Failure to prove ownership and abusive expropriation precludes presumption of state retention in religious property restitution cases

Şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. - Bucureşti în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România Bucureşti, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se admită contestaţia, anularea Deciziei nr. 7240/24.08.2017 şi să se constate calitatea sa de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul Sinagoga, situat în Municipiul Botoşani, str. x (13), judeţul Botoşani, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Român şi, totodată, să se dispună acordarea de despăgubiri pentru acest imobil, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 111 din 10 decembrie 2019, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

După prezentarea situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv dreptul la apărare astfel cum acesta este consacrat de art. 13 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta arată că în faţa primei instanţe a solicitat emiterea unei adrese către Primăria Mun. Botoşani prin care să fie solicitate informaţii cu privire la imobilul ce face obiectul prezentei cauze (situaţia juridică, istoric, număr poştal, istoric de rol fiscal), informaţii esenţiale pentru clarificarea situaţiei si aflării adevărului în cauză.

Obţinerea unor informaţii complete de la autorităţi cu privire la situaţia juridică a imobilului, era cu atât mai necesară, cu cât la dosarul cauzei a fost depus Extrasul din Tabelul cu averea mobilă şi imobilă a Comunităţii evreilor din Botoşani, pentru anul 1943, unde, la poziţia 50, se regăseşte Imobilul Sinagoga din Botoşani, str. x, compus din teren în suprafaţă de 599 mp şi construcţie în suprafaţă de 176 mp, aparţinând Comunităţii Evreilor din Botoşani.

Prima instanţă nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., nemanifestând rol activ pentru aflarea adevărului şi aplicarea corectă a legii.

Judecătorul este obligat în a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Raportând aceste aspecte de ordin teoretic în prezenta cauză, prima instanţă pe de o parte, a respins ca nefiind utilă cauzei solicitarea de emitere a unei adrese către Primăria Mun. Botoşani însă, pe de altă parte, a constatat că înscrisurile depuse în faţa Comisiei speciale de retrocedare nu sunt suficiente.

Soluţia de respingere a probatoriului solicitat a avut nu doar consecinţa constatării de către prima instanţă că ne aflăm "într-o insuficienţă probatorie", dar şi consecinţa încălcării dreptului de a solicita şi obţine măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent, în baza O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilele care au fost preluate în mod abuziv în perioada 1945-1989 de către Statul Român.

Prima instanţa a reţinut o pretinsă putere de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2016, cu nesocotirea astfel a prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Sub acest aspect, încă de la început, această pretinsă putere de lucru judecat (efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat) a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2016 a reprezentat principalul argument al instanţei de fond nu doar pentru respingerea pretenţiilor deduse judecăţii, dar şi pentru respingerea solicitării de emitere a unei adrese în vederea aflării adevărului în cauză.

În ceea ce priveşte efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, deşi nu este necesară întrunirea triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, este nevoie însă de existenţa identităţii de părţi.

Or, între prezenta cauză şi cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, nu poate fi reţinută existenţa unei astfel de identităţi în condiţiile în care cele două proceduri sunt distincte, inclusiv din perspectiva entităţii investită să soluţioneze cererile de retrocedare.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, existenţa sau nu a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat se analizează, în primul rând, în raport de existenţa sau nu a unei triple identităţi, nu de existenţa unei identităţi de "solicitare şi probatoriu".

În opinia recurentei, motivarea primei instanţe este atât de lacunară, încât nu se pot identifica, nici măcar prin analogie, motivele care au condus la soluţia de respingere a probei solicitate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă următoarele elemente: obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este obligaţia esenţială a magistratului în privinţa acestui act procedural, fiind principala garanţie a dreptului la un proces echitabil.

În acest sens, articolul 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune instanţelor naţionale obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi propunerile părţilor. Chiar dacă instanţele nu ar fi obligate să expună motivele respingerii fiecărui argument al unei părţi, nu aceeaşi posibilitate există în legătură cu obligaţia de a analiza şi examina efectiv principalele mijloace pe care acestea le expun.

În raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 care, pe de o parte, consacră dreptul cultelor religioase de a solicita şi obţine retrocedarea imobilelor care au fost preluate în mod abuziv în perioada 1945-1989, iar, pe de altă parte, stabileşte procedura de retrocedare, recurenta apreciază ca fiind nelegală soluţia Comisiei Speciale de Retrocedare prin care a fost respinsă cererea de retrocedare formulată, cu privire la imobilul ce face obiectul prezentei cauze şi soluţia instanţei de fond, aceasta fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Potrivit O.U.G. nr. 94/2000, în situaţia în care sunt îndeplinite în mod cumulativ cele două cerinţe legale, respectiv (i) calitatea de proprietar şi (ii) preluarea abuzivă a imobilului, soluţia restituirii în natură ori prin echivalent, nu este o simplă facultate, ci o reală obligaţie legală.

Contrar celor reţinute de către prima instanţă, recurenta susţine că a dovedit îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse de normele legale.

Or, în speţă, în raport de înscrisurile depuse în susţinerea cererii de retrocedare, rezultă fără echivoc faptul că, Comunitatea Evreilor din Botoşani a avut în proprietate imobilul retrocedat până la data la care a fost preluat în mod abuziv de către Statul Român.

În acest sens, existenţa dreptului de proprietate al Comunităţii Evreilor din Botoşani asupra Imobilului, Sinagoga, situat în Municipiul Botoşani, rezultă neechivoc din cuprinsul extrasului din Tabelul cu averea mobilă şi imobilă a Comunităţii evreilor din Botoşani, pentru anul 1943, unde, la poziţia 50, se regăseşte Imobilul Sinagoga din Botoşani, str. x, compus din teren în suprafaţă de 599 mp şi construcţie în suprafaţă de 176 mp, aparţinând Comunităţii Evreilor din Botoşani.

Prin urmare, nu poate fi contestată împrejurarea că, acest imobil s-a aflat în proprietatea Comunităţii Evreilor din Botoşani, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, pâna la dată preluării abuzive de către Statul Român.

Sub acest aspect, prima instanţă a ignorat împrejurarea că, în speţă, operează o prezumţie de preluare abuzivă având în vedere că, incontestabil, imobilul a trecut în patrimoniul statului.

În aceasta situaţie, constatând că nu se poate face dovada formală a preluării abuzive - decizia administrativă nu este găsită, iar Imobilul, Sinagoga, situat în Botoşani, se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului -Comisia Specială de Retrocedare ar fi trebuit să reţină această împrejurare ca şi prezumţie de preluare abuzivă şi să soluţioneze cererea de retrocedare în raport de acest element.

În condiţiile inexistenţei unui act administrativ de preluare pentru un imobil care se regăseşte în patrimoniul statului, operează prezumţia relativă de preluare abuzivă, persoanele îndreptăţite fiind în imposibilitatea evidentă de a face dovada unui fapt negativ.

Prin urmare, faţă de toate aceste aspecte, nu se poate reţine că recurenta nu a făcut dovada preluării abuzive, în condiţiile în care imobilul se află în patrimoniul statului, fiind preluat fără plata unor despăgubiri juste şi echitabile;

În speţă operează o prezumţie de preluare abuzivă, în condiţiile în care, din motive obiective, nu se poate face dovada formală a preluării însă imobilul se află la acest moment în patrimoniul statului.

În susţinerea recursului sunt indicate şi redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că recurenta-reclamantă A., înfiinţată de B. din Romania şi Organizaţia Mondială Evreiască, a formulat mai multe cereri de retrocedare pe rolul Comisiei Speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor minorităţilor naţionale din România, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000. Prin cererea înregistrată sub nr. x/26.02.2013, s-a solicitat retrocedarea unui imobil sinagogă situat în Municipiul Botoşani, str. x (13), cu privire la care s-a susţinut că a fost preluat în mod abuziv de către Statul Roman în perioada comunistă.

Prin decizia nr. 7240 din 24.08.2017, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a respins cererea de retrocedare, reţinând că reclamanta nu a depus înscrisuri din a căror coroborare să reiasă dovada proprietăţii asupra imobilului şi nici înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive de către statul român a imobilului solicitat, nefiind astfel întrunite condiţiile prevăzute de lege.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat, în temeiul art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000.

În legătură cu acelaşi imobil, recurenta-reclamantă a mai formulat o cerere adresată comisiei, în 14.09.2004, în vederea restituirii acestuia, cerere care a fost soluţionată prin decizia nr. 669/21.04.2016 în sensul respingerii.

Această din urmă decizie a fost supusă verificării instanţei de judecată, iar prin sentinţa nr. 282 din 29.11.2016 s-a dispus respingerea cererii ca neîntemeiată, şi menţinerea deciziei comisiei de respingere a solicitării de restituire, sentinţă definitivă prin decizia ÎCCJ nr. 3699 din 27.06.2019. Prezenta cauză a fost suspendată, la cererea reclamantei, până la soluţionarea definitivă a acelei cauze.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

"când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obţine când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancţiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură.

Faptul că instanţa de fond a considerat că nu este utilă şi pertinentă soluţionării cauzei solicitarea unei adrese către Primăria Botoşani, nu poate fi interpretat în sensul că instanţa ar fi încălcat regulile de procedură.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"

Regimul juridic al retrocedării imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România şi care sunt situate în intravilanul localităţilor este reglementat de O.U.G. nr. 94/2000 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România, preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public (...), se retrocedează foştilor proprietari.

Prin adresa nr. x/14.12.2016, A. i s-a solicitat completarea dosarului cu înscrisurile necesare şi i s-a atras atenţia asupra prevederilor art. 32 din Legea nr. 165/2013, însă în urma analizării înscrisurilor depuse, A. nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, fost Sinagogă, situat în municipiul Botoşani, judeţul Botoşani, şi nici dovada preluării abuzive de către statul român a imobilului solicitat, nedovedind astfel calitatea de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În cadrul procedurii administrative instituite de O.U.G. nr. 94/2000, solicitantul are obligaţia să dovedească, distinct, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1 alin. (1), respectiv:

- existenţa şi întinderea dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului;

- preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român, în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Astfel, în mod corect, instanţa de fond a reţinut faptul că sarcina probei preluării abuzive aparţine solicitanţilor, neputând fi susţinută teza prezumţiei de preluare abuzivă, reţinând, totodată, că nu au fost dovedite nici calitatea de proprietară a reclamantei şi nici modalitatea de preluare a imobilului de către statul român.

Nici critica potrivit căreia instanţa de fond a reţinut puterea de lucru judecat a deciziei nr. 3699/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate fi primită, deoarece instanţa de fond a reţinut temeinic şi legal că, în cauză, chiar dacă s-ar considera că statuările din sentinţa amintită nu pot fi reţinute cu putere de lucru judecat, aşadar, chiar şi analizând prezenta cerere pe fondul ei şi indiferent de soluţia anterioară, instanţa a apreciat că, şi prin simpla interpretare a probatoriului din această cauză, se impune concluzia că reclamanta nu a făcut în mod corespunzător dovada dreptului de proprietate şi a preluării abuzive de către stat.

Înalta Curte apreciază că temeinic şi legal s-a constatat că recurenta-reclamantă este într-o insuficienţă probatorie, înscrisurile la care aceasta a făcut referire în susţinerea cererii, depuse în faţa comisiei, nefiind suficiente, reclamanta depunând doar tabel de avere mobilă şi imobilă a Comunităţii Evreilor Botoşani din anul 1943, înscris care reprezintă o evidenţă proprie a reclamantei dar nu şi un titlu de proprietate şi în ce priveşte matricolele depuse, în mod corect s-a reţinut că nu sunt relative la imobilul vizat, ci la alte imobile cu alt număr, iar o Sinagoga pe strada x nr. 10, iar nu 11.

De asemenea, în mod judicios s-a constatat că recurenta-reclamantă a înţeles doar să invoce o prezumţie de preluare abuzivă, pe considerentul că la acest moment, imobilul s-ar afla în patrimoniul statului, aspect contrazis însă potrivit evidenţelor prezentate, în care imobilul în cauză nu se află înregistrat în patrimoniul mun. Botoşani. Legiuitorul a prevăzut, expres, necesitatea dovedirii cu orice acte juridice sau declaraţii care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fătă titlu, astfel că sarcina probei preluării abuzive a imobilului aparţine solicitanţilor, neputând fi susţinută teza prezumţiei de preluare abuzivă, mai cu seamă contrazisă fiind de înscrisurile prezentate.

Astfel fiind, în mod corect s-a reţinut că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada corespunzătoare a proprietăţii asupra imobilului şi nici a preluării abuzive.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 111 din 10 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2022.