla limitare (plafonare) indicată în paragrafele anterioare nu a fost eliminată de prevederile art. 34 din O.U.G. nr. 114/2018. De altfel, din contextul normativ al alin. (2) al art. 34 din O.U.G. nr. 114/2018, în care legiuitorul a arătat astfel:

"cuantumul sporurilor se menţine cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2018", rezultă că intenţia legiuitorului a fost de a limita efectele majorării reglementate de alin. (1) al aceluiaşi articol, instituind, practic o nouă plafonare a cuantumului sporurilor. Un astfel de aspect rezultă din utilizarea verbului "a se menţine" şi din utilizarea sintagmei "cel mult", ceea ce indică faptul că, deşi a operat o majorare a salariului de bază cu 1/4, nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu sporurile, cuantumul acestora neputând să îl depăşească pe cel acordat pentru luna decembrie 2018. Totodată, Înalta Curte observă că legiuitorul, nu distinge, în cuprinsul art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2018 între cuantumul procentual şi cel numeric al sporurilor acordate pentru luna 2018, motiv pentru care departajarea pe care recurenta o face între cele două sensuri nu poate fi reţinută, întrucât interpretului normei nu îi este permisă. De asemenea, nu se poate realiza nici coroborarea art. 34 alin. (2) cu art. 7 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 153/2017, în sensul propus de recurentă, întrucât, pe de o parte prevederile art. 34 reprezintă normă specială, derogatorie de la prevederile Legii nr. 153/2017, iar, pe de altă parte, chestiunea supusă analizei nu este cea a mecanismului de calcul al sporurilor, ci dacă, prin norma specială, a fost reglementată şi o majorare a sporurilor.

Făcând aplicarea în cauză a celor mai sus menţionate, Înalta Curte consideră că autoritatea pârâtă a acţionat în limitele marjei de apreciere recunoscută de legiuitor, păstrând, prin Ordinul nr. 124/01.02.2019, cuantumul sporurilor acordate începând cu data de 1 ianuarie 2019 la acelaşi nivel precum cel aferent lunii decembrie 2018, respectiv 2283 RON, cu titlu de spor de risc, suprasolicitare şi confidenţialitate şi 2607 RON, cu titlu de spor pentru condiţii grele, în contextul în care recurenta a ocupat aceeaşi funcţie şi şi-a desfăşurat activitatea în aceleaşi condiţii, inclusiv din perspectiva gradului profesional şi vechimii (în acest sens fiind înscrisurile de la dosarul primei instanţe). De asemenea, limitele majorării cuantumului sporurilor, stabilite prin Ordinul nr. 420/28.02.2019, au fost corect reţinute ca fiind cele aferente împlinirii vechimii de 20 de ani în funcţie.

Astfel, Înalta Curte reţine că sporurile pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase şi pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, dar şi cel pentru păstrarea confidenţialităţii, au fost stabilite în mod legal prin actele administrative atacate, neexistând vreo pasivitate a ordonatorului de credite în aplicarea normelor legale, faptul că acestea nu sunt acordate conform celor susţinute de recurenta - reclamantă nefiind de natură a genera nelegalitatea acestora, câtă vreme se respectă limita maximă prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017, iar cuantumul sporurilor se menţine, conform art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2018 la cel mult nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2018.

Totodată, Înalta Curte reţine că, după cum a învederat şi prima instanţă, aspectul unei nedovediri a atingerii plafonului de 30% (respectiv impactul sporurilor asupra fondului salariilor de bază la nivel de ordonator de credite), nu poate fi invocat, în contextul în care maniera de acordare a sporurilor (respectiv încadrarea acestora în limita sus indicată), stabilită prin ordinul emis în temeiul Legii nr. 153/2017 şi aplicat până la data de 31 decembrie 2018, nu a fost contestată de recurentă.

Şi critica referitoare la existenţa unei stări de discriminare este nefondată, instanţa de control judiciar apreciind relevante din această perspectivă aspectele dezlegate prin punctele 86 - 95 ale Deciziei nr. 15/2021, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a statuat astfel:

86. Principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală".

87. În plus, decizia Curţii Constituţionale menţionată anterior este pronunţată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare şi nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.

88. Nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiţiei (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispoziţiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I-IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaţionale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în coerenţa întregii reglementări, în mod coroborat.

89. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

90. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu reţine o încălcare a principiului egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greşită prima orientare jurisprudenţială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situaţii de discriminare pe cale judiciară şi repararea, în consecinţă, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% şi în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea), care desfăşoară activitate în condiţii similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătoreşti, fie în baza unei decizii administrative.

91. De principiu, pot exista situaţii concrete în care disponibilul bănesc la nivelul unui ordonator secundar de credite permite acordarea pentru fiecare salariat aflat în aceeaşi situaţie a unor sporuri care pot să atingă limita maximă cumulată a sporurilor, cu respectarea încadrării în plafonul impus de lege pentru acel ordonator, pe când în cazul altui ordonator secundar, disponibilul să nu îi permită stabilirea sporurilor acordate până la nivelul maxim de 45% pentru fiecare salariat.

92. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale.

93. Într-o astfel de situaţie, legea îngăduie apariţia unor astfel de diferenţe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară.

94. Mai mult, în această privinţă, în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)

95. Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiaşi categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiţi, să existe diferenţieri în funcţie de sumele de bani aflate la dispoziţia acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situaţii de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influenţa nivelul de determinare al sporurilor, apariţia unei eventuale situaţii de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluţionare a recursului în interesul legii.

După cum corect a reţinut şi prima instanţă, recurenta şi colegii care la 01.01.2019 depăşeau plafonul pentru 2022, nu se regăseau în ipostaze comparabile, iar prin ordinul nr. 420/2019, emis drept efect al atingerii vechimii de 20 de ani în funcţie, salarizarea a fost stabilită la nivel maxim, prin comparaţie cu un procuror care îndeplinea aceleaşi condiţii, neputându-se reţine un tratament discriminatoriu căruia să-i fi fost supusă recurenta.

În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind temeinică şi legală.

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 859 din data de 28 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 859 din data de 28 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 martie 2022.