RCA insurance claim: cassation appeal dismissed, upholding denial of late-payment penalties for insurer's delayed response

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă la data de 10.03.2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi intervenientul forţat C., a solicitat, în principal, despăgubiri materiale şi daune morale în cuantumul solicitat prin cererea de despăgubire şi reiterat în prezenta cerere de chemare în judecată, ca urmare a constatării faptului că în termen de 3 luni de la avizarea evenimentului asigurat pârâta nu i-a notificat respingerea pretenţiilor de despăgubire, conduită care o obligă ope legis la plata despăgubirilor în cuantumul solicitat conform art. 36 alin. (2), coroborat cu art. 26 alin. (1) din Anexa la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, iar în subsidiar despăgubiri materiale şi daune morale potrivit pretenţiilor formulate în prezenta cerere, pentru repararea prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a accidentului rutier din 28.11.2014.

Reclamanta a arătat că, atât pentru cererea principală, cât şi pentru cea formulată în subsidiar, întinderea pretenţiilor sale în ceea ce priveşte creanţa principală este aceeaşi, respectiv daune materiale - în cuantum total de 4.439,45 RON, reprezentând: suma de 700 RON - cheltuielile prilejuite de accident efectuate pentru recuperarea medicală; suma de 3.739,43 RON - echivalentul câştigului din muncă pe care a fost împiedicată să îl realizeze ca urmare a pierderii capacităţii de muncă în perioada decembrie 2014 - aprilie 2015 inclusiv, conform înscrisurilor anexate, daune morale - în cuantum de 50.000 euro - echivalentul în RON la cursul B.N.R., din ziua efectuării plăţii.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţi de întârziere de 0,2%/zi aplicate la suma de 4.439,45 RON şi la suma de 50.000 euro, de la data de 06.09.2015 (prima zi după împlinirea termenului de 3 luni de la avizarea de daună), până la plata efectivă a creanţei principale; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1014 din 18 iulie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi intervenientul forţat C..

S-a luat act că prin încheierea din 25.04.2018 s-a admis în principiu cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, în raport de numitul C..

S-a luat act că prin încheierea din 24.05.2018 s-a anulat cererea privind introducerea în cauză a asigurătorului numitului D., formulată de către intervenientul forţat, chemat în garanţie C..

S-a luat act că prin încheierea din 21.06.2018, s-a respins excepţia tardivităţii cererii de chemare în garanţie formulată de chematul în garanţie C. şi s-a admis în principiu cererea de chemare în garanţie formulată de chematul în garanţie C., în raport de numitul D..

S-a luat act că prin încheierea din 7.03.2019, s-a admis în principiu cererea de chemare în garanţie formulată de chematul în garanţie D., în raport de asigurătorul E., prin mandatar BIROUL ASIGURĂRILOR AUTO DIN ROMÂNIA.

S-a admis solicitarea reclamantei privind despăgubirile materiale, până la concurenţa sumei de 4.439,45 RON.

S-a admis în parte solicitarea reclamantei privind daunele morale până la concurenţa sumelor de 75.900,55 RON şi respectiv 2.500 euro.

S-a luat act că prin încheierea din data de 12.10.2016 emisă de Biroul Executor Judecătoresc F. în dosar nr. x/2016, s-a dispus şi constatat efectuarea plăţii şi liberarea debitorului S.C. B. S.A., pentru suma de 80.340 RON, compusă din 4.439,45 RON reprezentând daune materiale şi 75.900,55 RON daune morale.

A fost obligată pârâta S.C. B. S.A., să plătească reclamantei, din diferenţa pretinsă şi nerecunoscută de debitoare, suma de 2.500 euro, cu titlu de daune morale.

S-a respins petitul privind acordarea penalităţilor de întârziere.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B. S.A., în contradictoriu cu C., şi a fost obligat chematul în garanţie C. să plătească pârâtei B. S.A., sumele de 80.340 RON şi 2.500 euro.

S-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de chematul în garanţie C., în contradictoriu cu D. şi a fost obligat intervenientul forţat C. să plătească chematului în garanţie D. suma de 1.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de chematul în garanţie D., în contradictoriu cu asigurătorul E., prin mandatar Biroul Asigurărilor Auto din România.

Prin decizia civilă nr. 24 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1014 din 18 iulie 2019, pronunţate în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Maramureş; a fost respins apelul provocat declarat de apelanta B. S.A.; a fost obligat intimatul C. să plătească intimatului D., suma de 1.800 RON, cheltuieli de judecată în apel; a fost respinsă cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată a apelantei A..

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

Un prim motiv de recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurenta invocând faptul că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Potrivit recurentei, tardivitatea răspunsului pârâtei la cererea sa de despăgubire are consecinţe juridice stabilite în mod neechivoc în Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 - art. 36 alin. (2).

Recurenta susţine că, ipoteza reglementată de art. 36 alin. (2) este cea în care partea prejudiciată a indicat în cererea de despăgubire un anumit cuantum al pretenţiilor sale, iar asigurătorul nu a dat niciun răspuns în termen de 3 luni, deci nu a indicat vreun alt cuantum al despăgubirii pe care ar fi dispus să o plătească. În concluzie, în această situaţie, singurul cuantum al despăgubirii care a fost precizat în raporturile dintre partea prejudiciată şi asigurător este cel din cererea de despăgubire.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta arată că art. 36 alin. (2) nu se referă la situaţia în care asigurătorul RCA a formulat în termenul legal un răspuns prin care respinge pretenţiile părţii prejudiciate, ci la cea în care asigurătorul RCA, în termenul legal de 3 luni, nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor din cererea de despăgubire şi motivele respingerii (dar nici nu a admis în tot sau în parte aceste pretenţii, deci nu a dat niciun răspuns).

Din motivarea hotărârii recurate, în opinia recurentei, rezultă fără niciun dubiu că instanţa de apel a schimbat înţelesul clar al normei juridice cuprinse în art. 36 alin. (2), sau mai corect spus a eliminat efectiv această normă, refuzând aplicarea ei.

Recurenta consideră că faptul că art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 stabileşte că în cazul în care asigurătorul RCA nu-şi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, nu conduce la eliminarea prevederilor art. 36 alin. (2).

Recurenta invocă şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., incident în situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele ne care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Recurenta invocă lipsa oricărei motivări sau invocarea unor motive străine de solicitarea pe care trebuia să o soluţioneze instanţa de judecată, în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea în cauză a art. 36 alin. (2).

Potrivit recurentei, în motivarea deciziei atacate se arată că instanţa nu a validat susţinerile sale privind aplicarea penalităţilor de întârziere în cazul neîndeplinirii în termenul legal sau îndeplinirii defectuoase a oricăreia dintre obligaţiile asigurătorului prevăzute de art. 36, inclusiv la obligaţia de a răspunde părţii prejudiciate în termenul legal de 3 luni de la avizarea de daună prevăzut de art. 36 alin. (1), cât timp a fost emis un răspuns (pag. 18, ultimul paragraf din decizie).

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că asigurătorul RCA trebuie obligat la plata de penalităţi de întârziere dacă nu-şi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36, iar, pe de altă parte, că în cazul de faţă nu poate fi obligat la plata penalităţilor pentru că a emis un răspuns la cererea de despăgubire, chiar dacă a depăşit termenul de 3 luni prevăzut imperativ de art. 36 alin. (1).

O astfel de motivare este, în opinia recurentei, contradictorie.

Recurenta susţine şi că decizia atacată nu cuprinde nicio justificare pentru respingerea celorlalte motive invocate pentru obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere (refuzul iniţial de acordare a oricărei despăgubiri, fără vreun temei legal; diminuarea nejustificată a despăgubirii din cele 2 oferte ulteriorare, tardive faţă de termenul stabilit de art. 36 alin. (1); nerespectarea obligaţiei prevăzute de art. 36 alin. (6), deşi dosarul de daună era complet).

Recurenta invocă şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Potrivit recurentei, cele două instanţe de judecată au refuzat să facă interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 36 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Cu privire la penalităţile de întârziere, recurenta arată că, prin cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de 0,2%/zi de întârziere, aplicate la totalul despăgubirilor, începând cu 06.09.2015 (prima zi după împlinirea termenului de 3 luni de la data avizării de daună) până la data plăţii efective a creanţei principale, raportat la prevederile art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 şi art. 22 şi art. 27 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi.

Recurenta apreciază că art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, care prevede că, în cazul în care asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, se referă la aplicarea penalităţilor de întârziere în cazul neîndeplinirii în termenul legal sau îndeplinirii defectuoase a oricăreia dintre obligaţiile asigurătorului prevăzute de art. 36, inclusiv la obligaţia sa de a răspunde părţii prejudiciate în termenul legal de 3 luni de la avizarea de daună (art. 36 alin. (1).

Făcând trimitere la art. 22 şi art. 27 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009, recurenta concluzionează în sensul că este îndeplinită ipoteza prevăzută la art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 şi, deci, se impune obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere pentru nerespectarea termenului prevăzut de art. 36 alin. (1) pentru a răspunde cererii de despăgubire, refuzul iniţial de acordare a despăgubirii, fără vreun temei legal, diminuarea nejustificată a despăgubirii din cele 2 oferte ulterioare - tardive faţă de termenul stabilit de art. 36 alin. (1), nerespectarea obligaţiei prevăzute de art. 36 alin. (6), deşi dosarul de daună era complet.

Recurenta susţine că intimata-pârâtă avea obligaţia de a-i răspunde până în 05.09.2015 şi a răspuns doar în 08.09.2015, în sensul respingerii cererii sale de despăgubire, fără a avea vreun temei legal.

Recurenta consideră că instanţa de apel, reţinând că în prezenta cauză nu se poate aprecia că ar fi fost îndeplinite defectuos obligaţiile cât timp oferta a fost notificată şi a fost parcursă şi procedura ofertei de plată şi consemnaţiunii, iar această notificarea a cuprins o sumă apropiată de cea determinată de instanţă ca fiind necesară şi suficientă pentru acoperirea prejudiciului, reprezintă o aplicare greşită a art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A nr. 14/2011.

În acest sens, recurenta susţine că asigurătorul RCA avea obligaţia de a-şi îndeplini obligaţiile în anumite termene stabilite imperativ, iar instanţa de apel a omis să ia în considerare acest aspect.

Mai arată recurenta că, în considerentele din decizia atacată se vorbeşte despre o ofertă care i-a fost notificată şi care cuprinde o sumă apropiată de cuantumul despăgubirilor stabilit de instanţa de judecată, însă oferta la care face referire Curtea de Apel Cluj i-a fost făcută în 12.10.2016, adică după mai mult de 1 an şi 4 luni de la avizarea de daună, deşi art. 36 alin. (1) stabileşte imperativ termenul de 3 luni de la avizarea de daună, iar în acest termen legal, pârâta nu a dat niciun răspuns la cererea sa de despăgubire.

Un alt aspect invocat de recurentă vizează faptul că instanţa de apel a omis să aibă în vedere că normele legale care stabilesc acordarea despăgubirilor pentru victimele accidentelor rutiere urmăresc ca prejudiciile produse acestora să fie reparate cu celeritate, întrucât este vorba de o categorie de persoane extrem de vulnerabile. Din acest motiv, art. 46 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 prevede că despăgubirea se acordă de către asigurătorul RCA şi în cazul în care există un dosar penal care nu a fost încă soluţionat, deci şi în cazul în care persoana urmărită penal îşi contestă vinovăţia.

În speţă, astfel cum arată recurenta, autorul accidentului rutier avea un interes evident de a-şi contesta vinovăţia, chiar fără vreo justificare faptică reală, având în vedere că în final el este cel care trebuie să suporte plata despăgubirii, precum şi faptul că s-a dovedit a fi total neîntemeiată contestarea vinovăţiei de către autorul accidentului rutier, după cum reiese din soluţia definitivă din dosarul penal.

Recurenta consideră că se impune, de asemenea, a fi avut în vedere că a inclus în cererea de despăgubire angajamentul prin care s-a obligat să restituie de îndată, parţial sau total, despăgubirea primită, în funcţie de hotărârea instanţei penale în ceea ce priveşte fapta, făptuitorul şi vinovăţia, aşa cum impune art. 46 pct. 2 lit. b) din normele pe care le-a invocat.

Sub un ultim aspect, recurenta arată că instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe, care a reţinut că refuzul asigurătorului RCA de acordare a despăgubirii a fost motivat de faptul că la data avizării de daună dosarul nu conţinea toate elementele necesare stabilirii dreptului de despăgubire şi cuantificării daunei, în contextul în care autorul accidentului rutier îşi contesta vinovăţia. Acest raţionament, în opinia recurentei, contravine prevederilor art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, conduita pârâtei dovedind că nu s-a aflat în situaţia prevăzută de art. 45 pct. 3.

Astfel cum arată recurenta, la data avizării de daună, precum şi la data împlinirii termenului legal de 3 luni în care trebuia soluţionată cererea de despăgubire, pârâta avea la dosarul de daună exact aceleaşi informaţii pe care le-a avut în momentul în care i-a făcut oferta din 12.10.2016 Ia care se referă instanţa de apel în decizia atacată, aspect dovedit de faptul însăşi pârâta a considerat dosarul complet când i-a făcut cele 2 oferte, din 08.01.2016 şi din 12.10.2016.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.

La 22.07.2020, Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a depus note scrise.

Intimata B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 13 octombrie 2021, comunicarea acestuia părţilor, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 23 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată la 13 aprilie 2022, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Sub un prim aspect, se impune a se arăta că, în ce priveşte criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., acestea vizează, în esenţă, depăşirea de către instanţa de apel a atribuţiilor puterii judecătoreşti prin modificarea dispoziţiilor art. 36 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Înalta Curte reţine însă, că depăşirea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti se concretizează într-o imixtiune a acestora în sfera activităţii executive sau legislative.

Or, încălcarea sau greşita aplicare a dispoziţiilor legale nu se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.. În consecinţă, aceste critici vor fi analizate, în continuare, în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare.

Raportat la aceste considerente teoretice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recurenta-reclamantă a expus în susţinerea acestui motiv de casare două critici, respectiv faptul că instanţa de apel nu a primit interpretarea pe care partea a dat-o art. 36 alin. (2) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14 din 29 noiembrie 2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, precum şi motivarea străină de natura cauzei, în ceea ce priveşte solicitarea sa de obligare a pârâtei plata penalităţilor de întârziere, în raport de art. 37 din aceleaşi Norme.

Astfel cum Înalta Curte a arătat mai sus, încălcarea sau greşita aplicare a unor dispoziţii legale nu se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Analiza acestor critici va fi efectuată în raport de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte arată că argumentele recurentei sunt nefodate.

Sub un prin aspect, Înalta Curte constată că recurenta critică modul în care instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. (2) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14 din 29 noiembrie 2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

În opinia recurentei, încălcarea prevederilor art. 36 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 are drept consecinţă acordarea necondiţionată a despăgubirilor solicitate prin cererea de despăgubire.

Înalta Curte reţine că art. 36 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 nu se referă la plata despăgubirii solicitate, aşa cum susţine recurenta, ci numai la plata despăgubirii. Or, art. 43 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, făcând trimitere la art. 54 din Legea nr. 136/1995, menţionează doar două modalităţi de stabilire a despăgubirilor: pe cale amiabilă sau pe cale judecătorească.

Niciunde în economia Legii nr. 136/1995 şi a Capitolul V din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 (care se referă la despăgubiri) nu se regăsesc prevederi care sancţionează asigurătorul pentru nerespectarea obligaţiei menţionate în art. 36 alin. (2), prin acordarea necondiţionată a sumei solicitate de către persoana prejudiciată, fără a se face vreo probă a acestei despăgubiri.

Dimpotrivă, în art. 36 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 este menţionată necesitatea administrării mijloacelor de probă pentru dovedirea răspunderii asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie R.C.A. şi cuantificarea prejudiciului, în baza probelor astfel administrate, asigurătorul având obligaţia de a notifica părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Ca atare, nu se poate concluziona că asigurătorul ar avea obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată cu suma maximă cerută de aceasta ca despăgubire, în ipoteza în care a expirat termenul de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, fără ca asigurătorul să notifice părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire.

O astfel de sancţiune nu este reglementată nici în art. 22, respectiv art. 27 din Directiva nr. 2009/103/CE, potrivit cărora, în cazul în care asigurătorul nu prezintă o ofertă de despăgubire în termen de 3 luni de la avizarea evenimentului asigurat, statelor membre au obligaţia de a adopta dispoziţii care să garanteze plata de dobânzi, calculate în funcţie de valoarea despăgubirii oferite de către întreprinderea de asigurare sau acordate de către judecător persoanei vătămate, respectiv faptul că statele membre stabilesc regimul sancţiunilor.

Legea internă din România a transpus prevederile unionale, prevăzând posibilitatea de soluţionare a cererii de despăgubire fie pe cale amiabilă, fie pe cale judecătorească şi sancţionând neîndeplinirea obligaţiei de a soluţiona cu celeritate cererea de despăgubiri doar prin plata de penalităţi de întârziere, conform art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, nu şi prin plata de către societatea de asigurare a sumei solicitate de persoana vătămată.

Recursul declarat de recurentă vizează şi neacordarea penalităţilor de întârziere, susţinând că această dispoziţie a instanţei încalcă prevederile art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Înalta Curte constată că, prin invocarea acestei critici, recurenta urmăreşte o reevaluarea a situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel, care a condus la respingerea cererii sale de acordare a penalităţilor de întârziere, fiind invocate argumente ca: refuzul iniţial de acordare a despăgubirii, fără vreun temei legal, diminuarea nejustificată a despăgubirii din cele 2 oferte ulterioare - tardive faţă de termenul stabilit de art. 36 alin. (1), nerespectarea obligaţiei prevăzute de art. 36 alin. (6), deşi dosarul de daună era complet, efectele juridice pe care instanţa de apel le-a reţinut cu privire la notificarea ofertei de către intimata-pârâtă şi la oferta de plată şi a consemnaţiunii.

Or, în calea de atac extraordinară a recursului, se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 24 din 20 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 24 din 20 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 aprilie 2022.