Scope of reparative measures for abused national minority property alienated pre-1989 and the exclusion of demolished buildings

Şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, solicitând anularea Deciziei nr. 1125/18.07.2019 emisă de pârâtă, obligarea acesteia să emită o nouă decizie cu respectarea tuturor prevederilor legale incidente şi, în subsidiar, constatarea calităţii reclamantei de persoană împuternicită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din Iaşi, str. x şi, pe cale de consecinţă, să se dispună acordarea de despăgubiri pentru acest imobil, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 147/2019 din 26 noiembrie 2019, a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că, în ceea ce priveşte terenul solicitat prin cererea de retrocedare, Comisia specială a reţinut, în mod absolut nelegal, faptul că nu se poate dispune retrocedarea întrucât "terenul se afla în proprietatea unor persoane fizice înainte de anul 1989, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de act autentic de vânzare cumpărare", respectiv sentinţa civilă nr. 46/08.01.2007 a Judecătoriei Iaşi.

Aceasta concluzie este nelegală, fiind consecinţa interpretării greşite a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 şi art. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 83/1999.

Potrivit acestor prevederi legale, în ipoteza în care imobilele au fost înstrăinate legal după data de 22.12.1989, restituirea în natură nu mai poate fi dispusă, fiind acordate exclusiv măsuri reparatorii prin echivalent.

Per a contrario, în situaţia imobilelor înstrăinate anterior anului 1989, restituirea în natură poate fi dispusă, măsura impunându-se cu prioritate faţă de acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent. Desigur, în ipoteza în care restituirea în natură nu mai este în mod obiectiv posibilă - de exemplu imobilul a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor legale - urmează să fie acordate măsuri reparatorii prin echivalent, neexistând absolut nicio prevedere legală -şi nici raţiune logică - care să suprime dreptul la o reparaţie de acest fel.

Interpretarea contrară a primei instanţe este de natură să încalce grav atât dreptul de proprietate cât şi principiul constituţional al egalităţii în drepturi, în condiţiile în care suprimarea dreptului la despăgubiri ar privi doar o categorie a beneficiarilor legilor specială de reparaţie - minorităţile naţionale şi cultele religioase.

Prevederile art. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 83/1999 nu limitează în niciun moment aplicarea actului normativ doar la imobilele care s-ar afla în prezent în proprietatea unei persoane de drept public sau al unei unităţi deţinătoare prevăzute la art. 2.

Articolul 1 din O.U.G. nr. 83/1999 prevede în mod clar că actul normativ se aplică imobilelor care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român în perioada comunistă.

Nu se prevede nicăieri faptul că, în situaţia în care bunul nu se află în patrimoniul statului sau al unei unităţi deţinătoare, legea nu este aplicabilă.

Dimpotrivă, art. 1 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, prevede în mod expres faptul că, în situaţia în care nu se poate dispune restituirea în natură - de exemplu în situaţia în care terenul nu se mai află în proprietatea statului fiind înstrăinat conform prevederilor legale - se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, evident tot în temeiul O.U.G. nr. 83/1999.

O.U.G. nr. 83/1999 nu exclude posibilitatea stabilirii de despăgubiri, ca măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul categoriei de construcţii anterior menţionate.

Legiuitorul a dorit să scoată de sub sfera de aplicare a O.U.G. nr. 83/1999, între altele, categoria construcţiilor demolate ulterior preluării abuzive, însă acesta nu a dorit să suprime de plano dreptul persoanei îndreptăţite la despăgubiri, căci într-o astfel de ipoteză ar fi făcut-o în mod expres.

Dreptul persoanei îndreptăţite la despăgubiri pentru construcţiile demolate ulterior preluării abuzive există, însă măsurile reparatorii prin echivalent urmează a fi acordate "potrivit legii speciale care va reglementa tipul şi procedura de acordare a despăgubirilor", conform art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000.

Pentru a determina care sunt măsurile reparatorii şi în ce condiţii se acordă acestea pentru construcţiile preluate abuziv din proprietatea unor culte religioase şi care, ulterior, au fost demolate, este necesar să se identifice actul normativ special, în sensul art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, care reglementează toate aceste aspecte.

Recurenta solicită să se constate că în raport de succesiunea în timp a actelor normative cu caracter reparator, mai exact în raport de momentul intrării în vigoare a unor astfel de acte normative, dar şi în funcţie de obiectul lor de reglementare şi de conţinutul lor specific, în ceea ce priveşte categoria de construcţii în discuţie, "legea specială" este Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În opinia recurentei, concluzia primei instanţe în sensul că nu exista cadru legal pentru acordarea de despăgubiri cu privire la construcţiile demolate este în mod evident greşită, câtă vreme, în realitate, dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres acest aspect, stabilind dreptul persoanei îndreptăţite la "măsuri reparatorii prin echivalent."

A admite contrariul, ar echivala cu o limitare nejustificată a dreptului unor persoane de a solicita şi obţine despăgubiri pentru imobile preluate abuziv de către Statul Roman şi demolate de-a lungul timpului, limitare de natură a încălca principiului constituţional al egalităţii în drepturi, instituindu-se astfel privilegii şi discriminări pe considerente arbitrare.

În susţinerea recursului sunt indicate şi redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă invocă încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiile art. 6 alin. (1) din O. U.G. nr. 94/2000 şi a prevederilor art. 1 şi 2 din O. U.G. nr. 83/1999.

Potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, coroborat cu art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, dacă imobilul ar fi fost înstrăinat de statul român după data de 22 decembrie 1989, solicitanta ar fi fost în drept să opteze şi să obţină măsuri reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5) din acelaşi act normativ.

Pentru imobilul din litigiu, Comisia specială de retrocedare, constatând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, coroborat cu art. 6 - alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, a respins cererea de retrocedare cu privire la retrocedarea imobilului şi implicit a acordării de măsuri reparatorii pentru imobilul înstrăinat de statul român anterior datei de 22 decembrie 1989.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999, ca act normativ special în domeniul retrocedărilor imobilelor, a fost adoptată de legiuitor tocmai pentru a crea cadrul legal necesar restituirii bunurilor imobile care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale şi au fost preluate abuziv de statul român.

Astfel, legiuitorul a urmărit soluţionarea respectivelor cereri printr-o procedură administrativă specială, în baza unei legi speciale care, potrivit principiului "specialia generalibus derogant", derogă de la regulile prevăzute de legile generale.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, "în cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanţe de urgenţă au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5) ".

În situaţia imobilelor înstrăinate legal anterior datei de 22 decembrie 1989, voinţa legiuitorului a fost în sensul neacordării de măsuri reparatorii în echivalent.

Cazurile în care pot fi acordate măsuri reparatorii în echivalent în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt expres şi limitativ prevăzute de acest act normativ, iar printre acestea nu se află şi cazul bunurilor imobile înstrăinate de către statul român anterior datei de 22 decembrie 1989.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond, în mod temeinic şi legal, a constatat că soluţia Comisiei se întemeiază în mod justificat pe interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, fiind îndreptăţiţii să primească despăgubiri doar acei proprietari ale căror terenuri au fost înstrăinate legal după anul 1989.

Nici susţinerea recurentei privind acordarea de despăgubiri nu este întemeiată şi nu poate fi primită.

Astfel, conform art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999 "sunt imobile, în sensul acestei ordonanţe de urgenţă, construcţiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităţilor, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi"

Limitele acordării eventualelor despăgubiri cuvenite recurentei-reclamante sunt reglementate conform dispoziţiilor acestui act normativ. În acest sens sunt dispoziţiile art. 1 alin. (1) din ordonanţă care prevăd că "imobilele care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă."

În ceea ce priveşte construcţiile demolate, la punctul 3 din Normele metodologice aferente art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se prevede expres faptul că:

"Nu intră sub incidenţa O.U.G. nr. 83/1999, republicată, imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator, precum şi construcţiile demolate."

Recurenta-reclamantă a solicitat acordarea de despăgubiri pentru construcţia care a fost demolată şi care nu mai există în natură la data formulării cererii de restituire.

Ori, potrivit textului de lege citat, nu sunt imobile, în sensul prevăzut de O.U.G. nr. 83/1999, decât "construcţiile existente în natură", iar nu şi cele demolate.

Prin urmare, în mod temeinic, instanţa de fond a constatat faptul că susţinerile recurentei-reclamante nu pot fi primite, dispoziţiile invocate ale art. 1 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, la care face trimitere dispoziţiile art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999 republicată, fac trimitere la teza de la alin. (4) al aceluiaşi articol, în care se face vorbire exclusiv de situaţia terenurilor, iar nu a clădirilor.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Astfel fiind, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 147/2019 din 26 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2022.