Invalidity of professional statute provisions restricting "economic experience" to practical roles by excluding academic and scientific activities.

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 18.08.2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România anularea art. 69 alin. (8) si (9) din Statutul privind organizarea si exercitarea profesiei de practician în insolventă, adoptat prin Hotărârea nr. 3/2007 a Congresului UNPIR, având în vedere că acestea sunt viciate de nulitate, fiind contrare dispoziţiilor art. 23 lit. a) din O.U.G. nr. 86/2006, precum si dispoziţiilor art. 164 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 5147 din 21 decembrie 2017, a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România şi în consecinţă, a anulat alin. (8) şi alin. (9) ale art. 66 din Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă, adoptat prin Hot. nr. 3/2007 a UNPIR, în ceea ce priveşte definirea "experienţei în domeniul economic" prevăzută de art. 23 din O.U.G. nr. 86/2006.

Totodată, a obligat pârâta la 1240 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

La data de 31 august 2018, instanţa s-a sesizat din oficiu cu privire de îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta şi dispozitivul sentinţei civile nr. 5147 pronunţată la data de 21 decembrie 2017 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, privind acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România, având ca obiect anulare act administrativ Astfel, prin încheierea din 31 august 2018, a fost admisă sesizarea din oficiu îndreptarea a erorii materiale strecurate în cuprinsul minutei şi a dispozitivului sentinţei civile nr. 5147 pronunţată la data de 21 decembrie 2017 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, privind acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în minuta şi dispozitivul sentinţei civile nr. 5147/21.12.2017, în sensul consemnării în mod corect "anulează alin. (8) şi alin. (9) ale art. 69" în loc de "anulează alin. (8) şi alin. (9) ale art. 66 ", cum din eroare s-a consemnat.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei şi încheierii din 13 august 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a promovat recurs pârâtă Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România, care vizează, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate, din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1), (8) C. proc. civ.

Motivele de recurs

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a arătat următoarele:

- art. 69 din Statut reglementează situaţiile ce privesc scutirea de stagiu sau etapa post promovare examen de acces în profesie. Potrivit dispoziţiilor art. 69 alin. (1) din Statut, "persoanele fizice române care au dobândit calitatea de practician în insolvenţă definitiv pot opta pentru oricare dintre formele de exercitare a profeski precizate la art. 8 din prezentul statut.' Alineatele (2) şi (3) ale aceluiaşi articol folosesc inclusiv sintagma scutite de stagiu

- trimiterea reclamantului, dar şi reţinerea instanţei potrivit cărora dispoziţiile art. 69 alin. (8) şi (9) au fost de natură a împiedica accesul în profesie sunt eronate, întrucât cele două alineate se referă la ipoteza în care persoana a dobândit calitatea de practician în insolvenţă şi nu la accesul în profesie;

- dispoziţiile referitoare la accesul în profesie se găsesc la art. 66 alin. (1) din Statut, mai sus citat, potrivit cărora: "documentaţia de înscriere la examenul pentru dobândirea calităţii de practician în insoîvenţă stagiar va conţine:..."".

- articolul 69 din Statut nu are corelaţie cu art. 23 din O.U.G. nr. 86/2006 întrucât nu reglementează admiterea în profesie, ci are legătură cu art. 33 din O.U.G. nr. 86/2006. Astfel, potrivit art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006: "la începutul exercitării profesiei practicianul în insoîvenţă efectuează un stagiu de pregătire profesională cu durata de 2 ani, perioadă în care are calitatea de practician în insoîvenţă stagiar. Sunt scutite de stagiu persoanele care au exercitat timp de 10 ani o profesie juridică ori economică. La calculul perioadei de 10 ani se va ţine cont şi de perioada în care persoanele au fost deputaţi sau senatori, în comisiile de specialitate juridică ori economică, fără ca aceasta să depăşească jumătate din durata celor 10 ani."

- deşi reclamantul a folosit în susţinere şi dispoziţiile art. 164, alin. (2) potrivit cărora "pe toată durata activităţii, studentul-doctorand beneficiază de recunoaşterea vechimii în muncă şi specialitate şi de asistenţă medicală gratuită, fără plata contribuţiilor la asigurările sociale de stat, la asigurările pentru şomaj, la asigurările sociale de sănătate şi pentru accidente de muncă şi boli profesionale", această prevedere este utilizată trunchiat întrucât evită ipoteza când se aplică studenţilor doctoranzi încadraţi la IOSUD ca asistenţi de cercetare sau asistenţi universitari pe perioadă determinată stabilită la alin. (1).

- alin. (2) şi (3) ale art. 164 produc efecte numai în condiţiile prevăzute de ălfpT (1). ale aceluaşi articol şi, prin urmare, nu se poate recunoaşte vechimea fără a fe dovada încadrării de IOSUD.

- punctul 22 al art. 287 din Legea nr. 1/2011 stabileşte că "suma totală a orelor de mutică, dintr-o normă didactică sau de cercetare, este de 49 de ore pe săptămâna", iar prevederea art. 290 face trimitere la art. 164 alin. (3) citat mai sus.

- aşadar, chiar dacă ulterior reclamantul a revenit în ceea ce priveşte funcţia de cadru didactic asociat, precizând că de fapt a avut calitatea de asistent de cercetare şi că, din acest punct de vedere îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 287, pct. 22 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, nu au fost depuse dovezi în acest sens, conform art. 164 alin. (contractul, dovada de asistent de cercetare emisă de IOSUD;

-simpla trimitere la prevederea legală nu este suficienta prin ea însăşi şi nu putea fi luată în considerare, în lipsa prezentării unui înscris care să menţioneze că a desfăşurat una din cele două activităţi, sau ambele, care să se încadreze în cerinţele legale;

- la dosarul de înscriere la examen nu a fost depus un document din care să rezulte că a avut una din cele două ipoteze prevăzute de art. 164 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, dimpotrivă întrucât din adeverinţa nr. x/08.02.2017, eliberată de Universitatea din Craiova, rezultă că a fost salariat pe funcţia de cadru didactic asociat fără însă să fie precizat numărul de ore de predare., nici dovada cu privire la încadrarea ca şi asistent de cercetare emisă de IOSUDr astfel că ne-am aflat în imposibilitatea de a verifica îndeplinirea cerinţelor legale de orice manierăr care să nu încalce legea.

În concluzie, nu pot fi primite susţinerile instanţei de fond în sensul în care prevederile alin. (8) şi (9) sunt nelegale, câtă vreme solicitarea intimatului a fost respinsă pentru lipsa dovezilor privind norma de desfăşurare a activităţii şi nicidecum pentru neexercitarea vreuneia dintre profesiile enumerate în prevederile supuse litigiului prezent.

Pentru argumentele dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casare sentinţei şi a încheierii şi, în rejudecare, respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La rândul său, recurentul -intimat a formulat răspuns la întâmpinare.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 3 ianuarie 2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 12 februarie 2021, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând sentinţa şi încheierea atacată, prin prisma criticilor formulate de intimată şi faţă de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluţionării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor şi lucrărilor dosarului reţine că recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În prealabil, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente şi concludente, recurenta-pârâtă reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin apărările formulate la instanţa fondului fără a dezvolta un raţionament juridic pentru care apreciază că sentinţa recurată este neîntemeiată, fără a aduce reale critici modului în care curtea de apel a soluţionat prezenta cauză, fiind nemulţumită de fapt de soluţia pronunţată de aceasta.

Totodată, Înalta Curte subliniază că, în actuala reglementare, C. proc. civ. consacră în mod expres, în dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. (recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile), natura recursului de a fi o cale de atac exclusiv de legalitate, iar nu de netemeinicie.

Cu privire la analiza astfel realizată nu s-a invocat vreo critică de nelegalitate aptă a permite o evaluare prin prisma dispoziţiilor art. 488 din C. proc. civ.

Atributul esenţial al instanţei de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speţă, nu există critici de nelegalitate în sensul exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest text vizează încălcarea legii de drept substanţial (material), încălcare ce poate îmbrăcă mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită; violarea unor principii generale de drept.

După cum se poate observa chiar din considerentele sentinţei atacate, instanţa de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti a fost învestită cu acţiunea în anularea art. 69 alin. (8) si (9) din Statutul privind organizarea si exercitarea profesiei de practician în insolventă, adoptat prin Hotărârea nr. 3/2007 a Congresului UNPIR, întrucât sunt contrare dispoziţiilor art. 23 lit. a) din O.U.G. nr. 86/2006, precum şi a dispoziţiilor art. 164 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, instanţa analizând atât susţinerile reclamantului cât şi apărările pârâtei.

Conchizând, instanţa de fond a reţinut că, sub aspectul care interesează în speţă (condiţii pentru dobândirea calităţii de practician), relevante din ansamblul O.U.G. nr. 86/2006, prevederile art. 23 lit a), potrivit cărora:

"Poate dobândi calitatea de practician în insolvenţă persoana care îndeplineşte următoarele condiţii: a) deţine diplomă de studii de învăţământ superior de lungă durată în drept ori ştiinţe economice şi are o experienţă în domeniul juridic sau economic de cel puţin 3 ani de la data obţinerii diplomei de studii superioare;"

Arată instanţa că, din dispoziţiile citate, ceea ce interesează este a doua condiţie menţionată la lit. a) art. 23 - experienţa în domeniul juridic sau economic de cel puţin 3 ani de la data obţinerii diplomei de studii superioare", şi, în esenţă, modalitatea în care Statutul a preluat, a definit şi a precizat condiţia legală referitoare la experienţa în domeniul economic.

Cu toate că legea - art. 23 lit. a) din ordonanţă - nu face nicio distincţie în cadrul cerinţei experienţei în domeniul economic - în sensul de cunoştinţe acumulate în domeniu - după cum experienţa ar fi una practică sau una teoretică, o asemenea distincţie implicită o aduce textul statutului, restrângând condiţia legală doar la acele profesii, funcţii sau activităţi care presupun aplicarea cunoştinţelor din domeniul economic, şi excluzând acele profesii sau activităţi de natură ştiinţifică şi de cercetare în domeniu, activitatea academică în domeniul economic. Or, fără a implica vreo analiză de oportunitate a reglementării aduse prin statut, instanţa a constatat că, prin raportare exclusiv la norma legală, alin. (8) şi (9) ale art. 69, prin precizarea suplimenatră a caracterului practic şi ilustrarea acestuia prin enumerările conţinute, adaugă la lege şi restrâng astfel sfera persoanelor cu vocaţie de a dobândi calitatea de practician în insolvenţă.

De aceea criticile recurentului îşi găsesc răspunsul în argumentaţia ce stă la baza soluţiei pronunţate de judecătorul fondului.

Astfel, reiese din actele şi lucrările dosarului, intimatul reclamant A. a depus cererea de înscriere la examenul pentru dobândirea calităţii de practician în insolvenţă, anunţat de pârâtă în februarie 2017.

Cererea reclamantului a fost respinsă în cadrul procedurii de verificare a dosarelor, pentru neîndeplinirea condiţiei referitoare la experienţa în domeniul juridic sau economic de cel puţin 3 ani. Dreptul de a participa la examenul pentru dobândirea calităţii de practician în insolvenţă a fost negat de către pârâtă, invocându-se, în principal, dispoziţiile art. 69 alin. (8) şi (9) din Statutul profesiei de practician în insolvenţă, fiind astfel emisă decizia nr. 4/pct. II.1.2.5 din 21.04.2017a Consiliul Naţional de Conducere (CNC) al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România.

Împotriva acestei decizii reclamantul a formulat acţiune în anulare, înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti sub nr. de dosar x/2017

Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea, constatând ca art. 69 alin. (8) şi (9) din Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă, adoptat prin hotărârea nr. 3/2007 a UNPIR, enumerând limitativ profesiile si activităţile care pot face dovada îndeplinirii condiţiei prevăzute la art. 23 lit. a) din O.U.G. nr- 86/2006, referitoare la "experienţa în domeniul economic" este lovit de nulitate.

Soluţia curţii de apel este legală, fiind însuşită de instanţa de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ la situaţia de fapt rezultată din înscrisurile administrate la judecata în primă instanţă, nesupusă contestării.

Răspunzând în esenţă, la criticile recurentei, Înalta Curte reţine, mai întâi, că prima instanţa a argumentat convingător şi fără a implica vreo analiză de oportunitate a reglementării aduse prin statut că art. 69 alin. (8) şi (9) din Statut conţine o reglementare nouă, care adaugă nepermis la O.U.G. nr. 86/2006, în temeiul căreia a fost adoptat, această împrejurare constituind un viciu de nelegalitate, de natură a atrage nulitatea.

Este de menţionat că Hotărârea Congresului Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România nr. 3/2007, publicată iniţial în M. Of. nr. 839 din 7 decembrie 2007, republicată ulterior de mai multe ori, este un act administrativ unilateral cu caracter normativ (aspect necontestat de niciuna dintre părţile litigante), întrucât cuprinde reglementări cu caracter general, impersonal, care produc efecte erga omnes, precum: principiile şi regulile fundamentale ale profesiei de practician în insolvenţă, organizarea şi conducerea profesiei, accesul şi activitatea profesională, sistemul propriu de instanţe disciplinare, gestionarea sistemului de evidenţă a practicienilor, etc.

Statutul profesiei este un act administrativ cu caracter normativ adoptat chiar de către recurenta-pârâtă UNPIR, entitate căreia îi este conferită de lege competenţa de autoreglementare, prin dispoziţiile art. 48 şi art. 55 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 86/2006, conform cărora:

"Art. 48. - (1) În exerciţiul atribuţiilor sale legale, UNPIR beneficiază de competenţă de autoreglementare, putând emite, în condiţiile legii, Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă, regulamente, codul de etică al profesiei şi procedura disciplinară.

(2) Statutul de organizare şi funcţionare şi Codul de etică profesională şi disciplină al UNPIR se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, după aprobarea de către Congresul UNPIR.

Art. 55. - (1) Congresul UNPIR are următoarele atribuţii:

b) adoptă Statutul UNPIR, precum şi modificările şi completările acestuia; adoptă Codul de etică profesională şi Regulamentul privind procedura disciplinară. Statutul va fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I."

În contextul în care UNPIR, în calitate de emitent al Statutului, nu a uzat nici de pârghiile legale ce îi permiteau, în virtutea competenţei de reglementare conferite de lege, Înalta Curte reţine că, n invocarea de către autoritatea publică pârâtă a propriei culpe nu este suficientă pentru a contura o pretinsă nelegalitate a hotărârii examinate.

Aşa cum corect a reţinut instanţa fondului textele din statutul profesiei ce fac obiectul acţiunii în anulare prevăd următoarele (formă în vigoare la data introducerii acţiuni - 18.08.2017):

"Art. 69 (8) Se consideră activitate practică economică exercitarea profesiei de expert contabil, evaluator, auditor financiar, consultant fiscal, care lucrează în interiorul profesiei.

(9) Se consideră activitate practică economică, în condiţiile legii, şi exercitarea funcţiilor de economist, administrator de societate, director general, director, şef secţie producţie, şef serviciu sau şef birou cu activitate economică (cost, planificare, marketing, salarizare, comercial), precum şi activitatea desfăşurată de salariaţii unor departamente economice."

Practic, un act administrativ normativ se verifică - din perspectiva legalităţii - prin raportare la actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, potrivit unei practici judecătoreşti consolidate, avându-se în vedere, desigur, principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative.

Aşadar, criterul de verificare a legalităţii actului administrativ este legea, şi nu opiniile auditorului sau ale autorităţii.

Prin urmare, instanţa de contencios administrativ este abilitată să examineze concordanţa actului administrativ în discuţie cu actele normative cu forţă juridică superioară, în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a acestora, consacrat prin art. 5 din Constituţie şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Or, instanţa de fond, plecând de la aceste principii, a constatat, sub aspectul care interesează, respectiv condiţiile pentru dobândirea calităţii de practician) că relevante au fost prevederile art. 23 lit. a) din O.G. nr. 85/2996 potrivit cărora, poate dobândi calitatea de practician în insolvenţă persoana care îndeplineşte următoarele condiţii: a) deţine diplomă de studii de învăţământ superior de lungă durată în drept ori ştiinţe economice şi are o experienţă în domeniul juridic sau economic de cel puţin 3 ani de la data obţinerii diplomei de studii superioare.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor recurentei cu privire la aspectul că reclamantul nu a depus vreun document din care să rezulte că a avut una din cele două ipoteze prevăzute de art. 164 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, întrucât din adeverinţa nr. x/08.02.2017, eliberată de Universitatea din Craiova, rezultă că a fost salariat pe funcţia de cadru didactic asociat fără însă să fie precizat numărul de ore de predare şi nici dovada cu privire la încadrarea ca şi asistent de cercetare emisă de IOSUD.

Aşa cum bine a remarcat instanţa de fond, în Statut se face referire la activitate practică economică şi enumeră limitativ categoriile profesionale (alin. (8) care ar îndeplini condiţia astfel precizată (expert contabil, evaluator, auditor financiar, consultant fiscal) sau funcţiile ori activităţile (alin. (9) care răspund cerinţei de "activitate practică economică".

Cu toate că legea - art. 23 lit. a) din ordonanţă - nu face nicio distincţie în cadrul cerinţei experienţei în domeniul economic - în sensul de cunoştinţe acumulate în domeniu - după cum experienţa ar fi una practică sau una teoretică, o asemenea distincţie implicită o aduce textul statutului, restrângând condiţia legală doar la acele profesii, funcţii sau activităţi care presupun aplicarea cunoştinţelor din domeniul economic, şi excluzând acele profesii sau activităţi de natură ştiinţifică şi de cercetare în domeniu, activitatea academică în domeniul economic.

Trebuie subliniat că în sprijinul demersului său judiciar reclamantul a adus ca argumente şi dovezi care să combată cele reţinute de către Consiliul Naţional de Conducere(CNC), însă instanţa de fond a analizat doar textele din statutul profesiei ce fac obiectul acţiunii în anulare, având în vedere că motivul primordial al negării dreptului reclamantului de participare la examen îl constituie, în opinia pârâtei, "norma legală" citată anterior, reclamantul considerând că pentru protecţia acestui drept subiectiv al său, este necesar ca instanţa de contencios administrativ să verifice legalitatea nomei conţinute de Statutul profesiei de practician în insolvenţă.

Aşadar, dat fiind faptul că identificarea elementelor de nelegalitate a actului administrativ contestat se realizează prin raportare la actele normative cu forţă superioară, susţinerea recurentei în sensul neprezentării unui înscris care să menţioneze că a desfăşurat una din cele două activităţi, sau ambele, care să se încadreze în cerinţele legale, nu poate fi primită.

În raport de toate aceste considerente, singura concluzie pertinentă şi rezonabilă este cea la care a ajuns judecătorul fondului cu privire la definirea "experienţei în domeniul economic" prevăzută de art. 23 din O.U.G. nr. 86/2006, prin precizarea suplimentară a caracterului practic şi ilustrarea acestuia prin enumerările conţinute, adaugă la lege şi restrâng astfel sfera persoanelor cu vocaţie de a dobândi calitatea de practician în insolvenţă.

Susţinerile referitoare la scopul în care a fost promovată prezenta acţiune şi interesul reclamantului reiterate în recurs sunt irelevante în raport cu soluţia pronunţată de prima instanţă, menţinută în recurs.

Dimensiunea personală a interesului de a exercita acţiunea este caracterizată prin faptul că actul atacat trebuie să aducă atingere sferei de interes a reclamantului, în sensul că un astfel de act trebuie să îi cauzeze un prejudiciu acestuia din urmă.

Astfel, chiar dacă această regulă cuprinde nuanţe nimeni nu are, în principiu, interesul de a contesta legalitatea unei decizii care îi este favorabilă. Anularea actului atacat trebuie să ofere un avantaj, să beneficieze reclamantului. Prin eventuala anulare a actului atacat pentru ca dimensiunea personală a interesului de a exercita acţiunea să fie prezentă.

Cu alte cuvinte, aprecierea interesului de a exercita acţiunea nu trebuie să se facă in abstracto, ci având în vedere situaţia personală a reclamantului.

Drept urmare, instanţa de fond a respins în mod corect excepţia lipsei de interes, invocată de pârâtă prin întâmpinare, cu motivarea că actul administrat a cărui contestare face obiectul prezentei cauze a fost emis în baza dispoziţiilor art. 69 alin. (8) şi (9) din Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă, adoptat prin Hotărârea nr. 3/2007 a Congresului U.N.P.I.R., dispoziţii a căror nelegalitate se află în discuţie, împrejurare faţă de care constată că reclamantul justifică un interes legitim, personal şi actual, potrivit dispoziţiilor art. 33 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, şi din perspectiva recursului promovat împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din 31 august 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, acesta nu poate fi primit.

Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei. Astfel, curtea de apel a respectat, aplicat şi interpretat corect normele legale incidente în cauză şi, analizând cu rigurozitate dispoziţiile instituţiei rectificării erorii materiale, a statuat în mod corect că se impune îndreptarea erorilor materiale cu privire consemnarea în mod corect "anulează alin. (8) şi alin. (9) ale art. 69" în loc de "anulează alin. (8) şi alin. (9) ale art. 66 ", cum din eroare s-a consemnat.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Faţă de toate cele arătate care demonstrează caracterul nefondat al criticilor recurentei-pârâte, confirmând legalitatea hotărârii pronunţate de prima instanţă, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 C. proc. civ., cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată cu modificări, să respingă ca nefondat recursul de faţă.

Având în vedere dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, ţinând seama că s-a constatat caracterul nefondat al recursului, Curtea va obliga către această pârâtă la plata sumei de 1190 RON către intimatul - reclamant A., cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România împotriva sentinţei civile nr. 5147 din 21 decembrie 2017 şi împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din 31 august 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta - pârâta Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România la plata sumei de 1190 RON către intimatul - reclamant A., cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 februarie 2021.