Judicial inspection dismissal: Mandatory pre-judicial complaint to chief inspector required before challenging disciplinary resolution

Şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a solicitat instanţei să anuleze Rezoluţia nr. 724/27.03.2019 emisă de pârât şi să dispună reluarea investigaţiilor.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 290/2021 din 9 martie 2021, a respins excepţia nelegalei compuneri a completului, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea formulată de reclamant A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond precum şi împotriva încheierilor pronunţate în cauză reclamantul A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 5 şi 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă deşi sesizarea inspecţiei judiciare a avut loc în 2018, înregistrată sub nr. x/2018, sub regimul legii vechi, al art. 45 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 cu modificările si completările ulterioare, care la data comiterii faptelor reclamate şi a sesizării Inspecţiei Judiciare avea următorul conţinut:

"(5) Rezoluţia de respingere a sesizării prevăzută la alin. (1) lit. c) şi alin. (4) poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de Ia comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile."

În opinia recurentului, soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii este greşită deoarece înfrânge legea, fiind aplicată greşit în timp, şi denota o rea-credinţă evidentă, manifestată de altfel pe întregul parcurs al procesului, astfel încât se impune admiterea recursului, rejudecarea cauzei care să conducă la anularea rezoluţiei de clasare şi la redeschiderea cercetărilor în vederea anchetei disciplinare.

Se mai arată că sesizarea Inspecţiei Judiciare a fost făcută în anul 2018 şi înregistrată sub nr. x/2018, iar o primă investigaţie a fost ratată şi soldată cu inapte concluzii bazate pe o pseudo verificare a celor petrecute în realitate, probabil dintr-o colegialitate incorect înţeleasă, inspectorul judiciar denaturând realitatea celor petrecute şi ignorând contestarea amenzii judiciare abuzive cât şi admiterea contestaţiei şi anularea încheierii abuzive a judecătorului B., al cărei malpraxis judiciar s-a vădit până la urmă.

Recurentul mai susţine că, ulterior, a solicitat (după completarea şi reluarea cercetărilor pe baza aspectelor noi ignorate, neverificate de inspectori şi reclamate ca atare) şi anularea rezoluţiei nr. 724/27 martie 2019 a Inspecţiei Judiciare, de clasare a plângerii cu care a fost sesizată în raport de conduita judecătorului cauzei care era dator să facă un control judiciar efectiv asupra actului de sesizare, în întregul său.

De altfel, potrivit legii şi Regulamentului Inspecţiei Judiciare aplicabile, potrivit art. 17 alin. (1) din Regulament, "în situaţia în care Inspecţia Judiciară este sesizată cu aspecte care au făcut obiectul unor verificări anterioare, pentru care, după caz, s-a formulat răspuns sau s-a dispus clasarea, respingerea sesizării, cercetarea disciplinară sau exercitarea acţiunii disciplinare de către Inspecţia Judiciară, noua sesizare primeşte acelaşi număr de înregistrare cu cel al sesizării anterioare."

Recurentul consideră că şi respingerea cererii de recuzare este greşită, pentru că judecătoarea C. se află în această speţă într-o situaţie de incompatibilitate absolută prohibită de art. 42 pct. 13 C. proc. civ., interpretat prin prisma art. 6 din Convenţie, întrucât ne aflăm pe poziţii ostile şi ireconciliabile generate de faptul că suntem avocaţii victimelor din procesul la CEDO privind evenimentele din 13-15 iunie şi în procedura penală naţională în care tatăl judecătoarei a fost pus sub acuzare pentru infracţiuni împotriva umanităţii ca urmare a participaţiei la represiunea criminală din acele zile, în care deşi era procuror general adjunct nu a intervenit pentru menţinerea supremaţiei legii si protecţia victimelor, prin prezenţa sa încurajând forţele de represiune că faptele lor criminale se desfăşoară sub acoperirea procuraturii şi a supervizat operaţiunile de luare de ostateci, tratamente inumane, tortură, lipsire de libertate în lagărele de prizonieri ad-hoc instituite la Academia de Poliţie din Băneasa şi la Unitatea Trupelor de Securitate din Măgurele.

Cu privire la violarea repartizării aleatorii a cauzei, se arată că trimiterea a fost dirijată şi nu aleatorie, cu încălcarea legii organice nr. 247/2005, la un anume judecător dedicat, înseamnând tot o nelegală compunere/constituire a completului de judecată (în lipsa unei definiţii legale) care se invocă pe cale de excepţie. Când judecătorul este şi incompatibil absolut, asta înseamnă că tot nelegal constituire/compunere a completului de judecată compus de un judecător incompatibil, care nu poate deci judeca, în loc de un judecător compatibil, imparţial, cu reputaţia neştirbită, care este mai presus de orice bănuială, care nu are interese personale în cauză de niciun fel, care respectă legea, Constituţia şi Convenţia EDO în sensul obligaţiei prevăzute de art. 31 din Legea naţională nr. 590/2003 pentru puterea judiciară şi pentru oricare persoană. Prin urmare, hotărârea este supusă sancţiunii prevăzute de art. 488 pct. 2 C. proc. civ. din motivul violării repartizării aleatorii şi dirijării la un alt judecător decât cel la care trebuia să ajungă prin legala repartizare aleatorie.

Chiar dacă judecătorul cauzei poate avea o altă opinie cu privire la admisibilitate, punerea în dezbatere a oricărei cereri nu poate fi refuzată.

O cerere poate fi admisă sau respinsă dar după dezbaterea şi analizarea ei, soluţia de admitere sau de respingere neputând fi discutată de Inspecţia Judiciară ci reclamată într-o cale de atac.

Refuzul de a punea cerere în dezbatere şi de a o analiza ca şi măsurile represive faţă de autorul cererii, sunt însă abuzuri impardonabile care cad în competenţa de cercetare a Inspecţiei Judiciare, potrivit prerogativei sale legale.

Inspectorul judiciar s-a prefăcut că nu înţelege sau a abandonat dispreţuitor prerogativa conferită Inspecţiei, nu a făcut verificările necesare, a tratat din nou superficial sesizarea şi a clasat-o, etalând o infailibilitate a unui judecător abuziv.

Ignorarea unei cereri sau respingerea nemotivată constituie abuz, cum abuz a fost şi returnarea unor documente de teamă că rămânerea lor la dosar ar răsturna probaţiunea premeditat-unidirecţionată într-un dosar, contrar principiului egalităţii de arme în dosarul penal.

O asemenea conduită întocmită tocmai la acest nivel judiciar, de Curte de Apel, nu este corectă, nu înseamnă profesionalism şi nici respectarea legii care ar trebui să caracterizeze activitatea de înfăptuire a Justiţiei şi nici nu plasează judecătorul mai presus de orice bănuială ci, din contră, îl decredibilizează pe magistrat, vulnerabilizează actul de justiţie, îl transformă în contrariul său ca în perioada de dinainte de 1998 când procuratura şi securitatea spuneau ce e probă şi ce nu.

Nu poate fi trecut cu vederea că, deşi au reclamat aceste aspecte la Inspecţia Judiciară, aceasta, printr-o verificare sumară şi deloc imparţială, a conchis că sesizarea trebuie clasată fiindcă scrie în încheierea de şedinţă (dictată de judecătorul reclamat) că ar fi fost ireverenţios cu instanţa sau că nici nu ar fi contestat măcar măsura abuzivă de sancţionare cu amendă judiciară maximă de 5000 RON, clasare care este impardonabilă şi, într-un stat de drept, nu ar putea fi trecută cu vederea.

Situaţia de fapt este incorect redată, fiind probabil o modalitate de apărare a judecătoarei B. ori un reflex al inspectorului, într-o încercare de colegialitate greşit înţeleasă.

Această situaţie poate fi verificată în urma audierii înregistrării şedinţei de judecată din data de 14.05.2018. În temeiul dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 544/2004, Înalta Curte solicită să i se pună în vedere pârâtei să prezinte fişierul cu înregistrarea de şedinţă şi toate celelalte documente care au stat la baza emiterii Rezoluţiei atacate, inclusiv a întregului conţinut al dosarului de anchetă/verificare disciplinar întocmit, sub confirmarea, prin semnătură, din partea Inspectorului -Şef că acelea sunt toate actele de inspecţie.

Recurentul mai susţine că are calitate de parte interesată inclusiv în sensul C. proc. pen. (definit la art. 339 C. proc. pen.) şi al jurisprudenţei CEDO, ca şi al Curţii Constituţionale, întrucât numele său şi referiri la activitatea sa sunt menţionate într-un mod inadecvat, neadevărat şi care îl prejudiciază, în cuprinsul actului de sesizare a instanţei care a deschis dosarul nr. x/2017, astfel că are dreptul la apărare, inclusiv la apărarea reputaţiei şi la exercitarea procedurilor legale în faţa oricăror instanţe şi în orice împrejurare şi jurisdicţie pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime, orice restrângere de drepturi neputând fi operată decât în conformitate cu dispoziţiile art. 53 din Constituţie,

Cum procesul penal are şi o latură civilă, este în afara oricărei discuţii că are şi un interes legitim, direct, născut şi actual, de a interveni, fie şi numai pe latura civilă a acestuia, deşi probele care însoţeau cererea de intervenţie erau utile şi concludente pentru aflarea adevărului - obligaţie prevăzută de art. 5 C. proc. pen. în cauză, şi chiar şi pentru consolidarea prezumţiei de nevinovăţie în sensul art. 4 C. proc. pen. şi apărarea a doi dintre cei puşi sub acuzare.

Recurentul mai arată că se află în situaţia prevăzută de lege pentru denegare de dreptate, întrucât orice cerere adresată judecătorului trebuie primită şi soluţionată în raport cu art. 5 noul C. proc. civ. şi pentru restrângerea de drepturi prohibită de art. 53 din Constituţie, stabilind în mod corect împrejurările şi succesiunea cererilor, ascultând înregistrarea-martor a şedinţei de judecată a momentului la care a fost prezent şi în timp ce şedinţa era întreruptă (după ce instanţa dispusese trimiterea dosarului la completul imediat următor).

Cu privire la pretinsa interdicţie de a depune acte în dosar, menţionează că încheierea din 19 februarie 2018 nu i-a fost comunicată, o contestă de plano şi prin separata acţiune, de îndată ce îi va fi comunicată.

Cu toate acestea, interdicţia de a depune documente la dosar pentru că nu ar fi parte, nu se poate extinde şi la posibilitatea de a formula potrivit cu legea de procedură cereri însoţite de probe.

În opinia recurentului, judecătoarea B. avea obligaţia de a soluţiona cererea de intervenţie procesuală (Art. 5 C. proc. civ. aplicabil prin coroborare cu art. 2 C. proc. pen. prin prisma art. 6 din Convenţie, raportat la obligaţia prevăzută de art. 31 din Legea nr. 590/2003), sub sancţiunea prevăzută de lege pentru încălcarea art. 53 din Constituţie.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Cu privire la excepţia nelegalei compuneri a completului (prin încălcarea principiului repartizării aleatorii), Înalta Curte reţine că potrivit art. 94 alin. (10) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti: "Stabilirea obiectului cauzei se face, de regulă, de către un grefier cu studii superioare, sub coordonarea unui judecător. După stabilirea numărului din aplicaţia ECRIS, dosarele se predau personalului responsabil cu efectuarea repartizării aleatorii, având ataşate dovezile privind modul în care au fost transmise."

Textul legal impune ataşarea la dosar a dovezilor privind "modul în care au fost transmise" actele de sesizare a instanţei, respectiv "prin poştă, curier ori fax sau în orice alt mod prevăzut de lege", iar această operaţiune este prealabilă repartizării aleatorii.

Înalta Curte reţine că nicio prevedere legală nu impune ataşarea la dosar a vreunui formular, ori extras din sistemul informatic ECRIS privind repartizarea aleatorie a cauzelor. La dosar se află procesul-verbal de repartizare aleatorie a cauzei pe secţie şi pe completul de judecată.

Prin compunerea instanţei se înţelege alcătuirea instanţei de judecată cu numărul de judecători prevăzut de lege, în acest sens existând norme de organizare judecătorească.

Astfel, potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, "Cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale."

Aceste dispoziţii legale au fost aplicate în cauza de faţă, dosarul fiind repartizat unui complet de judecată format dintr-un judecător.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că reclamantul nu s-a adresat inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare cu plângere împotriva Rezoluţiei de clasare nr. 724/A din data de 27 martie 2019 emisă în dosarul nr. x al Inspecţiei Judiciare, deşi dispoziţiile art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 prevăd obligativitatea parcurgerii acestei proceduri prealabile.

Nu pot fi primite susţinerile recurentului potrivit cărora, în cauza de faţă, nu ar fi fost aplicabile prevederile sus-menţionate, motivat de împrejurarea că actul contestat îl reprezintă Rezoluţia de clasare nr. x/2018 emisă sub imperiul prevederilor anterioare ale Legii nr. 317/2004, întrucât obiectul dosarului nr. x/2019 l-a constituit "anulare rezoluţie IJ nr. 724/27.03.2019".

Necesitatea parcurgerii unei proceduri administrative, prealabil sesizării instanţei de judecată, este stabilită prin voinţa legiuitorului, prin intermediul normelor de procedură speciale.

Recurentul-reclamant a sesizat instanţa cu o acţiune în anularea unei rezoluţii de clasare a sesizării emisă în urma verificărilor prealabile cu privire la eventuale abateri disciplinare ale magistraţilor, rezoluţie emisă de Inspecţia Judiciară în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004.

La data emiterii rezoluţiei atacate - 27.03.2019 şi, inclusiv la data introducerii acţiunii-14.11.2019, normele procesual civile speciale privind soluţionarea litigiului în anularea rezoluţiei de clasare emisă de Inspecţia Judiciară, conţinute de art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, prevedeau că împotriva rezoluţiei de clasare prevăzută la art. 45 alin. (4), persoana care a formulat sesizarea poate depune plângere adresată inspectorului şef, în termen de 15 zile de la comunicare. Plângerea se soluţionează în cel mult 20 de zile de la data înregistrării la Inspecţia Judiciară.

Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, voinţa legiuitorului a fost aceea de a condiţiona admisibilitatea acţiunii în justiţie în anularea rezoluţiei de clasare emisă de Inspecţia Judiciară de urmarea unei proceduri administrative prealabile, prin plângerea adresată inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare.

Or, în cauză, această procedură nu a fost parcursă de partea reclamantă.

Neparcurgerea procedurii administrative prealabile atrage respingerea acţiunii ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii din data de 17.11.2020, Înalta Curte constată că în mod legal şi temeinic a respins instanţa de fond cererea recurentului-reclamant de introducere în cauză a magistratului reclamat. Astfel, Inspecţia Judiciară a precizat că nu se impune introducerea în cauză a magistratului vizat de rezoluţia de clasare nr. 724/A din data de 27 martie 2019 emisă în dosarul nr. x al Inspecţiei Judiciare, respectiv, a judecătoarei B., deoarece aceasta nu are calitatea de beneficiar al actului administrativ contestat, astfel cum este această noţiune definită în materia contenciosului administrativ, prin raportare şi la prevederile art. 78 alin. (2) C. proc. civ.

Rezoluţia de clasare contestată a fost emisă ca urmare a sesizării primite în condiţiile art. 45 alin. (1) din acelaşi act normativ, fiind efectuate numai verificări prealabile, ce au condus la concluzia că nu există indiciile săvârşirii vreunei abateri disciplinare.

Raportat la obiectul aspectelor semnalate şi dată fiind verificarea prealabilă efectuată în temeiul art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 s-a apreciat că nu se impune, în contextul procesual ce viza legalitatea emiterii rezoluţiei de clasare, introducerea în cauză a magistratului, în condiţiile în care acesta nu este un veritabil "beneficiar" al actului atacat, în sensul prevederilor legii contenciosului administrativ.

Împrejurarea că rezoluţia de clasare s-a comunicat în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, republicată şi modificată, direct persoanei care a formulat sesizarea, dar şi persoanei vizate de sesizare nu atrage, de plano, calitatea procesuală pasivă în cauză, sintagma folosită de legiuitor în cuprinsul normei enunţate, aceea de "persoană vizată", fiind în mod evident diferită de valenţele juridice acordate în cadrul legii contenciosului administrativ termenilor de "emitent al unui act contestat" şi respectiv, "beneficiarului acestuia".

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că potrivit principiului independenţei judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte reţine incidenţa prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Rezultă, aşadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecăţii excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic al magistratului.

Cu alte cuvinte, stabilirea situaţiei de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti.

Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviinţarea şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă.

Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esenţă garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluţionat cererile de apel, pronunţându-se asupra argumentelor invocate de părţi, motivarea hotărârii explicând şi fundamentând soluţia concretizată în dispozitivul deciziei.

Reaua-credinţă presupune intenţia frauduloasă a magistratului: ea se manifestă prin încălcarea cu bună ştiinţă de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi şi/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puţin magistratul, deşi nu urmăreşte expres, acceptă în mod conştient vătămarea unei persoane.

Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi este un element distinct de reaua-credinţă a magistratului sau de grava neglijenţă - aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept. Or, în cauză, nu s-au prezentat şi identificat indicii temeinice privind reaua-credinţă, nici privind grava neglijenţă a magistratului.

Grava neglijenţă presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijenţă se apreciază, între altele, de exemplu, şi în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanţe. Dincolo de aceste aspecte, sunt şi alţi factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuţii etc. Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijenţă, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă.

De asemenea, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 290/2021 din 9 martie 2021, a încheierilor prin care a fost respinsă excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată şi încheierea din 8 martie 2021, prin care s-a respins cererea de recuzare a judecătorului incompatibil C., încheierea din 16 februarie 2021, de respingere a cererii de reexaminare precum şi împotriva încheierii din 17 noiembrie 2020, de respingere a cererii de introducere în cauză a doamnei judecător B., pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2022.