Joint liability of company administrator for tax debts: Burden of proof for bad faith and sufficiency of administrative motivation

Şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele DGRFP Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, a solicitat, anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 2989/11.03.2019 emisă de DGRFP Braşov şi a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.11.2018 emisă de AJFP Braşov, ca fiind netemeinice şi nelegale, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 98/2019 din 10 octombrie 2019, a admis acţiunea formulată de reclamantul A., împotriva pârâtelor Agenţia Judeţeană A Finanţelor Publice Braşov şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, a anulat Decizia nr. 2989/11.03.2019 emisă de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov de soluţionare a plângerii prealabile şi Decizia nr. 366341/15.11.2018 de angajare a răspunderii solidare emisă de pârâta Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov şi a obligat pârâtele, în solidar, la plata sumei de 50 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 14 noiembrie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de lămurire a dispozitivului Deciziei nr. 98/10.10.2019, a lămurit înţelesul dispoziţiei cu privire la plata cheltuielilor de judecată, în sensul obligării pârâtelor, în solidar, să plătească reclamantului suma de 50 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru datorată în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, reclamantul rezervându-şi dreptul de a solicita onorariul avocaţial pe cale separată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 98/2019 din 10 octombrie 2019, şi a încheierii din 14 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pârâtele Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov au declarat recurs.

Recursurile sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 5 C. proc. civ.

După prezentarea situaţiei de fapt, în motivarea recursurilor, se arată că documentele şi împrejurările avute în vedere la emiterea deciziei de antrenare a răspunderii solidare dovedesc condiţiile impuse de legiuitor în conformitate cu dispoziţiile art. 25 din Legea 207/2015 după cum urmează:

a) fapta ilicită este nerespectarea condiţiilor impuse de art. 20, alin. (1) din Legea 2017/2015 privind Codul de procedură fiscală;

b) existenţa prejudiciului o reprezintă obligaţiile datorate de B. în cuantum de 5.630.904 RON provenite din perioada în care debitoarea s-a aflat sub administrarea reclamantului, ce nu poate fi recuperat din averea debitoarei sus- menţionate;

c) existenţa legăturii de cauzalitate dintre condiţiile mai sus menţionate, este neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de legislaţia fiscală în sensul declarării/neachitării debitelor datorate bugetului consolidat al statului.

d) vinovăţia reclamantei în calitate de administrator este determinată însăşi de funcţionarea unei entităţi, aflată sub oblăduirea sa directă ce a produs pagube irecuperabile în mod repetat bugetului consolidat, ce nu pot fi recuperate din averea debitoarei.

Este evident că administratorul societăţii avea cunoştinţă de obligaţiile fiscale restante şi, cu toate acestea, a omis în mod voit să achite obligaţiile fiscale, fiind astfel dovedită reaua credinţă a acestuia. Atâta timp cât plata obligaţiilor fiscale reprezintă un atribut şi o acţiune exclusiv personală a administratorului şi depinde astfel numai de voinţa acestuia, însăşi neplata acestor obligaţii fac dovada relei credinţe .

Reclamantul nu poate invoca situaţia economică nefavorabilă în activitatea societăţii pentru că, însăşi continuarea activităţii în aceste condiţii reprezintă voinţa exclusivă a acestuia şi implicit şi răspunderea personală privind consecinţele acestei activităţi.

În ceea ce priveşte prejudiciul, este evident că acesta există şi a fost cauzat şi ca urmare a neachitării creanţelor fiscale de către societatea debitoare.

Fapta ilicită este condiţionată de existenţa calităţii de asociat, acţionar, administrator sau orice altă persoană fizică ce desfăşoară o activitate în interesul persoanei juridice, dacă această activitate are ca rezultat starea de insolvabilitate.

Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu este reglementat de dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că reprezentanţii legali nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a achita la scadenţă creanţele fiscale.

Nu poate fi vorba de buna-credinţă în situaţia în care s-a prelungit menţinerea în funcţiune a unei societăţi cu activitatea în pierdere şi lipsă a contractărilor, aspecte care nu previzionau redresarea sau vreun rezultat pozitiv în ceea ce priveşte plata obligaţiilor către bugetul de stat.

În cazul neplăţii cu rea credinţă a obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat, reprezentanţii legali trebuie să prevadă rezultatul faptei ilicite şi să urmărească producerea acestuia.

Aceasta înseamnă că, pentru a putea fi stabilită răspunderea solidară a reclamantului cu debitoarea B. S.R.L. este obligatorie probarea împrejurării că datoria fiscală de 5.630.904 RON provine din modul în care reclamantul, în calitate de asociat şi administrator, şi-a exercitat atribuţiile ce îi reveneau în cadrul societăţii.

În speţă, reaua - credinţă a reclamantului, în calitatea sa de asociat al B. S.R.L., societate declarată insolvabilă şi în prezent în insolvenţă conform Legii nr. 85/2014, reiese din faptul că acesta nu a declarat sumele datorate bugetului general consolidat, aspect recunoscut în cuprinsul contestaţiei administrative.

În concret, reclamantul, ca şi administrator, nu a efectuat demersuri pentru declararea şi achitarea obligaţiilor imputate societăţii, fapt ce a atras calcularea şi de accesorii de către organul fiscal, şi nici nu a formulat contestaţie împotriva actelor administrativ fiscale comunicate, pe care înţelege să le critice abia în prezenta acţiune.

Reaua credinţă a reclamantului rezultă şi din împrejurarea că nu a efectuat nici un demers pentru achitarea obligaţiilor fiscale restante pentru care au fost întreprinse măsuri de executare silită, nu a formulat contestaţie, nu a solicitat eşalonarea la plată a obligaţiilor fiscale, astfel încât există intenţia de a prejudicia creditorul fiscal.

Conform art. 20 alin. (1) Codul de procedură fiscală, reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice, precum şi reprezentanţii desemnaţi ai asocierilor fără personalitate juridică sunt obligaţi să îndeplinească obligaţiile ce revin potrivit legislaţiei fiscale persoanelor sau entităţilor reprezentate. Aceşti reprezentanţi îndeplinesc obligaţiile fiscale de plată ale persoanelor sau entităţilor reprezentate din acele mijloace pe care le administrează.

Din această dispoziţie legală rezultă că asociaţii sunt responsabili faţă de societate pentru stricta îndeplinire a obligaţiilor şi pentru gestionarea resurselor financiare si materiale.

Gestionarea deficitară a resurselor societăţii, corelată cu neplata obligaţiilor fiscale precum şi faptul că nu s-au indicat de către reclamant împrejurări de natură să-i circumstanţieze comportamentul fiscal, duc la concluzia existenţei relei credinţe şi justifică angajarea răspunderii solidare.

Contrar susţinerii reclamantului, în speţă, reiese reaua-credinţă a administratorului/asociatului debitoarei întrucât, prin acţiunile derulate, comportamentul fiscal şi dezinteresul manifestat faţă de situaţia societăţii comerciale în raport cu obligaţiile faţă de organul fiscal, nu şi-a îndeplinit îndatoririle pe care legea le impune.

În ceea ce priveşte lipsa de motivare a Deciziei nr. 366341/15.11.2018, recurentele precizează că nici acest motiv care a stat la baza pronunţării sentinţei recurate nu este întemeiat.

În opinia recurentelor decizia contestată conţine aspecte relevante ale angajării răspunderii, temeiul legal, art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi motivele în fapt, neachitarea la termenele de scadenţă a obligaţiilor fiscale aferente perioadei în care reclamantul a avut calitatea de administrator deşi avea disponibilităţile financiare în acest sens, rezultând şi reaua credinţă, atâta timp cât s-au folosit disponibilităţile băneşti în alt scop în loc de plata creanţelor faţă de bugetul de stat.

De asemenea, apreciază nelegală sentinţa civilă recurată cu privire şi la obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru, având în vedere prevederile art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013.

În susţinerea recursului sunt indicate şi redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.11.2018 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, s-a stabilit angajarea răspunderii solidare a reclamantului în vederea realizării, în tot, a creanţelor fiscale ale societăţii S.C. B. S.R.L., în limita sumei de 5.630.904 RON.

Organul fiscal a constatat a fi întrunite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii solidare, în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015.

Astfel, s-a reţinut că societatea comercială B. S.R.L. a înregistrat obligaţii fiscale în sumă totală de 5.630.904 RON, debitoarea persoană juridică fiind declarată insolvabilă în temeiul art. 265 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală potrivit procesului-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x din 04.06.2018 emis de către AJFP Braşov. Organul fiscal emitent a reţinut că reclamantul, în calitate de administrator, a dat dovadă de rea credinţă, conduită ce rezultă din pasivitatea de care a dat dovadă cu bună ştiinţă, provocând insolvabilitatea societăţii prin nedepunerea nici unui efort în vederea recuperării creanţelor societăţii sau în vederea stingerii la scadenţă a obligaţiilor fiscale datorate la bugetul statului ori în vederea clarificării situaţiei fiscale a societăţii.

Împotriva acestei decizii reclamantul a formulat contestaţie, această cale administrativă de atac fiind respinsă prin Decizia nr. 2989/11.03.2019 emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov.

Înalta Curte constată că temeinic şi legal s-a reţinut că în decizia contestată se arată generic că reclamantul nu a întreprins demersurile legale în vederea achitării obligaţiilor, fără însă a se arăta în concret care anume au fost aceste demersuri omise de reclamant. Simplul fapt că administratorul nu a mai putut identifica măsuri care să ducă la o eventuală redresare a societăţii şi de a evita blocajul economic nu poate echivala cu reaua sa credinţă, fiind un fapt evident acela că, într-un anumit context economic o societate comercială poate ajunge în situaţia în care să nu mai poată face faţă obligaţiilor sale financiare în lipsa vreunei rele intenţii a administratorului şi chiar dacă acesta întreprinde toate demersurile legale şi face toate eforturile pentru redresarea activităţii.

Instanţa de control judiciar reţine că un act administrativ este motivat atunci când el enunţă motivele de fapt şi de drept pentru care autorul său îl consideră justificat.

Motivarea reprezintă o condiţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ.

Altfel spus, motivarea este o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri în concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului.

Aşadar, motivarea este o formalitate substanţială a cărei absenţă sau insuficienţă antrenează invaliditatea actului.

Motivarea urmăreşte o dublă finalitate, şi anume: îndeplineşte o funcţie de transparenţă a procedurilor administrative în profitul cetăţenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat şi permite autorităţii judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia.

De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat.

Înalta Curte precizează că obligaţia motivării actului administrativ reprezintă o cerinţă de legalitate a acestuia unanim acceptată atât pe plan intern, cât şi la nivelul dreptului unional.

Motivarea actului administrativ constituie o garanţie împotriva arbitrariului şi se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale şi subiective.

Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de competenţa emitentului ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conţină şi elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.

Sub aspectul motivării actului administrativ, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis şi trebuie să prezinte într-o manieră clară algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate motivarea măsurilor şi de asemenea, să permită instanţelor efectuarea revizuirii actului, insuficienţa motivării sau nemotivarea atrăgând nulitatea.

În acest sens, este cauza C 509/1993 prin care instanţa de contencios unional a reţinut că o detaliere a motivelor este necesară şi atunci când instituţia emitentă dispune de o largă putere de apreciere, întrucât motivarea conferă actului transparenţă, putându-se verifica în acest fel dacă actul este corect fundamentat.

O motivare insuficientă sau greşită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui.

De asemenea, în mod corect s-a reţinut că neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale poate fi imputabilă doar atunci când administratorul ori asociatul deşi dispun de fonduri suficiente atât pentru derularea activităţii cât şi pentru achitarea sumelor datorate statului, ei nu efectuează voit plăţile către fisc sau atunci când deşi au înstrăinat o parte din bunurile incluse în patrimoniul social nu au folosit sumele obţinute pentru stingerea obligaţiilor fiscale sau în interesul societăţii.

Înalta Curte constată că în mod corect s-a reţinut că, în cauză, nu s-a demonstrat intenţia reclamantului, prin acţiune sau omisiune, de a sustrage societatea pe care o reprezintă de la plata obligaţiilor fiscale.

Elementul necesar şi determinant pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului sau asociatului, reaua credinţă reprezintă o stare de fapt care trebuie dovedită, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumpţia de vinovăţie în cazul administratorilor şi asociaţilor. Cum legiuitorul nu a instituit o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina administratorului, invocarea dispoziţiilor legale nu constituie dovada necesară şi suficientă şi nu atrage automat răspunderea persoanei în solidar cu debitoarea.

Prin urmare, Înalta Curte constată că pentru angajarea răspunderii solidare, respectiv pentru aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, reaua-credinţă trebuie a fi dovedită în mod efectiv. Reaua-credinţă este condiţia esenţială, cerută de către legiuitor. Nu se poate prezuma în situaţia constatării unor debite fiscale ale societăţii că acestea nu au fost achitate cu rea-credinţă.

Atragerea răspunderii solidare reprezintă o formă a răspunderii civile delictuale, astfel că pe lângă condiţia prejudiciului trebuie dovedită şi forma de vinovăţie cerută de lege, aşadar trebuie analizate în mod concret toate circumstanţele de fapt care relevă atitudinea persoanei, pentru a se putea concluziona că aceasta a urmărit în mod direct crearea unui prejudiciu faţă de bugetul statului, condiţii ce nu sunt îndeplinite în cauza de faţă.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

Înalta Curte constată că şi recursul formulat împotriva încheierii din 14 noiembrie 2019 este nefondat, instanţa de fond temeinic şi legal a obligat recurentele la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru şi a luat act că reclamantul îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brasov în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov împotriva sentinţei nr. 98/2019 din 10 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi a încheierii din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2022.