Borrowers partially prevail; forex risk clause exempt from abuse review, fee clauses remanded

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 12 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar stipulate în contractul de credit nr. x/25.09.2008;

2. să dispună îngheţarea/stabilizarea cursului valutar la valoarea cursului de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar din acelaşi contract;

3. să constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 4 privind tipul de dobândă pe care debitorul îl alege după perioada de creditare de un an;

4. să constate caracterul abuziv al a clauzei stipulate la art. 6.1 din acelaşi contract, referitoare la comisionul de procesare;

5. să constate caracterul abuziv al a clauzei stipulate la art. 6.2 din acelaşi contract, referitoare la comisionul de administrare;

6. s-o oblige pe pârâtă la restituirea diferenţei de curs valutar, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei de risc valutar.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992 şi O.U.G. nr. 174/2008.

Prin încheierea din 12 octombrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus introducerea în cauză a codebitorului C..

Prin sentinţa civilă nr. 796 din 15 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi C., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 6.1 şi art. 6.2 din contractul de credit nr. x şi a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere. Totodată, a luat act că reclamanţii înţeleg să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta.

Prin decizia civilă nr. 2047 din 19 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi C. şi A. şi de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 4.7 teza finală din contractul de credit şi a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate. Totodată, i-a obligat pe apelanţii-intimaţi-reclamanţi la 1620 RON, cheltuieli de judecată din apel.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs atât reclamanţii C. şi A., cât şi pârâta B. S.A., recursuri înregistrate la data de 8 februarie 2019 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi Directivei nr. 93/13/CEE.

În concret, autorii recursului au arătat, în esenţă, că nu fac parte din obiectul principal al contractului clauzele referitoare la comisionul de procesare şi comisionul de administrare.

Totodată, au subliniat că este îndeplinită cerinţa caracterului nenegociat al clauzelor referitoare la comisioanele respective. În acest sens, au arătat că banca nu a dovedit că a negociat clauzele referitoare la comisioanele bancare.

Cu privire la cerinţa dezechilibrului semnificativ, autorii recursului au arătat că prevederile contractuale referitoare la comisionul de procesare şi comisionul de administrare nu sunt esenţiale pentru contractul de credit, putând fi, astfel, cercetate din perspectiva Legii nr. 193/2000.

Aceleaşi părţi au susţinut că activităţile constând în informarea clientului, întocmirea şi analizarea dosarului de credit ar fi fost efectuate de bancă indiferent dacă ar fi fost încheiat sau nu contractul de credit.

În aceste condiţii, recurenţii-reclamanţi au subliniat că respectivele comisioane reprezintă, în realitate, o dobândă mascată.

Chiar dacă s-ar considera că respectivele comisioanele sunt juste, cuantumul lor ar trebui să fie fix, iar nu proporţional cu valoarea creditului, întrucât activităţile desfăşurate de bancă sunt aceleaşi pentru orice împrumutat.

Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că nu întruneşte cerinţa caracterului clar şi inteligibil clauza care instituie comisionul de procesare.

Prin urmare, autorii recursului au subliniat că respectiva clauză are caracter abuziv, fiind incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004, art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992 şi art. 35 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 50/2010.

Cu privire la clauza care instituie comisionul de administrare, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în cuprinsul contractului de credit, nu sunt menţionate serviciile prestate în schimbul perceperii acestui comision. Or, perceperea unor sume de bani, fără a exista o contraprestaţie efectivă din partea băncii, produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile acestora.

Cu privire la clauza de risc valutar, recurenţii-reclamanţi au susţinut că banca nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare reglementată de art. 6 din Legea nr. 289/2004 cu privire la produsul bancar oferit.

Totodată, autorii recursului au arătat că nu au fost informaţi de către bancă cu privire la riscul inerent contractării unui credit în moneda francului elveţian. Or, această obligaţie a fost consacrată de C.J.U.E., prin decizia pronunţată în cauza C-186/16 (Andriciuc vs. Banca Românească).

Recurenţii-reclamanţi au învederat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că este aplicabil principiul nominalismului monetar, întrucât creditul nu a fost încasat în franci elveţieni, ci în moneda naţională.

După evocarea unor considerente din deciziile pronunţate de C.J.U.E. în cauzele nr. C-484/08, C-241/98 şi C-26/13, autorii căii de atac au subliniat că nu întruneşte cerinţa caracterului clar şi inteligibil clauza de risc valutar.

În aceste condiţii, recurenţii-reclamanţi au conchis că respectiva clauză are caracter abuziv.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată recurentei-pârâte B. S.A. la 8 martie 2019.

La 8 aprilie 2019, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi la 18 aprilie 2019, iar, la 24 aprilie 2019, cu respectarea termenului legal, recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepţiei nulităţii, invocată de recurenta-pârâtă.

Împotriva aceleiaşi decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, prin care a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În concret, autoarea recursului a arătat că evoluţia pieţei financiare nu îi conferă dreptul discreţionar de a modifica nivelul ratei dobânzii. În acest sens, a arătat că evoluţia pieţei financiare nu este influenţată de voinţa sa, ci de mai mulţi factori, printre care variaţia indicilor EURIBOR/LIBOR/ROBOR.

Aceeaşi parte a susţinut că, la data încheierii contractului, banca nu avea obligaţia de a prezenta şi descrie o formulă de calcul a procentului anual de dobândă, compusă din marja fixă plus LIBOR la 6 luni, acest algoritm fiind implementat prin actul adiţional încheiat în temeiul O.U.G. nr. 50/2010.

Recurenta-pârâtă a subliniat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000, întrucât nu a analizat toate condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ. În acest sens, autoarea recursului a arătat că nu a fost probată reaua sa credinţă la stipularea clauzei art. 4.7 din contractul de credit.

Totodată, a arătat că, la momentul încheierii contractului de credit, era suficientă indicarea motivului care justifica modificarea dobânzii, conform alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000. Or, modificarea dobânzii are la bază un motiv temeinic, constând în evoluţia pieţei financiare sau politica de creditare a băncii.

Aceeaşi parte a susţinut că nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ, întrucât acest dezechilibru trebuie să fie de natură juridică, iar nu economică, evocând în acest sens o serie de hotărâri pronunţate de C.J.U.E. În continuare, a arătat că, prin introducerea acestui criteriu de variaţie a dobânzii, împrumutatului nu i s-a creat o situaţie mai puţin favorabilă decât cea reglementată de dreptul intern.

Totodată, recurenta-pârâtă a subliniat că împrumutaţii nu au fost obligaţi să se supună unor condiţii contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului, aceştia cunoscând toate elementele care puteau influenţa întinderea obligaţiilor asumate.

În plus, criteriul de modificare a dobânzii prevăzut în contractul de credit a fost eliminat în anul 2010, când rata dobânzii a fost calculată după formula: LIBOR 6 luni plus marja băncii.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a conchis că nu poate fi reţinut caracterul abuziv al clauzei privind dobânda revizuibilă, în condiţiile în care această clauză este rezultatul acordului de voinţă al părţilor, fiind astfel incident principiul forţei obligatorii a contractului, reglementat de art. 969 C. civ. din 1864.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi la 11 martie 2019.

La 1 aprilie 2019, cu respectarea termenului legal, recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţiile netimbrării şi tardivităţii recursului, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 10 aprilie 2019, fără ca aceasta să formuleze răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru în şedinţa din 21 ianuarie 2020, a fost comunicat părţilor care nu au uzat de dreptul de a formula în scris punct de vedere.

Prin încheierea de şedinţă a completului de filtru din 5 mai 2020, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului reclamanţilor, invocată de recurenta-pârâtă, a respins excepţiile insuficientei timbrări şi a tardivităţii recursului pârâtei, invocate de recurenţii-reclamanţi C. şi A.. A admis în principiu recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi C. şi A. şi de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2047 din 19 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Totodată, a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul dispoziţiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Ulterior, prin rezoluţia preşedintelui de complet din 20 mai 2020, în temeiul art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/14.04.2020 al Preşedintelui României, în cauză, a fost stabilit termen de judecată la data de 16.06.2020 ora 11:30, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea de şedinţă din 16 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a suspendat judecata recursurilor declarate de recurenţii-reclamanţi C. şi A. şi de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2047 din 19 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La 12 ianuarie 2021, recurenţii-reclamanţi, prin avocat, au depus la dosar cerere de repunere pe rol a cauzei, prin care au solicitat instanţei fixarea unui termen de judecată şi citarea părţilor, în vederea continuării judecaţii.

La 25 ianuarie 2021, recurenţii-reclamanţi A. şi C. au formulat, separat, cerere de repunere pe rol a dosarului x/2017, întrucât motivul pentru care a fost suspendată judecata recursurilor nu mai subzistă, cauza C-81/19 fiind soluţionată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Ulterior, în vederea discutării cererii de repunere pe rol a cauzei şi a recursurilor, a fost acordat termen de judecată la data de 6 aprilie 2021, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

1. Criticile recurentei-pârâte B. S.A. vizează soluţia dată de instanţa de apel asupra clauzei 4.7 teza finală din contractul de credit nr. x încheiat la data de 25.09.2008.

Potrivit art. 4.6 din contract, părţile au prevăzut că, la data semnării contractului (25.09.2008), rata anuală a dobânzii de achiziţie este de 4,6% pe an, rată care urma a rămâne fixă până la data primei aniversări a creditului.

În schimb, la art. 4.7 din acelaşi contract a fost stipulat faptul că "…în cazul în care Împrumutatul optează pentru dobânda aniversară revizuibilă, rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opţiunii va putea fi modificată de către Bancă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a Băncii, urmând ca noua rată a dobânzii să fie adusă la cunoştinţa Împrumutatului…".

Cât priveşte caracterul abuziv al clauzei privind modificarea unilaterală a dobânzii, Înalta Curte reţine că, potrivit pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 25.09.2008):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Aşadar, "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului/furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenţiei trebuie precizat în contract.

Totodată, se cuvine amintit că, în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva Volksbank România S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi europene, recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, în clauza constatată ca fiind abuzivă nu sunt indicate, în mod transparent şi inteligibil, motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauzele contractuale, precum cele inserate la art. 4.7 din contractul de credit, care permit creditorului să revizuiască nivelul dobânzii curente ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de un motiv neindicat în contract, aşadar netransparent.

În consecinţă, prin clauza 4.7 teza a doua referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, fiind încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului.

Dezechilibrul astfel creat este semnificativ, pentru că se referă la dobânda creditului, element principal al contractului încheiat între părţi. Posibilitatea verificării condiţiilor în care vor fi modificate costurile creditului reprezintă un aspect relevant în aprecierea existenţei/inexistenţei echilibrului contractual, transparenţa în ceea ce priveşte derularea raporturilor dintre părţi pe întreaga perioadă contractuală fiind un element deosebit de important în cadrului raportului comerciant-consumator. Poziţia de inegalitate de pe care acţionează părţile în cadrul acestor raporturi juridice reclamă inserarea în contracte a unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, astfel cum dispune în mod expres art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Aşa fiind, în temeiul art. 496 alin. (1) şi art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul recurentei-pârâte B. S.A. declarat împotriva deciziei civile nr. 2047 din 19 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

2. Continuând cu analiza recursului declarat de recurenţii-reclamanţi C. şi A. împotriva aceleiaşi decizii, Înalta Curte reţine că aceştia au criticat hotărârea instanţei de apel, pe de o parte, în considerarea soluţiei pronunţate în apelul formulat de pârâtă referitor la cele două comisioane (de procesare şi de administrare) iar, pe de altă parte, faţă de soluţia dată în analiza criticii ce viza clauza de risc valutar, critică formulată de reclamanţi prin apelul propriu.

Cu referire la cele două comisioane (de procesare şi de administrare), recurenţii-reclamanţi au susţinut că acestea nu fac parte din obiectul principal al contractului, astfel încât, instanţa de apel trebuia să le analizeze prin prisma Legii nr. 193/2000.

Constatând caracterul fondat al criticii, Înalta Curte reţine că acele clauze referitoare la comisioane nu fac parte din obiectul principal al contractului şi, prin urmare, nu sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 (ce transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE).

Astfel, se cuvine amintit că, printr-o jurisprudenţă constantă, C.J.U.E. a statuat că se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului" doar acele clauze care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare, îl caracterizează. În schimb, clauzele care au caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractului, cum sunt cele relative la comisioane, nu pot fi subsumate noţiunii menţionate (Hotărârea din 20 septembrie 2017, pronunţată în cauza C-186/16 - Andriciuc, pct. 35 şi 36).

De asemenea, se cuvine amintit şi considerentul de la paragraful 54 din hotărârea C.J.U.E. pronunţată (la 26 februarie 2015) în cauza C-143/13, Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. Volksbank România S.A., în care "Curtea a statuat că clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii "obiectul [principal al] contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului. Revine instanţei de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler şi Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 49-51)."

Prin urmare, considerând că intră în noţiunea de "obiect principal al contractului" comisioanele de procesare şi administrare contestate de reclamanţi, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cu consecinţa neanalizării cerinţelor prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege, pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă: de a nu fi negociată direct cu consumatorul; de a crea, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Cât priveşte celelalte critici ale recurenţilor-reclamanţi, relative la lipsa caracterului negociat al clauzelor privind comisioanele, dezechilibrul semnificativ sau reaua-credinţă, Înalta Curte constată că acestea vizează aspecte asupra cărora instanţa de apel urmează să se pronunţe cu ocazia rejudecării.

Cu privire la clauza de risc valutar, recurenţii-reclamanţi au susţinut că banca nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare reglementată de art. 6 din Legea nr. 289/2004 cu privire la produsul bancar oferit.

Totodată, autorii recursului au arătat că nu au fost informaţi de către bancă cu privire la riscul inerent contractării unui credit în moneda francului elveţian. Or, această obligaţie a fost consacrată de C.J.U.E., prin decizia pronunţată în cauza C-186/16 (Andriciuc vs. Banca Românească).

Recurenţii-reclamanţi au învederat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că este aplicabil principiul nominalismului monetar, întrucât creditul nu a fost încasat în franci elveţieni, ci în moneda naţională.

După evocarea unor considerente din deciziile pronunţate de C.J.U.E. în cauzele nr. C-484/08, C-241/98 şi C-26/13, autorii căii de atac au subliniat că nu întruneşte cerinţa caracterului clar şi inteligibil clauza de risc valutar.

În aceste condiţii, recurenţii-reclamanţi au conchis că respectiva clauză are caracter abuziv.

Referitor la aceste aspecte, este esenţial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, atât normele imperative, cât şi cele supletive ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorul căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Aşadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Este de reţinut şi faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Ca atare, clauzele contestate reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată din perspectiva caracterului abuziv.

Aplicând, în cauza de faţă, argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit (art. 5.1 din Contractul de credit nr. x din 25.09.2008) care prevăd obligaţia pentru recurenta-reclamantă, în calitate de persoană împrumutată de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 497 teza I raportat la art. 496 alin. (2) C. proc. civ., în referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2047 din 19 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi va casa, în parte, decizia atacată numai în ceea ce priveşte apelul pârâtei B. S.A., cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanţa de apel va analiza clauzele care reglementează comisionul de procesare, respectiv, comisionul de administrare prevăzute la art. 6.1 şi la 6.2. din Contractul de credit nr. x/25.09.2008, sub aspectul cerinţelor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2047 din 19 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2047 din 19 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează, în parte, decizia civilă nr. 2047 din 19 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi trimite cauza, spre o nouă judecată instanţei de apel, numai în ceea ce priveşte apelul pârâtei B. S.A.

Menţine, în rest, celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2021.