Admissibility of constitutional referral challenging retroactive application of increased building tax rate and lack of reinstatement procedure

Şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea de şedinţă din 16 februarie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2019, a respins, ca neîntemeiată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B..

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei încheieri reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

După prezentarea situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că la soluţia pronunţată instanţa de judecată nu a avut în vedere motivele invocate în formularea cererii de sesizare, împrejurare faţă de care hotărârea este nemotivată, fiind lovită de nulitate.

Instanţa de judecată a încălcat dispoziţiile art. 5 C. proc. civ. şi, implicit, dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 CEDO, fiind încălcat principiul legalităţii procesului civil şi accesul liber la justiţie.

CEDO a arătat ca art. 6 par. 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, aceasta neînsemnând că se cere un răspuns detaliat la fiecare argument, amploarea acestei obligaţii variind de la caz la caz. CEDO a arătat că una din funcţiile obligaţiei instanţei de a motiva hotărârea pronunţată este aceea de a demonstra părţilor că au fost ascultate.

Motivarea sentinţei pronunţate trebuie obligatoriu să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Accesul liber la justiţie constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem judiciar democratic. Facultatea oricărei persoane de a introduce, după libera sa apreciere, o acţiune în justiţie, implicând astfel obligaţia corelativă a statului, ca prin instanţa competentă, să soluţioneze aceste acţiuni, reprezintă practic liberul acces al persoanei la justiţie.

În opinia recurentei, încheierea atacată este în contradicţie cu dispoziţiile legale aplicabile, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 29 din Legea nr. 47/1992), în cauză fiind incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contrar soluţiei instanţei, cererea de sesizare a CCR nu este inadmisibilă, în cauză fiind întrunite condiţiile impuse de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, astfel încât în mod nelegal a fost respinsă sesizarea Curţii Constituţionale.

Dispoziţia legală criticată, susceptibilă de neconstituţionalitate este în vigoare şi are legătura cu soluţionarea cauzei - art. 460 alin. (6) şi (8) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, prin raportare la dispoziţiile art. 460 alin. (1)-(3) din Legea nr. 227/2015, în ceea ce priveşte sancţiunea instituită constând în stabilirea, cu efect retroactiv, a cotei de impozitare de 5% în lipsa întocmirii şi depunerii unui raport de evaluare doar până la primul termen de plată din anul de referinţă, indiferent de împrejurări şi totodată în măsura în care nu se prevede posibilitatea formulării unei cereri de repunere în termen pentru persoanele care din motive obiective s-au aflat în imposibilitate a întocmi şi depune un astfel de raport de evaluare.

Dispoziţia legală criticată are legătură cu soluţionarea cauzei, în condiţiile în care s-a contestat inclusiv cuantumul creanţelor stabilite în cota majorată de 5%, prevăzută de art. 460 alin. (8) Codul fiscal, solicitând inclusiv casarea cu trimitere la instanţa de fond în vederea efectuării unui raport de expertiză contabilă, probă în mod nelegal administrată în faţa instanţei de fond.

În esenţă, S.C. A. S.R.L., a invocat faptul că anterior emiterii deciziilor contestate, nu au fost comunicate şi nici emise alte decizii, astfel încât în lipsa unor decizii de impunere, înştiinţări de plată etc., pe care organul fiscal avea obligaţia emiterii şi comunicării, recurenta nu a fost informată cu privire la cuantumul unor eventuale creanţe fiscale de plată, cu atât mai mult cu cât cuantumul impozitelor locale sunt stabilite de consiliile locale şi prin urmare a fost prejudiciată de către organele fiscale, prin stabilirea unui impozit în cota majorată de 5%. Ori, emiterea ulterioară şi cu efect retroactiv a celor 3 decizii de impunere, având în vedere că se solicită şi majorări şi penalităţi pentru neplata impozitului este abuzivă şi nelegală.

În dosarul de insolvenţă au fost efectuate Rapoarte de evaluare ale bunurilor societăţii supuse impozitării, rapoarte care sunt opozabile inclusiv UAT si Primăriei Comarnic, astfel încât calculul taxelor trebuia efectuat la valoarea redusă conform hotărârilor de consiliu local şi care erau valabile pentru perioada analizată.

În plus, dispoziţiile legale criticate sunt în contradicţie vădită atât cu dispoziţiile constituţionale, cât şi cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Formularea lacunară, incompletă a dispoziţiilor legale criticate conduce la aplicarea legii nu după principiul aplicării în mod egal şi unitar pentru toţi cetăţenii, ci în mod distinct, situaţie care contravine în mod evident principiului egalităţii cetăţenilor şi, implicit, a egalităţii şi în faţa legii.

Astfel, se creează un sistem discriminatoriu între persoanele care deţin aceleaşi bunuri sau bunuri similare, inclusiv de aceeaşi valoare, dar care vor suporta un impozit diferit, indiferent de situaţia obiectivă în care s-au aflat ce a generat imposibilitatea depunerii în termen a raportului de evaluare. În aceste condiţii, sancţionarea acestor contribuabili se realizează în mod discreţionar şi arbitrar în condiţiile în care prin sancţionarea indiferent de situaţie, fără a fi prevăzută posibilitatea repunerii în termen a contribuabilului, nu i se creează posibilitatea analizării motivelor justificate ce au condus la nedepunerea raportului.

În această formă, dispoziţiile legale cuprinse în art. 460 alin. (6) şi (8) din Legea nr. 277/2015 privează persoanele juridice cărora le este destinat textul de lege criticat de posibilitatea achitării unui impozit în cotele prevăzute de acelaşi art. 460 la alin. (1) şi (2), drept prevăzut de lege, însă numai pentru o categorie aparte de contribuabili.

Formularea lacunară, incompletă a dispoziţiilor legale criticate lasă loc arbitrariului întrucât textul de lege nu prevede data la care obligaţia de plată devine scadentă, astfel încât se ajunge în situaţia ca organele fiscale să stabilească cu efect retroactiv prin decizie de impunere sume de plată pentru anii anteriori, calculând şi accesorii în condiţiile în care contribuabilului nu i-au fost emise anterior decizii de impunere şi nu a fost anunţat despre sumele de plată şi nici despre obligativitatea evaluării clădirii, sens în care valoarea ar trebui înregistrată în contabilitatea societăţii şi, abia ulterior, persoana juridică să fie somată a plăti impozitul.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

3. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că recurenta-reclamantă a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 460 alin. (6) şi (8) din Legea nr. 277/2015 privind Codul fiscal, prin raportare la dispoziţiile art. 460 alin. (1)-(3) din Legea nr. 277/2015, în ceea ce priveşte sancţiunea instituită constând în stabilirea, cu efect retroactiv, a cotei de impozitare de 5% în lipsa întocmirii şi depunerii unui raport de evaluare doar până la primul termen de plată din anul de referinţă, indiferent de împrejurări şi totodată în măsura în care nu se prevede posibilitatea formulării unei cereri de repunere în termen pentru persoanele care din motive obiective s-au aflat în imposibilitate a întocmi şi depune un astfel de raport de evaluare.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi, sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curţii constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate trebuie îndeplinite următoarele condiţii, în mod cumulativ:

- excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;

- excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi să nu fi fost constată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto şi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei.

Astfel se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul.

Înalta Curte constată că înainte de a sesiza Curtea Constituţională, instanţa trebuie să analizeze dacă excepţia îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, printre acestea regăsindu-se şi condiţia ca dispoziţia din lege sau ordonanţă criticată pe motiv de neconstituţionalitate, să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

Analizând această condiţie de admisibilitate, instanţa de fond motivat şi argumentat a apreciat că această condiţie nu este îndeplinită în cauză.

În acest sens, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de fond a arătat că partea care pretinde încălcarea legii fundamentale, trebuie să argumenteze legătura cu cauza a dispoziţiilor normative criticate, întrucât doar în ipoteza existenţei acestei legături, neconstituţionalitatea ar determina soluţia ce urmează a fi pronunţată de instanţa de judecată.

Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii în procesul principal.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

"când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obţine când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancţiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentului sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.", Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 460 alin. (6) şi (8) din Legea nr. 277/2015 privind Codul fiscal, prin raportare la dispoziţiile art. 460 alin. (1)-(3) din Legea nr. 277/2015, în ceea ce priveşte sancţiunea instituită, constând în stabilirea, cu efect retroactiv, cotei de impozitare de 5% în lipsa întocmirii şi depunerii unui raport de evaluare doar până la primul termen de plată din anul de referinţă, indiferent de împrejurări şi totodată în măsura în care nu se prevede posibilitatea formulării unei cereri de repunere în termen pentru persoanele care din motive obiective s-au aflat în imposibilitate a întocmi şi depune un astfel de raport de evaluare.

Potrivit art. 460 alin. (6) din Codul fiscal, valoarea impozabilă a clădirii se actualizează o dată la 3 ani pe baza unui raport de evaluare a clădirii întocmit de un evaluator autorizat în conformitate cu standardele de evaluare a bunurilor aflate în vigoare la data evaluării, depus la organul fiscal local până la primul termen de plată din anul de referinţă.

Conform alin. (8) al aceluiaşi articol:

"În cazul în care proprietarul clădirii nu a actualizat valoarea impozabilă a clădirii în ultimii 3 ani anteriori anului de referinţă, cota impozitului/taxei pe clădiri este 5%."

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în mod corect a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurenta-reclamantă nu are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat anularea adresei nr. x/08.02.2019, prin care a fost respinsă contestaţia formulată de către recurenta-reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x; Deciziei de impunere nr. x; Deciziei de impunere nr. x; înştiinţării de plata nr. x/26.10.2018; notei de plată din data de 26.10.2018.

Stabilirea impozitului pe clădiri nu a fost criticată sub aspectul dispoziţiilor art. 460 alin. (6) şi (8) din Legea nr. 277/2015, ci sub aspectul necomunicării unor decizii de impunere şi a faptului că nu a fost notificată la începutul anului 2016, ceea ce ar fi împiedicat emiterea unor decizii de impunere pentru cota majorată de 5%.

Or, prin motivele de recurs, recurenta-reclamanta nu a invocat aplicarea sau interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 460 alin. (6) şi (8) din legea 277/2015.

De asemenea, Înalta Curte constată că temeinic şi legal instanţa de fond a reţinut că, în cauză, cererea de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată de către recurenta-reclamantă, se referă la modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 460 alin. (6) şi (8) din Legea nr. 277/2015, prin prisma situaţiei de fapt din prezentul dosar, astfel încât este inadmisibilă şi din această perspectivă.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

4. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. S.R.L. prin lichidator judiciar C. împotriva încheierii de şedinţă din 16 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2022.