Exclusion of currency risk clauses from unfairness review based on monetary nominalism as supplementary national law

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 9 aprilie 2014 pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2014, A., alături de mai mulţi alţi reclamanţi, a chemat-o în judecată pe pârâta B., solicitând:

1.) să constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana F, respectiv din condiţiile generale (Anexa 4) pentru încălcarea de către Banca pârâtă a următoarelor obligaţii:

(i) de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

(ii) de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase/toxice;

(iii) de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

(iv) de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit;

2.) obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat cu consumatorii reclamanţi, grafic în care să se prevadă restituirea creditului în RON, conversia creditului din CHF în RON facându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF-LEU indicat în Anexa 1 coloana H;

3.) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta a solicitat disjungerea cererilor formulate de fiecare dintre reclamanţi, a invocat excepţiile necompetenţei materiale şi teritoriale a instanţei, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a disjuns cererile fiecăruia dintre reclamanţii din dosarul nr. x/2014, iar cauza vizând pretenţiile reclamantei A. a fost înregistrată sub nr. x/2014.

Prin sentinţa nr. 185/C/2015 din 19 februarie 2015, pronunţată în acest din urmă dosar, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a admis excepţia propriei necompetenţe materiale şi teritoriale privind cererea formulată de reclamanta A. şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind cererea formulată de această reclamantă în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Ca urmare a declinării, la 1 aprilie 2015 litigiul a fost înregistrat pe rolul acestei din urmă instanţe sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 18502/2015 din 13 octombrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorul 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată, din oficiu, la termenul din 6 octombrie 2015 şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. şi pe pârâta B. în favoarea Tribunalului Bucureşti.

La 9 noiembrie 2015 cauza a fost înregistrată sub nr. x/2015 pe rolul secţiei a VI-a Civilă a Tribunalului Bucureşti, care la termenul de judecată din 8 decembrie 2015, din oficiu, a invocat excepţia propriei necompetenţe materiale, pe care a admis-o prin sentinţa civilă nr. 6881/2015 şi declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente în soluţionarea cauzei, a înaintat dosarul către Curtea de Apel Bucureşti, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 46/2016 din 8 februarie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 2234 din 12 aprilie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B.

Împotriva sentinţei civile nr. 2234 din 12 aprilie 2016, reclamanta A. a declarat apel, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei civile atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. Totodată, în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere caracterul devolutiv al apelului, a solicitat instanţei de judecată să aibă în vedere toate argumentele în fapt şi în drept pe care le-a invocat în cererea de chemare în judecată. Sub aspect probatoriu, a solicitat administrarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Prin decizia civilă nr. 563/A din 20 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A.. De asemenea, Curtea a obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata sumei de 2142 RON cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, Curţii de Apel Bucureşti.

În memoriul depus la dosar, recurenta-reclamantă a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând astfel că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Detaliind, autoarea recursului a arătat că instanţele de fond au apreciat, în mod eronat, că, în speţă, nu ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, cele ale Legii nr. 296/2004, privind Codul consumului şi cele ale O.G. nr. 21/1992, privind protecţia consumatorilor.

Ulterior, a enumerat condiţiile impuse cumulativ de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză să fie abuzivă, respectiv să nu fi fost negociată cu consumatorul, să fie de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului, respectiv, să nu respecte criteriile de transparenţă şi inteligibilitate.

În continuare, a definit criteriul transparenţei din perspectiva art. 1 din Legea nr. 193/2000, ca fiind necesitatea redactării oricărei clauze în mod clar şi neechivoc, fără să presupună, pentru a fi înţeleasă, un bagaj de cunoştinţe de specialitate.

A menţionat că evaluarea caracterului clar şi inteligibil al unei clauze contractuale se face prin raportare la consumatorul cu educaţie şi grad de cunoaştere mediu, sens în care a evocat prevederile art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) şi art. 44 din Legea nr. 296/2004, în forma în vigoare în anul 2008, potrivit cărora la încheierea contractului de credit, profesionistului îi revine obligaţia să informeze consumatorii, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite, inclusiv ale serviciilor financiare oferite de operatorii economici, astfel încât aceştia sa aibă posibilitatea să aleagă între acestea în conformitate cu interesele lor economice şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate.

Referitor la dezechilibrul semnificativ dintre drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, recurenta a susţinut că instanţele de fond au făcut o analiză simplistă, rezultat al unei verificări sumare a câştigurilor şi pierderilor fiecăreia dintre părţile contractante, deşi, în opinia sa, se impunea determinarea modalităţii în care clauza abuzivă a afectat echilibrul contractual, respectiv dacă, în economia generală a contractului, prin inserarea acestei clauze, a fost întărită poziţia profesionistului în detrimentul consumatorului.

Cu privire la caracterul nenegociat al clauzelor supuse analizei, recurenta a arătat că acestea au fost preformulate şi că nu au fost negociate de părţi, situaţie în considerarea căreia, a susţinut că intimatei îi revenea sarcina probei caracterului negociat, în baza art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Din această perspectivă a susţinut că în mod nelegal au reţinut instanţele de fond că intimata-pârâtă nu şi-a încălcat obligaţia de consiliere ce îi incumba, notând că, în opinia sa, Banca a încălcat obligaţia evocată sub aspectul ambelor componente, respectiv atât din perspectiva accesului la informaţiile necesare consumatorului în vederea luării unei decizii în cunoştinţă de cauză, de natură să-i permită anticiparea consecinţelor pecuniare ale creditului, cât şi sub aspectul de a nu ascunde în mod deliberat clientului informaţii pe care, dacă le-ar fi cunoscut, nu ar mai fi contractat respectivul credit.

Totodată, a susţinut că reprezentanţii băncii cunoşteau riscul supraevaluării CHF în raport cu Leul, dat fiind minimul istoric la care se afla moneda elveţiană la momentul contractării creditului şi împrejurarea că, deşi creditul a fost contractat în CHF, Banca neavând lichidităţi în moneda respectivă, virarea s-a făcut în contul de CHF, reconfigurat concomitent de intimată în euro, dovadă în acest sens fiind ordinul de plată nr. x din 17 martie 2008 pentru suma de 18.480 Euro.

Recurenta a mai susţinut că nu avea nevoie şi nici nu a utilizat moneda în care a fost individualizat creditul, virarea împrumutului în franci elveţieni fiind doar o operaţiune scriptică, schimbul valutar în Euro realizându-se prin mijlocirea intimatei, la cursul stabilit de aceasta, fără să aibă posibilitatea de a interveni.

Conchizând în sensul că moneda în care a fost tras creditul nu a fost CHF, a arătat că transferul riscului valutar la împrumutat nu generează doar un dezechilibru vădit între drepturile şi obligaţiile părţilor, dar contravine bunei-credinţe şi legislaţiei protecţiei consumatorului, în contextul în care consumatorul este obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită şi fără ca acest risc să-i fi fost prezentat explicit, fiind încălcată astfel şi obligaţia de informare.

În continuare, autoarea recursului a menţionat că acele clauze ce plasează riscul valutar exclusiv în sarcina sa sunt abuzive prin prisma prevederilor Legii nr. 193/2000, fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 4 pentru constatarea caracterului abuziv, sens în care a menţionat lipsa negocierii, contractul de credit fiind unul de adeziune şi dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, în contextul în care a fost obligată să restituie mai mult decât dublul sumei împrumutate.

De asemenea, a arătat că nu corespund realităţii cele reţinute de instanţele anterioare, respectiv faptul că fluctuaţiile monedei ar fi operat în favoarea sau defavoarea oricăreia dintre părţi.

Recurenta a invocat atitudinea abuzivă a Băncii din perspectiva prevederilor art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, potrivit cărora sunt considerate abuzive clauzele contractuale prin care consumatorul este obligat să se supună unor condiţii despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului, aşa cum este cazul în speţă, recurenta fiind obligată să accepte valorizarea CHF, fără să fi fost informată la semnarea contractului.

În acelaşi sens, a consemnat şi dispoziţiile art. 2 pct. 22 din O.G. nr. 21/1992, potrivit căruia practicile comerciale abuzive şi/sau incorecte sunt definite ca fiind orice acţiune, inacţiune, conduită, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitate, din partea unui operator economic în relaţie directă cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs sau serviciu, ce aduce atingere în mod direct intereselor consumatorilor.

Din această perspectivă, recurenta a susţinut că intimata-pârâtă a promovat excesiv produsul de creditare în franci elveţieni ca fiind cel mai profitabil pentru client, ataşându-i o dobândă care îl făcea "de nerefuzat" pentru consumator, având certitudinea că acest produs va deveni extrem de profitabil pentru ea însăşi, în dauna consumatorului.

Referitor la principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, a apreciat că nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauză.

În susţinerea acestei concluzii, a notat că norma evocată este una supletivă, potrivit doctrinei în materie şi, conform prevederilor art. 1579 alin. (3) din acelaşi cod, se instituie o excepţie de la principiul nominalismului monetar pentru cazul împrumuturilor în monedă de aur/argint, statuând că se va restitui echivalentul preţului intrinsec avut de monedele respective la data la care au fost împrumutate.

Astfel, recurenta a arătat că, potrivit doctrinei, deşi ultimul text legal evocat vizează împrumuturile în monedă de aur/argint, constituind excepţia de la principiul nominalismului monetar, instituie practic un alt principiu, respectiv cel al valorismului, semnificaţia fiind aceea că suma de bani datorată poate şi trebuie reevaluată pentru a avea aceeaşi putere ca suma stabilită la momentul naşterii raportului juridic obligaţional.

Din perspectiva celor expuse, a susţinut că, prin ordinul de plată nr. x din 17 martie 2008 pentru suma de 18.480 Euro, a făcut dovada că francul elveţian a fost utilizat ca o monedă de substituţie, exclusiv pentru conservarea/sporirea valorii economice a contractului şi nu ca monedă de creditare.

În opinia recurentei, mecanismul arătat nu constituie o aplicaţie a nominalismului, ci o modalitate de conservare a valorilor economice ale împrumutului, prevăzută exclusiv în favoarea intimatei-pârâte-profesionist care, deşi trebuia să acorde creditul într-o altă monedă, s-a protejat exclusiv pe sine, conservând/valorizându-şi practic creanţa cu intenţia de a o spori în viitor prin raportarea acesteia la francul elveţian, cu consecinţa transferării exclusive şi nenegociate a riscului valutar, în sarcina cocontractantului, recurenta însăşi.

De asemenea, a mai susţinut că maniera în care intimata a ales să structureze ofertele şi modul defectuos de informare a consumatorului relevă că aceasta a acceptat/urmărit crearea premiselor favorabile perturbării raportului dintre prestaţiile părţilor.

În final, recurenta a conchis că, sub apanajul nominalismului monetar, nu poate fi acceptat dezechilibrul contractual generat de fluctuaţia monedei în care s-a acordat creditul, nefiind nici moral, nici echitabil ca jocul fluctuaţiei monetare asupra căruia nu a fost corect informată, să conducă la dublarea sau triplarea valorii prestaţiei sale, în contextul în care starea sa economică avută în vedere pentru determinarea eligibilităţii a rămas neschimbată.

Ultima dintre susţinerile recurentei vizează atenuarea principiului pacta sunt servanda prin abilitarea de către legiuitorul naţional şi cel european a judecătorului în materia dreptului consumatorilor în sensul anulării sau modificării clauzelor contractuale abuzive.

Sub acest aspect, a afirmat că forţa juridică deplină este recunoscută şi ocrotită de lege doar pentru acele convenţii care nu nesocotesc principiul constituţional al bunei-credinţe şi bunelor moravuri. În acelaşi sens, pentru reglarea echilibrului contractual, a solicitat instanţei de recurs admiterea căii extraordinare de atac exercitate, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte, care, prin întâmpinare, a invocat excepţiile tardivităţii, inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, solicitând, în principal, anularea căii extraordinare de atac, ca şi consecinţă a admiterii excepţiilor enumerate, iar, în subsidiar, respingerea acesteia, ca nefondată.

La 13 septembrie 2019, intimata-pârâtă, prin avocat, a depus un înscris prin care a solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat pentru combaterea recursului, sens în care a ataşat dovezi. Totodată, a depus, în copie certificată, înscrisuri din care rezultă schimbarea denumirii Băncii (din B. în C.).

Prin încheierea completului de filtru din 10 martie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2015, au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi nulităţii recursului, invocate de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 563/A din 20 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă fiind admis în principiu.

La 14 iunie 2020, recurenta-reclamantă A. a solicitat suspendarea judecării recursului în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin încheierea din 16 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecăţii recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 563/A din 20 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La 8 decembrie 2020, recurenta-reclamantă a depus la dosar cerere de repunere pe rol a cauzei, arătând că temeiurile care au stat la baza suspendării nu mai subzistă în prezent.

Prin rezoluţia din 15 decembrie 2020, în cauză, a fost stabilit termen de judecată la 6 aprilie 2021, cu citarea părţilor, termenul fiind acordat în vederea discutării cererii de repunere pe rol a cauzei şi pentru continuarea judecării recursului.

La 23 decembrie 2020, recurenta-reclamantă a depus la dosar cererea de repunere pe rol a cauzei semnată olograf, prin care a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Prealabil, se cuvine menţionat faptul că, în apel, reclamanta, în raport de dispoziţiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat instanţei să aibă în vedere toate argumentele de fapt şi de drept invocate în cererea de chemare în judecată, fără a motiva apelul declarat.

Astfel, procedând la judecarea apelului pe baza celor invocate la prima instanţă de fond, instanţa de apel a constatat inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor legale privind produsele toxice/defectuoase/neconforme, ale Legii nr. 296/2004 şi ale O.G. nr. 21/1992, reţinând, în schimb, în mod corect, incidenţa principiului nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 din C. civ. (de la 1864).

Sub aspectul incidenţei principiului nominalismului monetar, criticile recurentei nu pot fi primite. Pe de o parte, excepţia prevăzută de art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864 nu este aplicabilă în cauză, întrucât se referă la împrumutul în monede de aur sau argint şi nu poate fi aplicată prin analogie împrumutului în valută (CHF), excepţia fiind de strictă interpretare. Pe de altă parte, susţinerile privind moneda împrumutată tind la schimbarea situaţiei de fapt, constituind aspecte de temeinicie, care nu pot face obiectul recursului, faţă de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În continuare, în analiza criticilor formulate, Înalta Curte reţine că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

În mod corect instanţa de apel a stabilit că astfel de clauze sunt excluse de la controlul caracterului abuziv. Această concluzie se sprijină pe o serie de temeiuri legale şi soluţii jurisprudenţiale.

Directiva 93/13 stabileşte în considerentul al treisprezecelea din preambul că "actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive", că nu este necesar ca această directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi că, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri. Statuarea din preambul este reluată de art. 1 alin. (2) care prevede că "Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii." Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât şi norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în jurisprudenţa sa.

Astfel, în considerentele 26 şi 28 ale deciziei pronunţate în cauza Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, C.J.U.E. a statuat că "după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă"; "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la paragrafele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte".

În acelaşi sens sunt şi considerentele hotărârii pronunţate în Cauza C-186/16 Andriciuc. Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Instanţa de apel a respectat criteriile stabilite de C.J.U.E. prin decizia pronunţată în Cauza C-186/16 Andriciuc referitoare la analiza caracterului abuziv al unei clauze incluse într-un contract de împrumut încheiat între consumator şi bancă. Din considerentele acestei decizii, rezultă că instanţa naţională trebuie să stabilească următoarele:

1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000;

2. dacă se constată că în excepţia menţionată la punctul 1, clauza nu este inclusă, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului";

3. în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de bancă în cadrul negocierii contractului de credit;

4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe.

Prin decizia recurată, curtea de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de recurenta-reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

În speţă, recurenta-reclamantă s-a obligat în mod expres, prin art. 8.1 din Contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. x din 10 martie 2008, să restituie creditul în moneda în care i-a fost acordat, respectiv în CHF, conform Cap. III intitulat "Termenii împrumutului".

Întrucât părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor. Prin urmare, nici criticile recurentei-reclamante referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar nu pot fi reţinute.

Aşadar, clauzele contractuale considerate a fi abuzive de recurenta-reclamantă reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, aceeaşi concluzie reieşind şi din decizia atacată.

De altfel, şi în Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunţată în Cauza C-81/19 N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C.J.U.E. a statuat că " Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluţii, instanţa europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, astfel cum a fost interpretată de jurisprudenţa C.J.U.E. arătată mai sus, a fost preluat în legislaţia naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Din analiza prevederilor legale mai sus menţionate, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa C.J.U.E., rezultă că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se aplică şi clauzelor contractuale care redau conţinutul unor norme legale cu caracter supletiv. În speţa de faţă, clauzele contractuale în discuţie reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, astfel că nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Având în vedere excluderea de mai sus, care împiedică continuarea analizei celorlalte condiţii ale caracterului abuziv (redactarea clară şi inteligibilă a clauzelor, obligaţia de informare, existenţa unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, reaua-credinţă a băncii), Înalta Curte nu va analiza restul criticilor din memoriul de recurs, fiind inutilă şi analiza oricăror altor argumente subsumate acestor critici.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de recurs invocat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 563/A din 20 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă C. (fostă B.) de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 2.261 RON.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante A. în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimata-pârâtă C. (fostă B.), urmează a face aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligând recurenta-reclamantă la plata sumei de 2.261 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 563/A din 20 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă C. (fostă B.) a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 2.261 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2021.