Res judicata bars renewed challenge to CHF credit clauses; bank prevails.

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă, la 17 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând să se constate caracterul abuziv al clauzelor art. 1.2, 1.3 şi 5.1 din contractul de credit nr. x din data de 25.06.2008, încheiat cu pârâta, să se dispună obligarea acesteia la înlăturarea din contract a acestor clauze şi la îngheţarea cursului valutar CHF-LEU la valoarea de la momentul încheierii contractului. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la recalcularea creditului conform pct. 3, iar plata ratelor să se efectueze la valoarea stabilită la pct. 3 pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi obligarea pârâtei la plata sumelor plătite în plus.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 296/2004, O.U.G. nr. 50/2010, Legii nr. 288/2010, O.U.G. nr. 21/1992 şi art. 969-970 C. civ. de la 1864.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată ca efect al autorităţii de lucru judecat raportat la sentinţa nr. 8627/10.07.2017, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2015, iar, în subsidiar, ca nefondată.

Prin sentinţa nr. 150/2018 din 5 noiembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. şi a constatat că există autoritate de lucru judecat raportat la sentinţa nr. 8627 din data de 10 iulie 2017 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2015.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., solicitând anularea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare primei instanţe, întrucât a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, admiţând excepţia autorităţii de lucru judecat.

Prin decizia nr. 214/2019 din 3 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 150 din 5 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C..

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârilor pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe - Tribunalul Dolj, care a soluţionat cauza fără a intra pe fondul acesteia, admiţând excepţia autorităţii de lucru judecat.

În drept, recursul a fost întemeiat întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii susţin că, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ. privind autoritatea de lucru judecat, omiţând să analizeze identitatea de cauză a celor două litigii.

Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat la care face trimitere instanţa de apel se referă la posibilitatea părţii care a câştigat procesul de a se prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea care se bucură de autoritatea de lucru judecat într-o nouă judecată, fără ca partea adversă sau instanţa să mai poată lua în discuţie existenţa dreptului. Totodată, au arătat că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat operează în aceleaşi condiţii, de triplă identitate între părţi, obiect şi cauză.

În ceea ce priveşte primul element, au susţinut că trebuie să se aibă în vedere calitatea juridică a părţilor. În acest sens, recurenţii arată că s-au judecat cu pârâta în calitate de contestatori, iar pârâta a avut calitatea de intimată.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea element al autorităţii de lucru judecat, respectiv obiectul, au susţinut că, în primul proces, obiectul judecăţii a fost reprezentat de contestaţia la executare, iar obiectul prezentului litigiu îl constituie constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Prin urmare, în accepţiunea recurenţilor, atât pretenţia concretă, cât şi dreptul subiectiv care poartă asupra elementului material sunt total diferite.

Detaliind, au arătat că, în cadrul dosarului nr. x/2015, Tribunalul Dolj a constatat că este vorba despre o contestaţie la executare, iar termenul pentru exercitarea căii de atac este de 10 zile, motiv pentru care a respins apelul promovat de reclamanţi ca fiind tardiv formulat.

Recurenţii consideră că Tribunalul Dolj a reţinut cele menţionate anterior tocmai pentru că nu se poate analiza caracterul abuziv al clauzelor în cadrul contestaţiei la executare, astfel că, în măsura în care ar fi considerat că litigiul respectiv vizează constatarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive, termenul de apel ar fi fost de 30 de zile, şi nu de 10 zile, aşa cum a reţinut Tribunalul Dolj.

Recurenţii au mai susţinut că, prin hotărârea pronunţată de Tribunalul Dolj în faza de apel, în dosarul nr. x/2015, s-a tranşat faptul că obiectul cererii este contestaţie la executare. În cadrul acestui litigiu, instanţa de apel a stabilit că termenul de apel a fost depăşit, dar dintr-un motiv care nu a fost imputabil recurenţilor, fiind menţionat în dispozitivul hotărârii instanţei de fond că termenul de apel este de 30 de zile.

Recurenţii-reclamanţi au formulat apel în termenul de 30 de zile indicat de instanţa de fond, însă instanţa de control judiciar a reţinut că, fiind o contestaţie la executare, termenul de apel este de 10 zile. Recurenţii susţin că, dintr-o eroare a judecătorului, au fost privaţi de un grad de jurisdicţie, reţinându-se autoritatea de lucru judecat privind nulitatea clauzelor contractuale, faţă de un litigiu în care hotărârea este dată de o instanţă necompetentă material şi a cărei legalitate a hotărârii nu a putut fi verificată din culpa exclusivă a instanţei.

Autorii prezentului demers judiciar au invocat dispoziţiile art. 712 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora nu se pot invoca motive de fapt şi de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, când acesta nu este o hotărâre judecătorească, dacă legea prevede o cale procesuală distinctă pentru desfiinţarea lui.

Recurenţii au susţinut că, în cazul clauzelor abuzive, Legea nr. 193/2000 reprezintă o derogare de la normele de drept comun şi reglementează în mod expres domeniul clauzelor abuzive. Astfel, aceştia susţin că nu puteau învesti legal instanţa cu analizarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale în cadrul procedurii speciale a contestaţiei la executare, procedură care este guvernată de norme speciale din C. proc. civ.

Aşadar, au subliniat că, în cadrul contestaţiei la executare, instanţa nu poate analiza chestiuni care ţin de fondul titlului executoriu, fiind vorba de o procedură specială reglementată de C. proc. civ.. Or, într-o atare situaţie, consideră că instanţa nu a pronunţat o hotărâre care să fi tranşat fondul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit.

Prin urmare, recurenţii consideră că în cadrul contestaţiei la executare se analizează legalitatea actelor de executare, nu şi natura clauzelor cuprinse în cadrul titlului executoriu. Contestaţia la executare este, în principal, un mijloc procedural special creat pentru procedura de executare silită, o plângere specifică acestei proceduri, prin care se obţine anularea sau îndepărtarea unor acte de executare ori, uneori, chiar şi anihilarea efectului executoriu al unui titlu executoriu.

Or, acţiunea ce face obiectul prezentului dosar este fundamentată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, iar reclamanţii au solicitat instanţei de judecată să analizeze caracterul abuziv al clauzelor contractului de credit încheiat cu pârâta.

Cu referire la competenţa pentru constatarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive, au arătat că aceasta aparţinea Tribunalului Dolj, iar dacă Judecătoria Craiova era învestită cu acest capăt de cerere, aceasta trebuia să îşi decline competenţa.

Totodată, recurenţii-reclamanţi au arătat că diferenţa de obiect între cele două cauze reiese şi din considerentele hotărârii pronunţate de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2015. Astfel, la pagina 7, paragraful 5 din hotărâre, instanţa a reţinut că:

"în condiţiile în care reclamanţii au acceptat fără rezerve un astfel de contract, era firesc să îşi asume şi riscul creşterii dobânzii care s-a convenit expres că este variabilă. O interpretare contrară ar însemna încălcarea prevederilor art. 969 C. civ..". De asemenea, la pagina 8 ultimul paragraf, instanţa a reţinut că:

"… instanţa nu poate interveni pentru a modifica moneda în care a fost acordat creditul".

Astfel, susţin că, în cadrul dosarului nr. x/2015, în raport de care se analizează excepţia autorităţii de lucru judecat, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 969 C. civ. şi nu aceleaşi temeiuri pe care reclamanţii le-au invocat în prezenta acţiune.

În ceea ce priveşte identitatea de cauză, consideră că aceasta trebuie înţeleasă ca instituţia sau categoria juridică ori principiul de drept substanţial pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţia sa. Or, în opinia recurenţilor, cauza prezentei acţiuni este reprezentată de constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale ale contractului de credit nr. x.

Au mai învederat că motivele din prezenta cauză, pentru care se solicită constatarea nulităţii absolute a anumitor clauze contractuale, nu puteau face obiectul litigiului din dosarul nr. x/2015, întrucât sunt fundamentate pe principiile ce derivă din hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată la data de 20 septembrie 2017, respectiv Cauza C-186/2016. Or, dosarul nr. x/2015, faţă de care se solicită constatarea autorităţii de lucru judecat, a fost promovat înainte de soluţionarea de către C.J.U.E. a cauzei nr. C-186/2016, respectiv 20 septembrie 2017, astfel încât, dosarul anterior menţionat, pe lângă faptul că are ca şi obiect contestaţie la executare, neputând fi analizate cererile care vizează nulitatea clauzelor abuzive, are şi un obiect total distinct faţă de prezenta cauză.

Prin urmare, recurenţii-reclamanţi solicită să se constate că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a putea fi invocată autoritatea de lucru judecat, respectiv nu există identitate de părţi, obiect şi cauză între cele două procese şi nu există o hotărâre judecătorească care să fi tranşat în vreun fel chestiunea dedusă judecăţii în prezentul litigiu, obiectele celor două dosare fiind total diferite.

La 30 mai 2019, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte C..

La 28 iunie 2019, intimata-pârâtă a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru lipsa motivării, iar pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 28 iulie 2020, s-a dispus comunicarea raportului către părţi.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a uzat de dreptul de a formula punct de vedere conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din 15 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare şi a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 214/2019 din 3 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, stabilind termen de judecată la 6 aprilie 2021, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Anterior introducerii acţiunii ce face obiectul litigiului pendinte, la data de 18 decembrie 2015, contestatorii A. şi B. au formulat contestaţie la executare în contradictoriu cu intimata C. S.A., solicitând desfiinţarea parţială a titlului executoriu - contractul de credit nr. x din 25.06.2008 încheiat între contestatori şi creditoarea C. S.A., motivat de faptul că acesta conţine clauze abuzive. În acest sens, au supus analizei clauzele prevăzute la art. 1.2, art. 5.1 şi 1.3. din contractul de credit mai sus-menţionat. Cauza a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, înregistrat pe rolul Judecătoriei Craiova.

Aşadar, după declanşarea executării silite, prin contestaţia la executare formulată la 18 decembrie 2015, contestatorii au invocat existenţa unor clauze abuzive în contractul de credit în baza căruia a fost pornită executarea.

Prin sentinţa civilă nr. 8627/2017 din 10 iulie 2017, Judecătoria Craiova nu a reţinut caracterul abuziv al niciunei clauze contractuale din cele deduse judecăţii, motiv pentru care a respins, ca neîntemeiată, acţiunea/contestaţia formulată de contestatorii D..

Împotriva acestei sentinţe, contestatorii au formulat apel, iar, prin decizia nr. 381/2018 din 24 aprilie 2018, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a respins, ca tardiv formulat, apelul formulat de apelanţii contestatori D.. Anterior pronunţării, la termenul din 17 aprilie 2018, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia tardivităţii invocată de intimata pârâtă prin întâmpinare şi a amânat pronunţarea la data de 24 aprilie 2018 pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise. La aceeaşi dată (17 aprilie 2018), recurenţii au introdus şi acţiunea care face obiectul litigiului pendinte.

Cu toate că motivarea Tribunalului Dolj se rezumă la chestiunea tardivităţii apelului formulat, fără nicio referire cu privire la o eventuală incompatibilitate a acestui tip de pretenţii cu mijlocul procedural ales/contestaţia la executare, recurenţii din prezenta cauză şi-au construit argumentarea prezentului demers judiciar susţinând că, din moment ce a statuat că termenul de apel este de 10 zile, şi nu cel de 30 de zile, în realitate, Tribunalului Dolj nu a considerat că litigiul ar viza constatarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive.

Mai mult, recurenţii au conchis în sensul că cele reţinute de Tribunalul Dolj în motivare denotă faptul că nu se poate analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale deduse judecăţii în cadrul contestaţiei la executare.

Termenul pe care instanţa de apel l-a apreciat ca fiind cel legal nu poate justifica concluzia susţinută de recurenţi, concluzie care, de altfel, nici nu reiese din motivarea Tribunalului Dolj.

Mai mult decât atât, invocând conţinutul dispoziţiilor art. 713 alin. (2) C. proc. civ., recurenţii tind la negarea admisibilităţii primului demers judiciar promovat pe calea contestaţiei la executare în favoarea celui ce face obiectul litigiului pendinte, susţinând, contrar propriilor convingeri care au stat la baza demersului anterior, că nu puteau învesti în mod legal instanţa cu analizarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale în cadrul procedurii speciale a contestaţiei la executare în condiţiile în care Legea nr. 193/2000, care reglementează domeniul clauzelor abuzive, reprezintă o derogare de la normele de drept comun.

În contradicţie cu argumentele aduse de recurenţi, Înalta Curte reţine că, atunci când prin contestaţia la executare se susţine caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului de credit, dispoziţiile art. 713 alin. (2) din C. proc. civ. nu pot fi opuse pentru invocarea incompatibilităţii acestui tip de pretenţii cu contestaţia la executare.

Mai mult decât atât, aşa cum s-a reţinut şi în considerentele Deciziei nr. 6/2021 din 8 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 330 din 01/04/2021 (paragrafele 91-93), acest lucru s-ar opune principiului supremaţiei şi efectivităţii dreptului unional, care interzice existenţa unei dispoziţii naţionale ce ar face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii.

În acest sens, s-a arătat că, în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat repetat că specificitatea procedurilor jurisdicţionale care se desfăşoară în dreptul naţional între vânzători şi furnizori şi consumatori nu poate constitui un element de natură să afecteze protecţia juridică de care aceştia din urmă trebuie să beneficieze în temeiul Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, astfel încât o reglementare naţională care se opune posibilităţii ca instanţa de executare, în cadrul unei proceduri de executare, să analizeze, chiar din oficiu, caracterul abuziv al clauzei, deşi dispune de elemente de fapt şi de drept necesare în acest scop, înfrânge principiul efectivităţii dreptului Uniunii şi vădeşte insuficienţa deplină a protecţiei consumatorilor (Hotărârea din 14 martie 2013, pronunţată în Cauza C-415/11; Hotărârea din 26 iunie 2019, pronunţată în Cauza C-407/18; Ordonanţa Curţii din 6 noiembrie 2019, pronunţată în Cauza C-75/19).

Aşadar, în considerarea jurisprudenţei C.J.U.E. mai sus amintită, invocarea existenţei unor clauze abuzive în contractul de credit pe calea contestaţiei la executare este admisibilă.

Având în vedere, însă, că, anterior soluţionării contestaţiei la executare (24 aprilie 2018), recurenţii au formulat (la 17 aprilie 2018) pretenţii identice, respectiv anularea unor clauze abuzive din contractul de credit nr. x din 25.06.2008, Înalta Curte constată că în ambele procese au participat aceleaşi persoane ca şi titulare de drepturi, acţiunile au avut acelaşi obiect (constatarea caracterului abuziv al aceloraşi clauze contractuale), precum şi aceeaşi cauză, în sensul de situaţie de fapt calificată juridic, întrucât controlul de legalitate al clauzelor din contractul de credit bancar s-a făcut din perspectiva Legii nr. 193/2000 şi a legislaţiei privind protecţia consumatorului.

Prin urmare, cu toate că instanţa de apel a reţinut aspectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în speţă, era incident chiar efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, caracterul abuziv al clauzelor contractuale fiind analizat pe calea contestaţiei la executare, iar cererea consumatorilor de anulare parţială a contractului de credit fiind deja respinsă.

Recurenţii au mai susţinut că motivele din prezenta cauză nu puteau face obiectul litigiului din dosarul nr. x/2015, întrucât au fost fundamentate pe principiile ce derivă din Hotărârea C.J.U.E. pronunţată în cauza C-186/16 la 20 septembrie 2017, or dosarul nr. x/2015, faţă de care se solicită constatarea autorităţii de lucru judecat, a fost promovat înainte de soluţionarea de către C.J.U.E. a cauzei nr. C-186/16, astfel încât dosarul anterior menţionat are un obiect diferit faţă de cel din prezenta cauză.

Fără a nega cronologia evidenţiată de recurenţi, Înalta Curte reţine că, în principiu, o hotărâre C.J.U.E. nu poate fi invocată şi aplicată cu efect retroactiv, pentru a înlătura autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri definitive, cu încălcarea principiului securităţii juridice, iar, pe de altă parte, că soluţia din primul litigiu este conformă acestei jurisprudenţe, astfel încât hotărârea C.J.U.E. pronunţată în cauza C-186/16 nu aduce un element de noutate în favoarea reclamanţilor consumatori.

Constatând, aşadar, că nu este incident motivul de nelegalitate invocat de recurenţii-reclamanţi, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 214/2019 din 3 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 214/2019 din 3 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2021.