Exclusion of foreign currency loan repayment clauses from abusive clause review as reflecting dispositive domestic monetary nominalism norms

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 03.02.2015, sub număr de dosar x/2015, mai mulţi reclamanţi, printre care şi reclamantul A., au chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, a prevederilor contractuale regăsite în ANEXA 1 punctul 5, clauze inserate în contractul de credit şi eliminarea acestora; denominarea creditului în moneda naţională (conversia lui în moneda naţională), în virtutea principiului din regulamentul valutar, prin care plăţile între rezidenţi se fac în moneda naţională, la cursul de la data semnării contractului de credit conform ANEXEI 1 punctul 6, ca şi consecinţă a înlocuirii clauzelor declarate nule.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, C. civ., O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 174/2008.

Prin încheierea din 01.07.2015, Tribunalul a admis cererea de disjungere formulată de pârâtă, a dispus disjungerea cererilor formulate de reclamanţi şi formarea de dosare separate, pentru fiecare dintre aceştia.

Cauza având ca reclamant pe A. a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 02.07.2015, sub număr de dosar x/2015

Prin sentinţa civilă nr. 6526/2015 din 20 noiembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenţia de credit bancar nr. x.137/30.09.2008 la art. 9.2 tezele a II-a şi a III-a, art. 9.3 şi art. 9.4.; a declarat nulitatea absolută a clauzelor menţionate anterior; a dispus îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului sus menţionat, la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 2,3627 RON/CHF.

A respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului privind restituirea creditului în RON (cuprinsă în art. 9.2 teza I din convenţia de credit bancar nr. x.137/30.09.2008) şi a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta B. S.A. a declarat apel, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii capetelor de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzelor 9.2 tezele a II-a şi a III-a, 9.3 şi 9.4 din Convenţia de Credit x.137/30.09.2008 şi menţinerea dispoziţiilor referitoare la respingerea, ca neîntemeiată a cererii reclamantului privind restituirea în RON a ratelor lunare (art. 9.2 teza I).

Prin decizia nr. 442/2018 din 26 februarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 6526/20.11.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul reclamant A..

A schimbat în parte sentinţa civilă atacată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor 9.2 tezele a II-a şi a III-a, 9.3 şi 9.4 din Convenţia de Credit x.137/30.09.2008, fiind menţinute dispoziţiile referitoare la respingerea, ca neîntemeiată, a cererii reclamantului privind restituirea creditului în RON (art. 9.2 teza I).

Împotriva deciziei nr. 442/2018 din 26 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul A., prin avocat, a declarat recurs, prin care a solicitat casarea în tot a hotărârii, cu consecinţa admiterii pe fond a cererii, constatarea ca abuzive a clauzelor de risc valutar şi îngheţarea cursului valutar.

În motivare, recurentul a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Detaliind, a arătat că, în dezacord cu instanţa de fond, instanţa de apel în mod greşit reţinut că, în speţă, clauzele privind riscul valutar fac parte din obiectul principal al contractului, iar riscul valutar, întrucât este inclus în ratele lunare ce trebuie achitate, face parte din obiectul principal al contractului.

Recurentul solicită instanţei de recurs să observe că, deşi cererea de chemare în judecată îşi avea fundamentul aproape în totalitate pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, instanţa nu a amintit şi nu a analizat niciunul dintre elementele ce ar putea să constituie fundament pentru declararea unei clauze ca fiind abuzive: negocierea acesteia, dezechilibrul contractual şi reaua-credinţă a Băncii.

În acest sens, recurentul face trimitere la decizia C.J.U.E., pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc vs. Banca Românească, ce vizează creditele în franci elveţieni, arătând că, prin această hotărâre, Curtea a precizat faptul că instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză. Astfel, aceste informaţii trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci şi impactul pe care fluctuaţiile cursului de schimb valutar la împrumuturile în moneda străină, îl au asupra ratelor împrumutului. Astfel, pe de o parte, împrumutatul trebuie să fie clar informat cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, se expune unui risc de schimb valutar pe care îi va fi, eventual, dificil din punct de vedere economic să şi-l asume în cazul devalorizării monedei în care îsi primeşte veniturile. Instituţia bancară trebuie să prezinte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în special în ipoteza în care consumatorul împrumutat nu îşi primeşte veniturile în respectiva monedă.

A mai arătat că, în ipoteza în care instituţia bancară nu şi-a îndeplinit aceste obligaţii, Curtea a subliniat că se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu şi că revine instanţei naţionale sarcina să evalueze, pe de o parte, posibila nerespectare de către Bancă a cerinţei de bună-credinţă şi, pe de altă parte, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ între părţile contractului. În acest sens, Curtea a subliniat că o clauză contractuală poate implica un dezechilibru între părţi care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Referindu-se la aceeaşi jurisprudenţă, recurentul a evidenţiat faptul că C.J.U.E. a pus accent pe obligaţia de informare, în sensul că obligă instanţa naţională să verifice dacă a fost informat consumatorul cu privire la toate elementele care pot avea efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care permit acestuia să evalueze costul total al împrumutului său.

În continuare, arată că, deşi analizat în decizie, principiul nominalismului monetar este reţinut în mod greşit, fără a se lua în considerare că, în esenţă, împrumutatul nu a încasat franci, ci a încasat/tras RON.

Totodată, mai arată că, în raport de cauza C-26/2013, obiectul contractului intră sub incidenţa verificării legalităţii acestuia cu privire la cursul valutar ce este «obiect al contractului conform C.J.U.E.», contrar celor reţinute de instanţa de fond şi de apel care au statuat că aceste clauze sunt excluse din domeniul de aplicare al directivei.

Prin urmare, consideră că o instanţă poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil.

În continuare, arată că această problemă a fost tranşată în jurisprudenţa C.J.U.E. În acest sens, recurentul face trimitere la cauzele C-484/08, C-241/98.

Ca atare, apreciază că instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

În altă ordine de idei, recurentul a susţinut că instanţa de apel a concluzionat în mod greşit că este clară şi inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înţelegere nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, în domeniul protecţiei consumatorilor.

În acest context, recurentul susţine că limbaj clar înseamnă, în primul rând, exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, însă, chiar dacă respectivele clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, ele nu au fost negociate.

În ce priveşte limbajul inteligibil, recurentul susţine că acest caracter înseamnă mai mult, respectiv, posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i priveşte. În acest sens, apreciază ca fiind relevante concluziile la care a ajuns C.J.U.E. în cauza C-26/13 (Arpad Kaslcr împotriva OTP Jelzalogbank Zrt), expuse în paragrafele 67, 72, 73, 74 şi mai ales 75.

Recurentul încheie prin a arăta că instanţa nu a făcut o analiză asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzelor în ceea ce priveşte consecinţele economice ale acestora, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru vădit şi semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, situaţie ce pune în discuţie buna-credinţă a Băncii la încheierea acestui contract.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului prin raportare la valoarea obiectului cererii deduse judecăţii, solicitând, în principal, admiterea excepţiei şi, în consecinţă, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 10 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, pentru ca acestea să depună punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

La 10 octombrie 2018, recurentul-reclamant, prin avocat, a depus un înscris intitulat "note de şedinţă" prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 521 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. raportat la art. 518 din Cod şi a art. 27 C. proc. civ., raportat la Decizia nr. 52/2018 pronunţată de Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

La 29 octombrie 2018, recurentul-reclamant, prin avocat, a formulat în scris punct de vedere la raport, susţinând, contrar concluziilor din raport, admisiblitatea recursului prin prisma deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 369/2017, raportat la Decizia nr. 52/18.06.2018 pronunţată de Î.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De asemenea, recurentul a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 27 C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din 29 ianuarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 442/2018 din 26 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 9 aprilie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Totodată, prin încheierea completului de filtru din 29 ianuarie 2019, pronunţată în dosarul asociat nr. x/2015, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 521 alin. (3) şi (4) raportat la art. 518 şi a art. 27 C. proc. civ. raportat la Decizia nr. 52/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de petentul A..

La termenul din 9 aprilie 2019, constatând că părţile nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă şi că, deşi legal citate, nu s-au înfăţişat la strigarea pricinii, prin încheierea de şedinţă publică din 9 aprilie 2019, judecata cauzei a fost suspendată, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

La 28 mai 2019, recurentul-reclamant, prin avocat, a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol şi continuarea cercetării judecătoreşti, iar, prin rezoluţia din 30 mai 2019, s-a fixat termen în vederea discutării cererii de repunere pe rol a cauzei la 24 septembrie 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 24 septembrie 2019, judecata cauzei a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La 12 ianuarie 2021, recurentul-reclamant, prin avocat, a depus la dosar cerere de repunere pe rol a cauzei şi continuarea cercetării judecătoreşti, întrucât C.J.U.E. s-a pronunţat în cauza C-81/19.

Prin rezoluţia din 2 februarie 2021, a fost stabilit termen de judecată la 6 aprilie 2021, părţile fiind citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi, în subsidiar, pentru continuarea judecăţii recursului, termen la care instanţa de recurs a rămas în pronunţare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Printr-o primă critică, recurentul-reclamant a susţinut că, deşi cererea de chemare în judecată îşi avea fundamentul aproape în totalitate pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, instanţa nu a amintit şi nu a analizat niciunul dintre elementele ce ar putea să constituie fundament pentru declararea unei clauze ca fiind abuzivă: negocierea acesteia, dezechilibrul contractual şi reaua-credinţă a Băncii.

Analizând decizia recurată raportat la criticile mai sus arătate, Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a delimitat de statuările primei instanţe de fond, reţinând motivat că, în considerarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauzele privind riscul valutar nu pot fi supuse evaluării naturii abuzive.

Având în vedere că o atare concluzie exclude de la sine analiza celorlalte elemente pentru constatarea unei clauze ca fiind abuzivă, se constată că, în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, analiza motivelor de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că hotărârea nu este motivată.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, în soluţionarea apelului, instanţa de apel a expus argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, decizia atacată fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Analizând, în continuare, criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reţine că, faţă de data la care a fost încheiat contractul de credit în discuţie (30 septembrie 2008), acesta este guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorilor în vigoare la acea dată, respectiv, de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi de O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumaţie, act normativ în vigoare la data când a fost încheiat contractul, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia, "contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa."

În altă ordine de idei, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Totodată, este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Revenind la criticile formulate, se reţine că recurentul-reclamant a susţinut că a fost încălcată obligaţia de informare stabilită în sarcina profesionistului potrivit Legii nr. 193/2000, instanţa de apel reţinând greşit că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de C.J.U.E. în cauza Andriciuc contra României.

Susţinând, aşadar, încălcarea obligaţiei de informare cu privire la clauza de risc valutar, recurentul-reclamant se raportează exclusiv la legislaţia privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, or, pentru considerentele mai sus arătate, criticile formulate de acesta nu pot fi primite, întrucât acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situaţie care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv, verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

Totodată, din însăşi hotărârea invocată de autorul căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. C. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Aşadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, clauzele contestate reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurentul-reclamant de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impun verificări suplimentare, respectiv, dacă o astfel de clauză poată fi inclusă în noţiunea de obiect principal al contractului, dacă respectă cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Apreciind că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 442/2018 din 26 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 442/2018 din 26 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2021.