Scope of contractual penalty for unjustified attachment after reversal of forced execution

Şedinţa publică din data de 3 mai 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 24 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la plata sumei de 773.021,77 RON, cu titlu de daune-interese, în temeiul clauzei stipulate la art. 12.3 din convenţia cadru - plafon de garantare nr. 156 din 19 octombrie 2011, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1.170, art. 1.270, art. 1.350, art. 1.521, art. 1.523, art. 1.531 şi art. 1.535 C. civ.

Prin sentinţa nr. 1435/2021 din 25 mai 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 773.021,77 RON, cu titlu de daune-interese şi a sumei de 11.335 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2078/2021 din 25 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac şi casarea deciziei atacate.

În motivare, autoarea recursului a prezentat raporturile contractuale dintre părţi şi istoricul litigiului, după care a susţinut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat primului motiv de casare, a învederat că instanţa de apel nu a indicat probele şi nici motivele din care rezultă că voinţa concordantă a părţilor a fost în sensul acordării de daune-interese şi în cazul întoarcerii executării silite.

În acest context, a subliniat că neindicarea probelor şi a motivelor echivalează cu nemotivarea hotărârii şi, în mod implicit, cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut că instanţa de apel a încălcat/aplicat greşit dispoziţiile art. 1.266-1.268 şi art. 1.272 C. civ.

În concret, a arătat că prevederea contractuală de la art. 12.3 din convenţie produce efecte juridice de la momentul stipulării sale, în sensul că recurenta-pârâtă are obligaţia de a nu înfiinţa o poprire nejustificată; în cazul neexecutării, obligaţia principală este înlocuită cu obligaţia de plată a daunelor-interese egale cu valoarea sumei poprite.

Totodată, a învederat din analiza art. 622 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că executarea silită ar putea fi considerată nejustificată numai în situaţia în care debitorul a executat de bunăvoie obligaţia sa; în caz contrar, creditorul are la dispoziţie doar remediul executării silite pentru valorificarea creanţei sale.

Recurenta-pârâtă a învederat că interpretarea dată de instanţa de apel clauzei disputate în recurs conduce la producerea unor efecte contrare legii şi echităţii.

Astfel, a subliniat că intimatul-reclamant ar fi obţine atât suma restituită în urma întoarcerii executării, cât şi daune-interese egale cu această sumă, deşi nu a plătit garanţia.

Autoarea recursului a criticat decizia atacată şi din perspectiva încălcării prevederilor art. 21 din Constituţie, art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 11 C. civ.

În acest sens, a menţionat că interpretarea dată clauzei de la art. 12.3 din convenţia dedusă judecăţii este contrară ordinii publice, deoarece are ca efect obstrucţionarea dreptului de a cere executarea silită a unui titlu executoriu, fiind afectat dreptul de acces liber la justiţie.

În plus, a arătat că o eventuală înţelegere a părţilor cu privire la efectuarea executării silite ar putea fi încheiată numai după începerea executării silite şi sub supravegherea executorului judecătoresc, conform art. 630 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat/aplicat greşit prevederile art. 1.402-1.403 C. civ.

În acest sens, autoarea recursului a învederat că sunt incidente dispoziţiile art. 1.403 C. civ., deoarece obligaţia sa de a nu înfiinţa poprire depinde de decizia intimatului-reclamant de a refuza plata garanţiei stabilite printr-un titlu executoriu.

De asemenea, a subliniat că obligaţia de plată a garanţiei depinde de voinţa intimatului-reclamant, care poate hotărî în mod unilateral dacă sunt îndeplinite condiţiile de acordare a garanţiei.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat/aplicat greşit prevederile art. 1.353 C. civ. prin raportare la cele ale art. 14-15 din acelaşi cod.

În concret, a învederat că declanşarea executării silite a fost anterioară constatării de către instanţa de executare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale ale recurentei-pârâtei.

Astfel, autoarea recursului a arătat că nu a exercitat în mod nerezonabil şi contrar bunei-credinţe dreptul de a cere executarea silită, de vreme ce culpa sa a fost stabilită de instanţa de executare ulterior începerii executării silite.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că instanţa de apel a încălcat/aplicat greşit dispoziţiile art. 1.538-1.539 C. civ.

În acest sens, a susţinut că întoarcerea executării silite reprezintă chiar modalitatea de executare silită în natură a obligaţiei de a nu face, în sensul art. 1.529 C. civ.

Prin urmare, a conchis că atât timp cât intimatul-reclamant a obţinut restituirea sumei poprite în urma întoarcerii executării silite, acesta nu poate obţine şi penalitatea instituită de clauza stipulată la art. 12.3 din convenţie, întrucât cumulul acestora este interzis prin art. 1.539 C. civ.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La termenul de dezbateri din 3 mai 2022, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului pentru motivele expuse în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul prin prisma criticilor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu a indicat probele şi nici motivele din care rezultă că voinţa concordantă a părţilor a fost în sensul acordării daunelor-interese şi în cazul întoarcerii executării silite.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente, printre altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin raportare la aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a expus motivele pentru care a apreciat că pot fi acordate daunele-interese stipulate la art. 12.3 din convenţia dedusă judecăţii şi în cazul întoarcerii executării silite.

Relevante în acest sens sunt considerentele de la pagina 7 din decizia recurată în care s-au reţinut următoarele:

"Nu există nicio menţiune în cuprinsul art. 12.3 din convenţia cadru - plafon de garantare nr. 156/2011 din care să rezulte că părţile ar fi intenţionat să limiteze aplicabilitatea clauzei penale doar la situaţia în care suma poprită nu este restituită prin întoarcerea executării silite. (...) Mai trebuie observat că, potrivit art. 1.268 alin. (3) C. civ., clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul. Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 723 C. proc. civ., atunci când se admite o contestaţie la executare şi se anulează executarea silită şi actele de executare, se poate solicita întoarcerea executării silite şi restituirea sumelor executate silit. În) aceste condiţii, restituirea apare ca o consecinţă a anulării executării silite şi actelor de executare, iar clauza inserată la art. 12.3 din convenţie nu ar mai putea produce efecte dacă ar fi interpretată în sensul că daunele-interese se acordă doar dacă suma poprită nu este restituită prin întoarcerea executării silite."

Neindicarea probelor în considerentele deciziei recurate nu atrage casarea sa pentru acest motiv din moment ce voinţa concordantă a părţilor s-a stabilit în urma interpretării unei clauze stipulate într-un contract încheiat în formă scrisă.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Autoarea recursului mai susţine că interpretarea dată clauzei de la art. 12.3 din convenţia dedusă judecăţii este contrară ordinii publice, întrucât obstrucţionează dreptul de a obţine executarea silită, fiind încălcate prevederile referitoare la liberul acces la justiţie şi cele ale art. 630 C. proc. civ.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Conform clauzei de la art. 12.3 alin. (3) din convenţia cadru - plafon de garantare nr. 156 din 19 octombrie 2011, "în cazul iniţierii de către Finanţator a procedurii de executare silită asupra Fondului prin înfiinţarea nejustificată de popriri, în situaţiile în care garanţiile au fost excluse din plafon în conformitate cu art. 7.8 (1) şi (2), precum şi în cazurile în care Fondul a constatat neîndeplinirea condiţiilor de plată a garanţiei prevăzute în capitolul 9 din Convenţie şi a comunicat băncii decizia sa, obligă Banca la plata de daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat."

Analiza conţinutului acestei clauze relevă că recurentei-pârâte nu îi este suprimat sau obstrucţionat dreptul de a cere executarea silită a creanţei rezultând din convenţia cadru - plafon de garantare nr. 156 din 19 octombrie 2011.

De altfel, cererea de încuviinţare a executării silite formulată de recurenta-pârâtă a fost admisă, fiind începută executarea silită prin poprire împotriva intimatului-reclamant.

Împrejurarea că executarea silită prin poprire a fost ulterior desfiinţată prin sentinţa civilă nr. 3714/2019 din 18 iunie 2019 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti nu poate conduce la acceptarea concluziei propuse de recurenta-pârâtă. Aceasta deoarece executarea silită a fost desfiinţată pentru motivul neîndeplinirii caracterului cert al creanţei pretinse de recurenta-pârâtă, iar nu ca urmare a stipulării clauzei de la art. 12.3 alin. (3) din convenţie.

Ca atare, clauza disputată în recurs nu conduce la limitarea dreptului de acces la justiţie, în componenta referitoare la dreptul de a cere executarea silită.

Nu poate fi reţinută nici încălcarea art. 630 C. proc. civ., deoarece acest text de lege vizează înţelegerea părţilor intervenită în cursul executării silite, în sensul limitării executării la anumite bunuri sau venituri ale debitorului.

Or, clauza de la art. 12.3 alin. (3) din convenţie nu limitează sfera bunurilor sau veniturilor urmăribile ale debitorului, ci evaluează anticipat prejudiciul suferit de intimatul-reclamant prin înfiinţarea nejustificată de popriri de către recurenta-pârâtă.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Recurenta-pârâtă critică decizia atacată şi din perspectiva încălcării, respectiv greşitei aplicări a dispoziţiile art. 1.266-1.268 şi art. 1.272 C. civ., susţinând că interpretarea dată clauzei stipulate art. 12.3 alin. (3) din convenţie este nelegală.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte reţine că prevederea stipulată la art. 12.3 alin. (3) din convenţia cadru - plafon de garantare nr. 156 din 19 octombrie 2011 are natura unei clauze penale prin care părţile au evaluat anticipat întinderea prejudiciului suferit de intimatul-reclamant în ipoteza înfiinţării nejustificate de popriri de către recurenta-pârâtă.

Astfel, obligaţia de plată a daunelor-interese ia naştere în cazul înfiinţării nejustificate de popriri de către recurenta-pârâtă, situaţie incidentă în cauză, ca urmare a desfiinţării executării silite prin poprire, dispusă prin sentinţa civilă nr. 3714/2019 din 18 iunie 2019 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

În cuprinsul clauzei respective nu există vreo menţiune din care să rezulte că obligaţia de plată a daunelor-interese subzistă numai în situaţia în care suma poprită nu este restituită în urma întoarcerii executării silite.

Or, în lipsa unei asemenea menţiuni, nu poate fi acceptată interpretarea propusă de recurenta-pârâtă, care ar conduce la lipsirea de efecte a clauzei respective, din moment ce restituirea sumei poprite se produce prin efectul legii ca urmare a desfiinţării şi întoarcerii executării silite.

Ca atare, criticile referitoare la încălcarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.266-1.268 şi art. 1.272 C. civ. sunt nefondate.

În cadrul aceluiaşi motiv de casare, recurenta-pârâtă invocă încălcarea/aplicarea greşită a prevederilor art. 1.402-1.403 C. civ., susţinând că obligaţia sa de a nu înfiinţa poprirea depinde de decizia intimatului-reclamant care poate refuza în mod unilateral plata garanţiei stabilite prin titlul executoriu.

Potrivit art. 1.403 C. civ., "obligaţia contractată sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa debitorului nu produce niciun efect."

Acest text de lege reglementează condiţia pur potestativă a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa debitorului. Obligaţia afectată de această condiţie nu produce efecte pentru că, în realitate, lipseşte voinţa debitorului de a se obliga.

Pornind de la această interpretare, Înalta Curte reţine că obligaţia intimatului-reclamant de plată a garanţiei nu depinde exclusiv de voinţa sa.

Relevante în acest sens sunt considerentele din sentinţa civilă nr. 3714/2019 din 18 iunie 2019, prin care Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a reţinut că:

"Refuzul contestatorului de plată a sumei solicitate de către intimată nu afectează caracterul necondiţionat şi irevocabil al garanţiei, prevăzut de art. 6.2 şi art. 6.3 din Convenţia cadru - Plafon de garantare nr. 156 din 19 octombrie 2011, întrucât finanţatorul deţinea controlul asupra clauzei care a justificat respingerea cererii de plată, fiind culpa sa pentru nedeţinerea şi nedepunerea înscrisurilor care ar fi trebuit să însoţească cererea de plată, conform art. 9.2 din Contract."

Această dezlegare se impune a fi respectată şi în prezentul litigiu în temeiul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., deoarece are legătură cu chestiunea referitoare la pretinsa condiţie pur potestativă ce ar afecta obligaţia de plată a garanţiei.

Cum recurenta-pârâtă are calitatea de finanţator în contractul dedus judecăţii, iar prin sentinţa intrată în autoritatea de lucru judecat s-a statuat că finanţatorul deţinea controlul asupra clauzei care a justificat respingerea cererii de plată, rezultă că obligaţia de plată a garanţiei nu depinde exclusiv de voinţa debitorului acestei obligaţii, respectiv a intimatului-reclamant.

Nici cu privire la obligaţia de a nu înfiinţa nejustificat popriri nu se poate reţine incidenţa art. 1.403 C. civ., din moment ce calitatea de debitor al acestei obligaţii aparţine recurentei-pârâte, iar nu intimatului-reclamant.

Recurenta-pârâtă critică decizia atacată şi din perspectiva încălcării, respectiv aplicării greşite a prevederilor art. 1.353 C. civ. prin raportare la cele ale art. 14-15 din acelaşi cod, susţinând că nu a exercitat în mod nerezonabil şi contrar bunei-credinţe dreptul de a cere executarea silită, în condiţiile în care culpa sa a fost stabilită de instanţa de executare ulterior începerii executării.

Aceste critici nu pot fi primite, întrucât prin sentinţa civilă nr. 3714/2019 din 18 iunie 2019, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a reţinut că:

"executarea silită a fost începută de către intimată, deşi aceasta cunoştea faptul că nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 9.2 (1) lit. a) din convenţia cadru - plafon de garantare nr. 156 din 19.10.2011 pentru plata garanţiei, instanţa considerând că sunt aplicabile prevederile art. 1.645 alin. (2) C. civ., conform cărora, atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii îi este imputabilă (…)".

Cum statuările din sentinţa evocată anterior au intrat în autoritatea de lucru judecat, ele nu pot fi repuse în discuţie într-un nou proces, impunându-se respectarea lor în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În plus, trebuie subliniat că hotărârile judecătoreşti produc, în principiu, efecte declarative, în sensul că recunosc sau infirmă drepturi în baza unor situaţii juridice preexistente, acest efect fiind ataşat şi sentinţei prin care instanţa de executare a anulat executarea silită şi a dispus întoarcerea executării.

Recurenta-pârâtă mai susţine că intimatul-reclamant nu putea obţine atât restituirea sumei poprite în urma întoarcerii executării silite, cât şi plata penalităţii instituite de art. 12.3 alin. (3) din convenţie, întrucât cumulul acestora este interzis de art. 1.539 C. civ.

Referitor la această critică, Înalta Curte reţine că acest text de lege interzice cumulul executării în natură a obligaţiei principale cu penalitatea stipulată în temeiul unei clauze penale.

Astfel, patrimoniul debitorului nu poate fi micşorat atât cu prestaţia aferentă obligaţiei principale, cât şi cu penalitatea reprezentând clauza penală.

Or, în prezenta cauză suma poprită nu a aparţinut recurentei-pârâte la momentul stipulării clauzei art. 12.3 din convenţie, ci intimatului-reclamant, fiind în patrimoniul acestuia din urmă.

În aceste condiţii, restituirea sumei poprite prin întoarcerea executării silite, urmată de obligarea recurentei-pârâte la plata penalităţii instituite de art. 12.3 din convenţie, nu conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 1.539 C. civ.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Pentru aceste motive, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2078/2021 din 25 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 mai 2022.