Validity of supplementary claim after annulment for lack of competence and contractual penalty calculation for post-lease occupancy

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, la data de 11 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Universitatea Politehnică din Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 45.789,34 RON, reprezentând contravaloarea facturilor fiscale emise în temeiul contractului de închiriere nr. x/28.02.2006, a sumei de 20.484,69 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate de la data de 30.06.2013 până la achitarea debitului, în valoare de 0,06% pe zi de întârziere, conform art. 3.3 alin. (2) din contractul de închiriere, obligarea pârâtei la plata contravalorii folosinţei spaţiului fără titlu, de la încetarea contractului de închiriere până la data de 10.02.2016, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1033 şi următoarele din C. proc. civ.

La data de 07.03.2016, în urma solicitării instanţei, reclamanta a depus la dosarul cauzei un înscris intitulat "precizări", prin care a arătat valoarea exactă a penalităţilor, solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 39045,60 RON, din care chirie în cuantum de 37.877,69 RON, 988,28 RON utilităţi, 179,63 RON prestări servicii; obligarea pârâtei la plata sumei de 24.414,02 RON reprezentând penalităţi de întârziere în valoare de 0,06% pe zi de întârziere conform art. 3.3 alin. (2) din Contractul de închiriere nr. x/28.02.2006, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional încheiat la data de 27.06.2013, penalităţile de întârziere la chirii în perioada 01.01.2014-04.02.2016 datorate de pârâtă în baza clauzelor stipulate în art. 3.3 alin. (2) din Contractul de închiriere nr. x/28.02.2006, facturate şi penalităţile de întârziere la utilităţi şi prestări servicii în perioada 01.01.2014-04.02.2016, datorate de pârâtă în baza clauzelor stipulate în art. 3.3 alin. (2) din Contractul de închiriere nr. x/28.02.2006, dar care, de asemenea, nu au fost facturate; obligarea pârâtei la plata contravalorii folosinţei spaţiului fără titlu de la data de 01 aprilie 2014 până la data de 31 decembrie 2016, în cuantum de 441.210 RON; cu cheltuieli de judecată.

La data de 30.03.2016, reclamanta a formulat cerere completatoare, prin care a solicitat să se dispună şi evacuarea pârâtei din spaţiul ce face obiectul contractului de închiriere, astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin actele adiţionale ulterioare.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1270 alin. (1) şi art. 1796 lit. d) din C. civ. şi pe contractul de închiriere cu toate modificările şi completările aduse prin actele adiţionale ulterioare, respectiv pe dispoziţiile art. 3.3 alin. (1) şi (2) din contractul de închiriere cu privire la calculul penalităţilor de întârziere, pe art. 2.3 din contract, pe art. 6.2 din contractul de închiriere, enumerate cu titlu informativ, dar nu limitativ.

De asemenea, reclamanta a menţionat că în mod greşit a indicat ca temei de drept dispoziţiile art. 1033 C. proc. civ., Universitatea înţelegând să urmeze calea dreptului comun în ceea ce priveşte evacuarea locatarului.

Prin sentinţa civilă nr. 4569 din 25 mai 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis cererea reclamantei, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 39.045,6 RON, chirie aferentă perioadei martie 2013- martie 2014, 988,28 RON, contravaloare utilităţi, 179,63 RON, contravaloare servicii prestate pentru aceeaşi perioadă, a sumei de 20.484,69 RON, penalităţi de întârziere convenţionale aferente debitului principal şi 441.210 RON, contravaloare lipsă de folosinţă pentru perioada 01.04.2014-31.12.2015.

Totodată, a dispus evacuarea pârâtei din spaţiul închiriat conform contractului nr. x/28.02.2006, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale 1-4 la acest contract şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.107,92 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri şi a încheierii din 18 mai 2016, pronunţate de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în dosarul nr. x/2016, a declarat apel pârâta A. S.R.L., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile atacate, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată (taxa judiciară de timbru din apel).

Prin decizia civilă nr. 4424 din 15 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 4569/25.05.2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, în dosarul nr. x/2016, pe care a anulat-o, reţinând cauza spre soluţionare în primă instanţă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 24 aprilie 2018, sub nr. x/2018.

La termenul din 23 mai 2018, reclamanta a depus o cerere adiţională cu privire la capătul trei de cerere, solicitând obligarea pârâtei la plata contravalorii folosinţei spaţiului fără titlu de la încetarea contractului de închiriere (01.04.2014) şi până la data de 18 august 2016 (suma de 443.210 RON).

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia tardivităţii şi inadmisibiltăţii formulării cererii adiţionale, formulând, totodată, şi apărări pe fondul cauzei.

Prin încheierea de şedinţă din 20 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia tardivităţii cererii adiţionale invocată de pârâtă prin întâmpinare, iar, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii adiţionale invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanţa a reţinut că aceasta este indisolubil legată de soluţia pronunţată asupra excepţiei tardivităţii formulării cererii adiţionale.

Prin sentinţa civilă nr. 3123 din 17 octombrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta Universitatea Politehnică din Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L, pe care a obligat-o la plata către reclamantă a următoarelor sume: 37.877,69 RON, reprezentând chiria pentru perioada martie 2013 şi până la încetarea contractului (28.02.2014), 6.550,41 RON, reprezentând penalităţi de întârziere la plata chiriei, 988,28 RON, reprezentând contravaloare utilităţi, 179,63 RON, reprezentând contravaloare prestări servicii aferente utilităţilor, 443.210 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 1.04.2014 - 18.08.2016; a respins, ca rămas fără obiect, capătul de cerere privind evacuarea pârâtei; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.415,02 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 3123/17.10.2018, cât şi împotriva încheierii din 20.06.2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, a declarat apel pârâta A. S.R.L., solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei civile atacate, în sensul admiterii excepţiilor invocate, iar pe fond, respingerea primelor două capete de cerere ca nefondate şi ca neîntemeiat şi nefondat capătul de cerere având ca obiect obligarea sa la plata contravalorii de folosinţă, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată (taxa judiciară de timbru din apelul formulat în dosarul iniţial nr. x/2016 şi cea la care va fi obligată în prezentul dosar).

Prin decizia civilă nr. 731 din 23 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta A. S.R.L., împotriva încheierii din 20.06.2018 şi a sentinţei civile nr. 3123 din 17.10.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata Universitatea Politehnică din Bucureşti.

La 29 iulie 2019, pârâta A. S.R.L., a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 731 din 23 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, cu obligarea reclamantei-intimate la plata cheltuielilor de judecată (taxele judiciare din apel şi recurs).

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., o primă critică se referă la faptul că, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut greşit că pârâta nu a contestat încheierea interlocutorie pronunţată de instanţa de fond în data de 20.06.2018, deşi, în practicaua aceleiaşi decizii, este menţionat că, pe rolul instanţei, se află apelul formulat de A.. împotriva încheierii din data de 20.06.2018 şi a sentinţei civile nr. 312/17.10.2018.

Prin urmare, solicită instanţei de recurs să observe că, în cererea de apel formulată este indicat în mod expres declararea apelului şi împotriva încheierii din data de 20.06.2018, iar primul motiv de apel analizat se referă tot la respectiva încheiere.

De asemenea, arată că, deşi instanţa de apel reţine că încheierea din data de 20.06.2018 este o încheiere interlocutorie potrivit art. 235 C. proc. civ., concluzionează în sensul că instanţa de fond nu era obligată să o comunice părţilor. Mai mult, precizează că pârâta nu a depus diligenţe în vederea comunicării respectivei încheieri şi reţine că, deşi avea posibilitatea să solicite comunicarea acesteia pe e-mail, nu a făcut-o. Cu toate acestea, reţine că, din analiza întâmpinării depuse de pârâtă împotriva cererii adiţionale, pentru termenul din data de 20.06.2018, reiese că a solicitat instanţei de fond comunicarea încheierilor şi hotărârii judecătoreşti, la adresa de e-mail indicată, în raport cu dispoziţiile art. 1 din HCSM nr. 114/10.02.2015.

Totodată, recurenta consideră că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu a indicat prevederile legale încălcate în raport cu necomunicarea încheierii interlocutorii din data de 20.06.2018.

În acest sens, arată că, în cuprinsul primului motiv de apel, a indicat art. 7 şi 20 C. proc. civ., deoarece instanţa nu a respectat dispoziţiile art. 425, raportat la art. 233 şi următoarele C. proc. civ., având în vedere că o astfel de încheiere face corp comun cu hotărârea atacată, fiind obligatorie comunicarea acesteia odată cu hotărârea, în susţinerea afirmaţiilor sale indicând şi Decizia nr. 1011 din 13 martie 2014 pronunţată de secţia a II-a Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

O altă critică a hotărârii recurate se referă la faptul că instanţa de apel nu face nicio menţiune în legătură cu excepţia inadmisibilităţii cererii adiţionale formulată de pârâtă prin întâmpinarea depusă la termenul din data de 20.06.2018 şi reiterată în apel în cadrul primului motiv de apel referitor la respingerea celor două excepţii invocate (tardivitatea formulării cererii adiţionale şi inadmisibilitatea cererii adiţionale sau recalificarea acesteia).

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că analiza instanţei de apel asupra motivului de apel referitor la excepţia tardivităţii formulării cererii adiţionale, din perspectiva dispoziţiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., este una greşită.

În opinia recurentei, faptul că, prin decizia pronunţată în apel, în primul ciclu procesual, instanţa a considerat că cererea este de competenţa tribunalului în primă instanţă, şi nu a judecătoriei, este irelevant din perspectiva dispoziţiilor prevăzute de art. 204 C. proc. civ.

Astfel, recurenta consideră că primul termen la care părţile au fost legal citate a fost termenul din data de 18.05.2016 din primul ciclu procesual, termen la care Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti era competentă să se pronunţe asupra excepţiei necompetentei materiale invocate de pârâtă. Mai mult, apreciază că rejudecarea cauzei de către instanţa competentă material nu este un incident procesual ce repune în discuţie stabilirea unui nou prim termen la care părţile sunt legal citate, după reluarea judecăţii.

În acest context, recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că instanţa de fond a statuat corect că reclamanta este repusă în dreptul de a-şi modifica sau completa cererea introductivă, o asemenea interpretare fiind contrară atât jurisprudenţei şi opiniilor din literatura de specialitate, cât şi dispoziţiilor legale. În acest sens, a invocat decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nr. 1403/2005.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă susţine faptul că analiza instanţei de apel, în raport cu data naşterii raporturilor juridice dintre părţi, este una greşită din perspectiva analizării modificării chiriei contractuale intervenite între părţi în luna mai 2012. Consideră că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi alin. (6) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. şi dispoziţiile art. 3 şi art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., deoarece, raporturile juridice dintre părţi s-au născut atât înainte de intrarea în vigoare a actualului C. civ. (toate clauzele relevante cu excepţia renegocierii chiriei), cât şi după intrarea în vigoare a actualului C. civ. (renegocierea chiriei făcută în luna mai 2012).

De asemenea, recurenta apreciază ca fiind greşită şi concluzia instanţei de apel referitoare la modificarea chiriei începând cu luna mai 2012, în raport de dispoziţiile art. 1186 alin. (2) din C. civ., aplicabile la data modificării chiriei.

Susţine că, deşi nu au concretizat renegociarea chiriei printr-un act adiţional, procesele-verbale semnate lunar de părţi pentru a se stabili valoarea chiriei pentru fiecare lună începând cu luna mai 2012 sunt relevante pentru dovedirea voinţei părţilor privind renegocierea chiriei, iar aceste procese-verbale au fost depuse la dosar şi fac dovada celor susţinute de recurenta-pârâtă, care a probat renegocierea chiriei, respectând dispoziţiile art. 249 C. proc. civ.

Cât priveşte interpretarea dată de instanţa de apel în analiza motivului de apel referitor la contravaloarea lipsei de folosinţă, de asemenea, o consideră eronată, pornind de la acelaşi raţionament greşit.

Clauza penală a fost introdusă prin actul adiţional nr. x din 25.02.2010, deci înainte de modificarea chiriei.

Ca atare, recurenta susţine că, la data la care începe să-şi producă efectele clauza penală, chiria era deja modificată şi, în concluzie, modalitatea de calcul a clauzei penale nu poate fi raportată decât la chiria modificată. Valoarea clauzei penale se calculează prin raportare la chiria aplicabilă la data intervenirii clauzei penale, respectiv la momentul în care îşi produce efectele, şi nu data la care a fost inserată în contract.

Totodată, recurenta apreciază că raţionamentul instanţei de apel este greşit şi din perspectiva analizării valorii clauzei penale raportată la lipsa de folosinţă indiferent de decorarea sau nu a panourilor.

Susţine că voinţa concordantă a părţilor privind interpretarea dată clauzei penale a fost în sensul că reclamanta a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă doar pentru suprafaţa ocupată de panouri, or, în cazul în care ar fi corect raţionamentul instanţei, reclamanta ar fi trebuit să solicite contravaloarea lipsei de folosinţă pentru chiria iniţial stabilită în contract. În consecinţă, apreciază că instanţa nu poate nega acest fapt trecând peste voinţa părţilor, impunându-şi arbitrar propria voinţă.

În ceea ce priveşte analiza făcută asupra aplicării sau nu a răspunderii civile delictuale, recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel nu justifică concluzia, deoarece raţionamentul instanţei este unul greşit. Contractul fiind încetat, răspunderea nu mai poate fi decât una delictuală.

În acest sens arată că aplicabilitatea răspunderii civile delictuale şi a celei contractuale în cazul unui contract încetat este însuşită atât de Institutul Naţional al Magistraturii, cât şi de Secţiile Reunite ale Curţilor de Apel, aşa cum reiese în pct. II, subpct. 47 din minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale curţilor de apel din perioada 13 - 14 octombrie 2016.

Recurenta-pârâtă mai susţine şi faptul că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită şi în ceea ce priveşte motivul de apel referitor la îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantei.

Instanţa de apel a reţinut că prejudiciul aferent clauzei penale nu trebuie dovedit, dar, din analiza clauzei penale reiese clar că nu se raportează la o sumă fixă, ci la una care se va determina în funcţie de metrii pătraţi ocupaţi.

Ca atare, cum clauza penală produce efecte doar după încetarea contractului, raportul trebuie făcut la numărul de metri pătraţi de la data încetării contractului.

Mai mult, afirmă că însăşi reclamanta a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă doar pentru terenul care a fost ocupat cu panouri, deşi, iniţial, în contract era menţionat un alt număr de panouri şi, implicit, o altă suprafaţă ocupată.

Aşadar, susţine că, întrucât reclamanta nu a solicitat contravaloarea folosinţei pentru terenul neocupat, instanţa nu poate analiza clauza penală în sensul acordării unor sume nesolicitate de reclamantă şi nici nu o poate intrepreta dându-i alt sens decât cel urmărit de părţi la data inserării, acordând, în cele din urmă, mai mult decât s-a solicitat.

Astfel, recurenta consideră că îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantei este evidentă.

La 2 octombrie 2019, în termen legal, intimata-reclamantă UNIVERSITATEA POLITEHNICĂ DIN BUCUREŞTI a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, iar, la 17 octombrie 2019, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a arătat, în esenţă, că, în opinia sa, apărările formulate de intimata-reclamantă sunt simple aprecieri nesusţinute de probe sau de temeiuri juridice, reiterând solicitarea de admitere a recursului, astfel cum a fost formulat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 28 iulie 2020, s-a dispus comunicarea raportului către părţi.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a depus punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 15 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 731 din 23 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, stabilind termen de judecată la 6 aprilie 2021, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., printr-o primă critică, recurenta-pârâtă a susţinut că, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut greşit că pârâta nu a contestat încheierea interlocutorie pronunţată de instanţa de fond în data de 20.06.2018, deşi, în practicaua aceleiaşi decizii, este menţionat că, pe rolul instanţei, se află apelul formulat de A.. împotriva încheierii din data de 20.06.2018 şi a sentinţei civile nr. 312/17.10.2018, solicitând, astfel, instanţei de recurs să observe că, în cererea de apel formulată, este indicat în mod expres declararea apelului şi împotriva încheierii din data de 20.06.2018, iar primul motiv de apel analizat se referă tot la respectiva încheiere.

Fără a nega cele învederate de recurentă, răspunzând acestei critici, Înalta Curte constată că, deşi instanţa de apel a reţinut (la penultimul paragraf de la pagina 12 a deciziei recurate) că apelanta nu a menţionat în mod expres că înţelege să conteste şi respectiva încheiere de şedinţă, cu toate acestea, pentru considerentele arătate la acelaşi paragraf, Curtea a reţinut că se consideră învestită şi cu analizarea legalităţii şi temeiniciei acestei încheieri.

Mai mult decât atât, constatând că instanţa de apel s-a pronunţat inclusiv asupra respectivei încheieri atât prin considerente, cât şi prin dispozitiv, critica apare ca fiind lipsită de relevanţă în economia speţei.

În continuare, printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta critică acele considerente ale instanţei de apel care au stat la baza soluţionării primului motiv de apel formulat de pârâtă.

În concret, recurenta susţine că, deşi instanţa de apel a reţinut că încheierea din data de 20.06.2018 este o încheiere interlocutorie potrivit art. 235 C. proc. civ., a conchis în sensul că instanţa de fond nu era obligată să o comunice părţilor. Totodată, recurenta consideră că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu a indicat prevederile legale încălcate în raport cu necomunicarea încheierii interlocutorii din data de 20.06.2018.

În acest sens, arată că, în cuprinsul primului motiv de apel, a indicat art. 7 şi 20 C. proc. civ., deoarece instanţa nu a respectat dispoziţiile art. 425, raportat la art. 233 şi următoarele C. proc. civ., având în vedere că o astfel de încheiere face corp comun cu hotărârea atacată, fiind obligatorie comunicarea acesteia odată cu hotărârea.

Contrar celor susţinute de recurentă şi, totodată, în acord cu cele reţinute de instanţa de apel, respectiva încheiere, chiar dacă putea fi atacată odată cu hotărârea dată pe fond, nu era o încheiere prin care instanţa s-a dezînvestit, ci era o încheiere premergătoare, astfel încât nu îi erau aplicate prevederile art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, necomunicarea încheierii de şedinţă din 20.06.2018 nu este de natură să atragă sancţiunea nulităţii vreunui act de procedură, ci eventual, amânarea începutului curgerii unor termene pentru apelanta pârâtă. Ca urmare, criticile din recurs referitoare la necomunicarea acestei încheieri premergătoare sunt lipsite de relevanţă din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că, în legătură cu excepţia inadmisibilităţii cererii adiţionale pe care a formulat-o prin întâmpinarea depusă la termenul din 20.06.2018 şi reiterată în apel în cadrul primului motiv de apel referitor la respingerea celor două excepţii invocate (tardivitatea şi inadmisibilitatea formulării cererii adiţionale), instanţa de apel, analizând primele trei motive de apel, a emis concluzii doar în ceea ce priveşte comunicarea încheierii şi excepţia tardivităţii formulării cererii adiţionale, fără a se pronunţa şi asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii adiţionale.

Înalta Curte constată că, din antepenultimul paragraf de la pagina 12 a deciziei recurate, instanţa de apel şi-a propus să analizeze primele trei motive de apel invocate de pârâtă, reţinând că toate motivele/criticile vizează respectiva încheiere.

Cât priveşte critica referitoare la faptul că, procedând la analiza primelor trei motive de apel, instanţa a emis concluzii doar în ceea ce priveşte comunicarea încheierii şi excepţia tardivităţii formulării cererii adiţionale, fără a se pronunţa şi asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii adiţionale, Înalta Curte reţine că, potrivit cererii de apel formulate de pârâtă, primul motiv de apel viza necomunicarea încheierii din data de 20.06.2018 prin care s-au dezbătut şi soluţionat excepţii, al doilea motiv de apel se referea la conţinutul sentinţei civile apelate (în sensul structural al acesteia: parte introductivă, considerente, dispozitiv), iar prin cel de al treilea motiv de apel se critica faptul că, prin hotărârea apelată, instanţa de fond s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere la care reclamanta a renunţat.

Abia prin cel de al patrulea motiv de apel, pârâta a solicitat analiza legalităţii şi temeiniciei respingerii celor două excepţii, asupra căruia instanţa de apel s-a pronunţat prin considerentele de la paragrafele 7-9 de la pagina 13 a deciziei recurate.

Chiar dacă instanţa de apel nu s-a pronunţat în mod explicit şi asupra temeiniciei soluţiei de respingere a celei de a doua excepţii invocate (a inadmisibilităţii cererii adiţionale), aceasta nu a fost ignorată de instanţa de apel, relevantă fiind sintagma folosită - "referitor la temeinicia soluţiei de respingere a celor două excepţii….." - din care reiese că instanţa de apel a procedat la analiza ambelor excepţii. Mai mult decât atât, pentru argumentele ce succed, nici nu erau necesare aprecieri distincte asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii adiţionale, acestea reieşind, implicit, din motivarea făcută asupra temeiniciei soluţiei de primei excepţii.

În acest context, se reţine că, prin întâmpinarea de care face vorbire recurenta (la cererea adiţională formulată de reclamantă la 23.05.2018), aceasta a invocat în primul rând excepţia tardivităţii formulării cererii adiţionale, iar excepţia inadmisibilităţii a fost invocată în subsidiar, pe considerentul că o astfel de cerere nu poate fi primită, fiind inadmisibilă, dacă nu există acordul celeilalte părţi.

Cum acordul celeilalte părţi (ca şi condiţie de admisibiliate) nu se putea analiza decât dacă cererea adiţională era în primul rând socotită ca fiind tardiv introdusă, în considerarea argumentelor aduse de instanţa de apel în sprijinul temeiniciei soluţiei de respingere a excepţiei tardivităţii introducerii cererii adiţionale, o analiză separată a excepţiei inadmisibilităţii introducerii unei astfel de cereri era superfluă, fiind indisolubil legată de soluţia pronunţată asupra excepţiei tardivităţii formulării cererii adiţionale, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă de fond prin încheierea din 20.06.2018.

Prin urmare, critica invocată nu poate fi primită.

În continuare, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că analiza instanţei de apel asupra motivului de apel referitor la excepţia tardivităţii formulării cererii adiţionale, din perspectiva dispoziţiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., este una greşită.

În opinia recurentei, faptul că, prin decizia pronunţată în apel, în primul ciclu procesual, instanţa a considerat că cererea este de competenţa tribunalului în primă instanţă, şi nu a judecătoriei, este irelevant din perspectiva dispoziţiilor prevăzute de art. 204 C. proc. civ.

Astfel, în accepţiunea recurentei, rejudecarea cauzei de către instanţa competentă material nu este un incident procesual ce repune în discuţie stabilirea unui nou prim termen la care părţile sunt legal citate, după reluarea judecăţii. În acest context, recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că instanţa de fond a statuat corect că reclamanta este repusă în dreptul de a-şi modifica sau completa cererea introductivă, o asemenea interpretare fiind contrară atât jurisprudenţei şi opiniilor din literatura de specialitate, cât şi dispoziţiilor legale. În acest sens, a invocat decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nr. 1403/2005.

Cu titlu prealabil, se cuvine menţionat faptul că, fiind criticat modul de aplicare al unei norme procedurale, şi nu al unei norme de drept material, motivul de nelegalitate invocat corespunde dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi nu punctului 8 al art. 488 alin. (1) din Cod.

În altă ordine de idei, decizia invocată de recurentă aparţine unei jurisprudenţe conturate în perioada C. proc. civ. de la 1865.

Spre deosebire de C. proc. civ. de la 1865, în actualul C. proc. civ., nu mai este reglementată instituţia primei zile de înfăţişare (cea în care părţile pot pune concluzii), aceasta fiind înlocuită cu noţiunea primului termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Soluţia din art. 204 alin. (1) C. proc. civ. din 2010 este fundamental diferită de cea reglementată de dispoziţiile art. 132 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865 nu numai din punctul de vedere al termenului de judecată limită la care ar putea fi formulată cererea adiţională (prima zi de înfăţişare presupunând termenul de judecată la care părţile puteau pune concluzii, nu neapărat pe fond, ci şi pe excepţii, probe), dar şi din punctul de vedere al tehnicii de promovare a unei asemenea cereri.

Potrivit art. 204 din actualul C. proc. civ., reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat.

Cum în situaţia anulării hotărârii atacate în condiţiile art. 480 alin. (5) C. proc. civ. toate actele şi măsurile dispuse în faţa instanţei necompetente sunt anulate conform art. 176 pct. 3 C. proc. civ., părţile beneficiază din nou de drepturile ce le sunt garantate pentru primul termen de judecată, astfel încât, în mod corect instanţa de apel nu a reţinut decăderea reclamantei din dreptul de a introduce o cerere adiţională.

Reţinând, aşadar, că analiza motivului de apel referitor la excepţia tardivităţii formulării cererii adiţionale, din perspectiva dispoziţiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ. a fost corect făcută de instanţa de apel, Înalta Curte urmează a respinge critica recurentei.

În continuare, printr-o altă critică subsumată motivului de nelegalitate mai sus arătat, recurenta a susţinut că analiza instanţei de apel, în raport cu data naşterii raporturilor juridice dintre părţi, este una greşită din perspectiva analizării modificării chiriei contractuale intervenite între părţi în luna mai 2012. Consideră că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi alin. (6) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. şi dispoziţiile art. 3 şi art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., deoarece, raporturile juridice dintre părţi s-au născut atât înainte de intrarea în vigoare a actualului C. civ. (toate clauzele relevante cu excepţia renegocierii chiriei), cât şi după intrarea în vigoare a actualului C. civ. (renegocierea chiriei făcută în luna mai 2012).

De asemenea, recurenta apreciază ca fiind greşită şi concluzia instanţei de apel referitoare la modificarea chiriei începând cu luna mai 2012, în raport de dispoziţiile art. 1186 alin. (2) din C. civ., aplicabile la data modificării chiriei.

Susţine că, deşi nu au concretizat renegocierea chiriei printr-un act adiţional, procesele-verbale semnate lunar de părţi pentru a se stabili valoarea chiriei pentru fiecare lună începând cu luna mai 2012 sunt relevante pentru dovedirea voinţei părţilor privind renegocierea chiriei, iar aceste procese-verbale au fost depuse la dosar şi fac dovada celor susţinute de recurenta-pârâtă, care a probat renegocierea chiriei, respectând dispoziţiile art. 249 C. proc. civ.

Analizând critica mai sus arătată, Înalta Curte constată că, invocând o pretinsă aplicare greşită a unor norme de drept material/civil, în realitate, recurenta doreşte reinterpretarea probelor adminstrate în faţa instanţelor devolutive, în sensul recunoaşterii existenţei întrunirii presupusului acord de voinţă al părţilor în sensul unei chirii renegociate începând cu luna mai 2012, în lipsa unui act adiţional.

În funcţie de momentul presupusei modificări a chiriei, recurenta dezvoltă şi alte critici (legate de momentul producerii efectelor clauzei penale, modalitatea de calcul şi valoarea acesteia), astfel încât, instanţa de recurs nu le va putea reţine, întrucât au ca premisă stabilirea unei alte situaţii de fapt.

Or, instanţa de apel a stabilit că, în ceea ce priveşte pretinsa renegociere a chiriei, apelanta pârâtă nu a făcut dovada acestei modificări a contractului.

Cât priveşte critica referitoare la stabilirea voinţei concordante a părţilor privind interpretarea dată clauzei penale, Înalta Curte reaminteşte că, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., analiza instanţei de recurs se rezumă la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Cum voinţa părţilor este un element de fapt care nu poate fi evaluat/reapreciat în această etapă procesuală, în considerarea dispoziţiilor legale mai sus arătate, instanţa de recurs nu o va putea reţine în analiză.

Nu poate fi reţinută vreo critică de nelegalitate nici în privinţa motivului de apel referitor la îmbogăţirea fără justă cauză, instanţa de apel reţinând că părţile au fost de acord cu cuantumul clauzei penale, iar acesta nu este disproporţionat faţă de prejudiciul suferit.

Referitor la tipul de răspundere civilă în situaţia ocupării fără titlu a unui spaţiu deţinut în baza contract de locaţiune încetat, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a stabilit că, prin art. 6.2 din Actul adiţional nr. x/2010, părţile au convenit o clauză penală prin care au evaluat anticipat prejudiciul produs locatorului prin refuzul de a elibera spaţiul închiriat la împlinirea termenului locaţiunii.

Criticile recurentei referitoare la felul răspunderii (delictuală/contractuală) sunt lipsite de relevanţă întrucât, indiferent că fapta ilicită a fost săvârşită după încetarea contractului, în speţă, mecanismul răspunderii civile are în mod evident o componentă contractuală, din moment ce cuantumul prejudiciului a fost evaluat anticipat prin acordul de voinţă al părţilor.

Apreciind că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 731 din 23 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 731 din 23 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2021.