Exclusion of foreign currency repayment clauses from unfair terms review under Directive 93/13

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 17 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. Membră a C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

I. să constate nulitatea absolută a clauzelor din Condiţiile speciale ale contractului de credit nr. x/15.08.2007 - art. 1 alin. (2); art. 9.1 teza II, art. 10.3.9 teza II, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii:

- (i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

-(ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

- (iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

- (iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit; II. să dispună obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU din acea zi.

III. să dispună obligarea Băncii la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe Legea nr. 193/2000 şi jurisprudenţă C.J.U.E.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat, în principal, admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi respingerea acţiunii pentru autoritate de lucru judecat, iar în subsidiar, admiterea excepţiei inadmisibilităţii şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă, iar, în cazul în care se vor respinge cele două excepţii, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La termenul din 31 mai 2016, Tribunalul a pus în discuţia părţilor excepţiile invocate de pârâtă prin întâmpinare şi a calificat excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii ca o apărare de fond pe care a arătat că o va analiza la momentul deliberării şi soluţionării cauzei. În ceea ce priveşte excepţia autotităţii de lucru judecat, Tribunalul a apreciat că nu există triplă identitate, iar, în ceea ce priveşte trimiterile la art. 431 alin. (2) C. proc. civ., instanţa a apreciat că nu poate da curs unei astfel de solicitări, fiecare din litigiile invocate având propria individualitate, urmând a fi analizate în concret aspectele deduse judecăţii şi a se verifica în ce măsură sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru temeiul de drept invocat prin cererea de chemare în judecată. Totodată, a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu înscrisurile depuse la dosar, a acordat cuvântul pe fondul cauzei şi a amânat pronunţarea la data de 14 iunie 2016, iar, ulterior, la 28 iunie 2016.

Prin sentinţa civilă nr. 4022 din 28 iunie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă. Totodată, a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 1468,37 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei primei instanţe, a declarat apel reclamanta A., solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei civile atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. Totodată, în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere caracterul devolutiv al apelului, a solicitat instanţei de judecată să aibă în vedere toate argumentele în fapt şi în drept pe care le-a invocat în cererea de chemare în judecată. Sub aspect probatoriu, a solicitat administrarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Prin decizia civilă nr. 2182/A din 11 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 4022/28.06.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. - Membra a C.. Totodată, a obligat apelanta-reclamantă A. la plata sumei de 1.460,02 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta A. a declarat recurs întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În susţinerea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel nu a analizat motivele de nulitate privitoare la nerespectarea obligaţiei de informare, punerea în vânzare de produse/servicii financiare defectuoase (toxice), clauzele abuzive deşi, prin motivele de apel, a fost învestită cu analiza soluţiei date de prima instanţă şi în privinţa acestora.

A mai arătat că, în opinia total greşită a instanţei de apel, pretinsa incidenţă a principiului nominalismului atrage o excludere de la aplicarea Directivei 93/13 privind clauzele abuzive din contractele încheiate de profesionişti şi consumatori. În acest sens, a arătat că pretinsa excludere ar fi întemeiată pe art. 1 alin. (2) din Directivă:

"Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului."

Sub acest aspect, recurenta a învederat că, dincolo de caracterul profund eronat al acestei soluţii, în privinţa celorlalte motive de nulitate nu operează această excludere de la analiza caracterului abuziv întemeiată generic pe o dispoziţie de restricţie a accesului la justiţie, dispoziţie care nu poate fi interpretată extensiv sau aplicată prin analogie.

Recurenta a conchis în sensul că, în lipsa analizării tuturor motivelor de nulitate, instanţa de apel a încălcat normele de procedură privind conţinutul hotărârii, astfel cum este acesta reglementat de art. 425 C. proc. civ., nearătând motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Totodată, a afirmat că, în lipsa analizării tuturor cauzelor de nulitate, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ceea ce, în opinia recurentei, atrage incidenţa motivului de casare corespunzător pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta învederează faptul că, în cuprinsul deciziei recurate, există un singur paragraf referitor la practici înşelătoare (identificat la pagina 64, paragraful 9) şi o vagă referire la produsele cu defecte, indicându-se simplul fapt că un contract de credit în CHF nu este nici credit de consum şi nici produs financiar/serviciu (în acest sens, a făcut trimitere la pagina 64 paragrafele 10-11).

În ce priveşte motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut:

1. Nerespectarea deciziei C.J.U.E. din cauza C-186/2016.

Detaliind, recurenta a menţionat că, raportat la exigenţele deciziei pronunţată în cauza C.J.U.E. C-186/2016, analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13, aşa cum a fost explicat în această hotărâre şi nici nu se referă la dezlegările date de C.J.U.E. în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilităţii analizei caracterului abuziv, ci doar la punctele 25-31 ale hotărârii, ce au vizat aplicabilitatea principiului nominalismului monetar. În acest context, recurenta expune pe larg mecanismul de verificare potrivit deciziei mai sus arătate.

Subsumat aceluaişi motiv de casare, recurenta a invocat şi încălcarea principiului nominalismului.

Detaliind, recurenta a arătat că principiul nominalismului are caracter supletiv, motiv pentru care, în opinia sa, clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Cu privire la acest aspect, susţine că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită.

Contrar celor statuate de instanţa de apel, recurenta susţine că legea clauzelor abuzive exclude de la analiza caracterului abuziv două categorii de clauze contractuale: (i) cele inserate în contract în temeiul unor acte normative obligatorii, în vigoare la data perfectării contractului; (ii) cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului şi la calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată în raport de produsele şi serviciile primite în schimb de consumator. Mai mult, a arătat că excepţiile de la analiza caracterului abuziv sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie la situaţii similare şi nici nu trebuie interpretate şi aplicate în aşa fel încât să facă inutilă reglementarea regimului juridic sancţionator al clauzelor abuzive, un regim orientat către prevenţia abuzului de putere economică a comercianţilor.

În continuare, afirmă că analiza în condiţiile Legii nr. 193/2000 a caracterului abuziv al unor clauze contractuale este exclusă dacă aceste clauze sunt prevăzute în contract în temeiul unor alte acte normative în vigoare la data achiziţiei produsului sau a perfectării contractului, însă, cu atât mai puţin nu se poate aplica exceptarea de la analiza caracterului abuziv a unei clauze care creează confuzie sau similarităţi vagi cu dispoziţii din acte normative.

Totodată, a mai arătat că o regulă supletivă din acte normative sau o trimitere imprecisă la dreptul comun nu echivalează cu sintagma "clauza prevăzută în contract în temeiul altor acte normative".

Aşadar, în opinia recurentei, soluţia instanţei de apel conduce, în mod greşit, la concluzia că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportat de consumator, soluţie care ar fi "impusă" de "principiul" nominalismului monetar, o regulă de drept comun din C. civ. care ar exclude, în condiţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea acestei legi speciale derogatorii de la dreptul comun.

În plus, susţine că, aşa cum arată art. 169 din T.F.U.E., normele obligatorii din dreptul naţional trebuie să instituie un nivel de protecţie mai mare a consumatorului (sau măcar să respecte minimul stabilit prin Directivă). De aceea, în opinia recurentei, chiar şi clauzele contractuale ce reflectă norme obligatorii, dar care instituie un nivel mai scăzut de protecţie al consumatorilor, pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, în vederea respectării minimului de protecţie instituit de Directivă.

Totodată, arată că principiul nominalismului monetar nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie a consumatorului, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Mai subliniază că Directiva 93/13 îşi propune, printre altele, să protejeze consumatorii şi de inserarea în contracte a unor norme legale, de la care aceştia ar fi putut deroga, dar care le-au fost impuse de profesionist, printr-un contract nenegociat.

În aceste condiţii, apreciază că revenea instanţei de apel obligaţia să aplice excepţia în discuţie, aşa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 şi interpretată de C.J.U.E. în cauza C-186/16, numai aşa putând fi asigurat nivelul minim de protecţie al consumatorilor instituit prin Directivă.

Mai arată că, dacă norma legală sau administrativă, stabilind, total sau parţial, conţinutul contractului, încalcă T.F.U.E., C.E.D.O. sau jurisprudenţa pronunţată în aplicarea şi interpretarea acesteia, ea poate fi înlăturată de la aplicare în baza art. 148 alin. (2), respectiv, art. 20 alin. (2) din Constituţie.

Susţinând caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, recurenta arată că, asupra acestui caracter, s-a pronunţat inclusiv Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 62/07.02.2017, în care se arată, la paragraful 37, că textul legal are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens.

În continuare, recurenta afirmă că, în jurisprudenţa sa, C.J.U.E. a arătat că instanţa trebuie să verifice în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzuta de dreptul naţional în vigoare. Însă, în opinia recurentei, instanţa trebuie să ţină cont de legislaţia specială a protecţiei consumatorului, şi nu de dreptul comun aplicabil împrumutului. Or, modul în care profesionistul a acţionat l-a pus pe consumator în postura de a contracta un produs de creditare prejudiciabil, fără a cunoaşte riscurile asociate acestuia, ceea ce înseamnă o situaţie juridică mai puţin favorabilă consumatorului în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

Reducând la absurd raţionamentul instanţei de apel, ar însemna că nu s-ar putea constata niciodată caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract, pentru că nicio clauză nu l-ar putea plasa vreodată pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, ce prevede, cu titlu supletiv, principiul pacta sunt servanda - contractul este legea părţilor.

De altfel, apreciază că întregul raţionament al instanţei de apel se bazează pe analiza situaţiei împrumutatului din dreptul comun şi a principiilor incidente: forţa obligatorie a contractului, executarea obligaţiilor cu bună-credinţă, interzicerea îmbogăţirii fără justă cauză. Or, în opinia recurentei, instanţa de apel trebuia să verifice cu precădere respectarea normelor speciale din materia protecţiei consumatorului.

Altfel spus, recurenta critică modul şi condiţiile acordării împrumutului: moneda de refugiu, plasarea întregului risc valutar în sarcina consumatorului, încălcarea obligaţiei de informare, practicile comerciale înşelătoare, serviciul defectuos. Or, aceste condiţii fac obiectul unor reglementări speciale.

Nerespectarea reglementărilor speciale în materie la momentul acordării împrumutului nu poate fi acoperită de reglementările de drept comun cu privire la restituirea împrumutului.

Mai arată că, prin acţiune, nu a fost criticat principiul nominalismului per se, ci a fost criticat modul în care a fost inserată o clauză prejudiciabilă pentru consumator, despre care s-a spus ulterior că ar transpune acest principiu şi că ar fi absolut intangibilă. Totodată, a susţinut că instanţa trebuia să dea atenţie momentului acordării creditului, şi nu modalităţii în care trebuie restituit creditul; în acest sens a invocat jurisprudenţa instanţei supreme în materia protecţiei consumatorului, respectiv ce s-a statuat în decizia nr. 3864/04.12.2014.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta a susţinut că:

Clauzele contestate, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Evocând hotărârea C.J.U.E. dată în speţa Kasler, recurenta a susţinut că, acest caracter (clar şi inteligibil) trebuie întotdeauna să însoţească o clauză, chiar şi atunci când transpune o normă supletivă din dreptul naţional, iar consumatorul trebuie să aibă efectiv posibilitatea de a înţelege consecinţele economice şi potenţialele efecte ale unei asemenea clauze.

Faptul că, în contractele profesionistului, clauza de risc valutar ar transpune o normă supletivă din C. civ., nu îl scuteşte pe profesionist de obligaţia de a-l informa pe consumator despre consecinţele economice ale clauzei.

În accepţiunea recurentei, contractul de credit este unul nenumit şi nu se confundă cu împrumutul din dreptul comun, iar nominalismul monetar nu a fost conceput pentru a fi aplicat în contracte de credit cu durate de 30 de ani, în monede exotice, cu dobânzi stabilite prin formule şi cu multiple comisioane.

De altfel, evocând dispoziţiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, recurenta arată că natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Având în vedere obiectivul legislaţiei protecţiei consumatorului, de a combate condiţiile contractuale inechitabile pentru consumator şi pentru a-i permite acestuia să cunoască pe deplin condiţiile executării ulterioare a contractului, se impune ca debitorul să fie pus în posesia tuturor elementelor care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale. De aceea, consideră că prezintă o importanţă esenţială dacă în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat şi motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.

Totodată, arată că art. 1 din Legea nr. 193/2000 dispune că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, iar în cazul în care persistă un dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Evocând paragraful 32 din hotărârea dată de CJUE în speţa Andriciuc, recurenta susţine că şi în cazul clauzelor contestate care reflectă principiul nominalismului, excepţia instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanţa are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13. Or, în accepţiunea recurentei, tocmai aceasta este una din principalele erori ale instanţei de apel: a oprit analiza în momentul în care a constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului. În acest sens, arată că, potrivit C.J.U.E., un asemenea raţionament este prohibit, instanţei revenindu-i sarcina de a continua analiza pentru a verifica respectarea minimului de protecţie şi a efectivităţii.

Mia arată că instanţa are sarcina de a verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noţiunilor de "obiect principal al contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În plus, susţine că revenea instanţei de apel obligaţia de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deşi intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În aceasta privinţă, arată că C.J.U.E. face o vastă analiză, în paragrafele 44-51, iar, din ansamblul motivării, rezultă că acest caracter clar şi inteligibil trebuie să privească: a) redactarea clauzei şi b) informarea, în faza precontractuală, privind consecinţele economice ale clauzei.

În ceea ce priveşte redactarea clauzei, recurenta susţine că trebuia explicat faptul că, în condiţiile în care împrumutatul are veniturile în RON, acesta va trebui să cumpere cantitatea necesară de CHF, pentru a achita ratele, iar în condiţiile aceluiaşi venit în RON, capacitatea sa de a cumpăra lunar CHF şi, deci, de a-şi plăti ratele, depinde exclusiv de fluctuaţiile cursului valutar al CHF.

Astfel, pornind de la considerentele Curţii expuse anterior, recurenta apreciază că analiza prezentului motiv de recurs trebuie făcută prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

În ceea ce priveşte informarea, în faza precontractuală, susţine că aceasta trebuie să privească mai ales consecinţele economice ale clauzei.

Astfel, arată că, deşi pârâta nu a făcut dovada informării cu privire la consecinţele efective ale clauzei de rambursare, instanţa de apel concluzionează, în sensul că argumentele invocate nu sunt de natură să conducă la nulitatea absolută a clauzei.

Pentru aplicabilitatea automată a sancţiunii nulităţii, recurenta afirmă că, relevantă în acest sens este cauza C-453/10., Astfel, potrivit Curţii: "un contract încheiat cu un consumator de către un comerciant şi care conţine una sau mai multe clauze abuzive este nul în întregime atunci când se dovedeşte că aceasta asigură o protecţie mai bună a consumatorului." De asemenea, a mai evocat anumite considerente apreciate ca fiind elocvente din hotărârea C.J.U.E. pronunţată în Cauza C-76/10.

A mai arătat că riscul deprecierii monedei de plată faţă de moneda naţională nu are relevanţă în privinţa băncii, întrucât aceasta este un profesionist al riscului care ar trebui să ştie că o monedă străină, în special una exotică, poate fluctua în sens de hipervalorizare pe timp de crize sau turbulenţe financiare. Mai mult, arată că, în contract, sunt inserate mai multe tipuri de garanţie contra riscurilor, precum şi diverse comisioane, speze, taxe, prime de asigurare şi altele asemenea, toate menite a acoperi anticipat aceste riscuri. Altfel spus, ce îşi poate asuma şi suporta banca, nu îşi poate asuma şi suporta un consumator.

În plus, impactul fluctuaţiei de curs valutar asupra profesionistului dintr-un contract de credit este nesemnificativ şi nu prezintă absolut niciun risc, mai ales în condiţiile în care prestaţia acestuia, punerea sumei de bani la dispoziţie, a fost executată dintr-o dată (uno ictu).

Pe de altă parte, în cazul în care fluctuaţia îl pune în situaţia de a nu-şi putea plăti ratele, consumatorul se confruntă cu posibilitatea declarării scadenţei anticipate a creditului şi a executării silite, riscul fiind cu atât mai mare cu cât este suficientă o fluctuaţie semnificativă de curs timp de numai 3 luni consecutive din cele 360 de luni ale contractului, pentru a determina consecinţele de mai sus.

În opinia recurentei, tocmai acesta este motivul pentru care, în mod insistent, C.J.U.E. a accentuat, în cauza C-186/16, necesitatea informării cu privire la consecinţele economice.

În continuare, referindu-se la conduita instanţei de apel, recurenta afirmă că aceasta este contrară legislaţiei aplicabile în materia protecţiei consumatorilor, precum şi scopului urmărit de Directiva 93/13/CEE a Consiliului, în sensul că statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie prin dispoziţii naţionale chiar mai stricte decât cele din Directivă.

De asemenea, recurenta susţine că C.J.U.E. se referă la obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii - în vederea determinării sancţiunii aplicabile pentru nerespectarea obligaţiei de informare a consumatorilor.

Cu titlu preliminar, recurenta învederează faptul că, în conţinutul obligaţiei de informare, trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului, şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit. Aceasta este obligaţia de avertizare, în temeiul căreia consumatorul trebuie avertizat cu privire la măsurile de precauţie pe care trebuie să şi le ia anterior contractului care are ca obiect un serviciu sau un produs riscant, fiind avute în vedere atât riscurile previzibile, cât şi riscurile potenţiale, excepţionale. În acest sens, arată că însuşi Codul consumului stabileşte o astfel de obligaţie de avertizare pe mai multe paliere (art. 45, art. 14, art. 15, art. 48).

Cu referire la riscul valutar, recurenta arată că acesta este unul dintre aspectele esenţiale ale creditului în monedă străină, realitatea confirmând că riscul valutar este dublat de un risc supra-adâugat de hiper-valorizare a monedei de plată în perioadele de criză sau de turbulenţe ale pieţei, când cei ce deţin lichidităţi se "refugiază" în depozite în moneda respectivă, pentru a se apăra de riscul de erodare a valorii reale a lichidităţilor, ceea ce îi conferă un grad foarte ridicat de imprevizibilitate.

Din această perspectivă, consideră că orice bancă vânzătoare de astfel de produse de creditare avea (şi are) obligaţia să includă în caracteristicile creditului şi această avertizare asupra riscului valutar, întrucât art. 15 şi, respectiv, 48 din Codul consumului obligă orice comerciant la avertizarea publică asupra pericolelor imprevizibile ale unor produse sau servicii obişnuite şi la avertizarea concretă a fiecărui consumator individual asupra riscurilor obişnuite, naturale, ale unor produse sau servicii. În plus, conform art. 6 şi 7 din Legea 363/2007, orice informare esenţială disimulată sau reţinută de comerciant la momentul punerii pe piaţă a unui produs sau serviciu poate fi considerată o practică înşelătoare, sever sancţionată, conform aceleiaşi legi.

Or, din analiza contractelor de credit supuse analizei, se observă că riscul valutar nu este definit în niciun fel în cuprinsul acestora. Cu toate acestea, instanţa de apel a concluzionat în sensul că, prin încheierea contractului de credit în monedă străină, consumatorul îşi asumă riscul valutar, acceptând să contracteze un împrumut într-o altă monedă decât cea în care obţine resursele de rambursare.

Mai arată că, în mod surprinzător, în opinia instanţei de apel, contractele de credit în valută nu ar fi caracterizate prin dezechilibrul uzual din contractele de consum, indus de lipsa de informare a consumatorului sau de diferenţele privind puterea de negociere, ci printr-un dezechilibru generat de atribuirea riscului valutar în sarcina consumatorului.

Recurenta arată că instanţa de apel lasă, în continuare, nesancţionată conduita băncii, validând practic întreg transferul riscului valutar în sarcina consumatorilor.

În continuare, recurenta precizează că, în domeniul financiar, Dreptul Uniunii Europene reglementează expres sau statuează jurisprudenţial obligaţia de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului. În acest sens, evocă Directiva creditelor imobiliare, 2014/17/UE, punctul 22 din preambul. Alături de această obligaţie de avertizare asupra riscului, Preambulul Directivei creditelor imobiliare atrage atenţia, la pct. 27, asupra administrării prudente şi, mai ales, a gestiunii pro-active a riscurilor emergente ale creditării. Conform Directivei, creditorii au responsabilitatea de a identifica riscul în faza sa incipientă şi de a-l gestiona proactiv, fără a-l lăsa să se materializeze, în defavoarea sau spre ruina consumatorului. În acest scop, creditorul trebuie să implementeze modalităţi eficiente de administrare a riscului, printre care se numără informarea consumatorului cu privire la evoluţia cursului, impactul asupra creditului contractat şi posibilitatea consumatorului de a face conversia, cu scopul de a se proteja de riscul valutar.

Prin urmare, apreciază că răspunderea pentru identificarea variantelor de limitare a riscului valutar incumbă instituţiei financiare, iar această datorie trebuie dusă la îndeplinire la momentul oportun, înainte de, şi nu în timpul sau după colapsul consumatorului.

În continuare, recurenta subliniază că nu poate fi invocată în apărare neretroactivitatea Recomandării CERS din 2011 şi a Directivei 2014/17/UE, aceasta deoarece Recomandarea CERS nu este un act normativ supus principiului neretroactivităţii, ci un cod de conduită care arată cum trebuiau puse în aplicare reglementările existente deja, iar principiile din preambulul Directivei motivează necesitatea Directivei. În ceea ce priveşte Directiva 2014/17/UE, arată că modul în care principiile din preambul sunt ordonate în pagină reprezintă confirmarea faptului că şi anterior directivei, băncile aveau obligaţia de avertizare asupra riscului valutar, pe care au omis-o.

Mai arată că această obligaţie de avertizare şi consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului este chiar o manifestare a caracterului comutativ al contractului de credit. Mai mult, arată că nerespectarea acestei obligaţii este contrară legii şi jurisprudenţei C.J.U.E., inclusiv contrară recentei soluţii din speţa Andriciuc şi alţii contra D..

De altfel, evocând considerentul 56 din Decizia C.J.U.E. pronunţată în cauza Andriciuc, recurenta arată că îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă trebuie analizată prin raportare la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină. Potrivit C.J.U.E., banca are expertiză şi cunoştinţe în materia variaţiilor cursurilor de schimb valutar şi a riscurilor ce le comportă un împrumut în monedă străină. În schimb, consumatorul, care este un simplu particular, un profan, nu are aceste cunoştinţe şi, cu atât mai puţin, nu are expertiza (în sens de cunoştinţe aprofundate, specializate, de detaliu) pe care o are banca în domeniul riscurilor valutare. Tocmai din această cauză C.J.U.E. instituie o prezumţie de neinformare ce operează în favoarea consumatorului, prezumţie care poate fi răsturnată de către bancă, prin prezentarea de probe pertinente şi concludente, aspecte nedovedite în cauza după cum a reţinut chiar instanţa de apel.

În atari condiţii, recurenta consideră că instanţa trebuia să dea efect prezumţiei şi, considerând drept dovedite afirmaţiile privind neinformarea împrumutaţilor despre posibilele variaţii ale cursului şi efectele acestor variaţii, să sancţioneze banca intimată pentru nerespectarea acestei obligaţii.

Evocând paragraful 50 din Decizia C.J.U.E. pronunţată în speţa Andriciuc, recurenta susţine că Banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare şi să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligaţiei sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului, astfel că numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente şi informaţii consumatorul îşi poate da consimţământul în cunoştinţă de cauză.

Prin urmare, consideră că atunci când banca nu prezintă informaţiile de mai sus, consimţământul împrumutatului este viciat şi este substituit de dorinţa băncii, ce urmăreşte numai profitul, de a încheia contractul în orice condiţii.

În continuare, recurenta afirmă că, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei în faţa instanţelor de fond, a arătat că, la momentul acordării creditelor, existau avertizări oficiale din partea Băncii Centrale a Elveţiei, Băncii Naţionale Române cu privire la iminenţa aprecierii cursului CHF şi efectelor distructive asupra împrumutaţilor în această monedă.

Astfel, susţine că, din conţinutul studiilor şi buletinelor acestor instituţii, înscrisuri care, în opinia recurentei, se încadrează în categoria "orice informaţie pertinentă" pe care banca trebuia să o prezinte, potrivit C.J.U.E., rezultă, pe de o parte, un lung istoric al aprecierilor cursului CHF, aprecieri datorate trăsăturii de refugiu a monedei, iar, pe de altă parte, rezultă avertizările de atunci, 2006-2008, ale Băncii Centrale Elveţiene şi Băncii Naţionale Române cu privire la iminenţa aprecierii cursului CHF. Prin urmare, consideră că banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar (deşi nu acest lucru i se reproşează în acţiunea de faţă), dar mult mai important este că ea trebuia să ia în calcul şi să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condiţiile în care cele mai mari trei bănci din sistem nu acordau credite în CHF, cu toate că şi acestea urmăreau profitul.

Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta a susţinut că:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 17, 25 şi 27 din Codul consumului, respectiv art. 12 şi 15 din O.G. nr. 21/1992.

Sub acest aspect, recurenta arată că, în absenţa oricărei informări, consilieri şi avertizări cu privire la acest risc, astfel cum acestea au fost argumentate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a demonstrat instanţei faptul că a contractat în necunoştinţă de cauză un serviciu/produs defectuos.

Mai arată că, din înscrisurile depuse la dosar în faţa instanţelor de fond, rezultă faptul că defectele produselor financiare contractate nu i-au fost aduse la cunoştinţă, ci dimpotrivă, au fost ascunse cu viclenie, produsul de creditare în CHF fiind prezentat ca unul sigur, stabilitatea francului fiind, de altfel, motivul determinant pentru care consumatorii au luat decizia de a contracta.

În plus, afirmă că, la aprecierea caracterului toxic al acestor produse şi a caracterului abuziv al clauzelor din astfel de contracte, trebuie analizat dacă, raportat la perioada 2007-2008, comportamentul Băncii a fost unul onest faţă de clienţii săi, dacă produsele sale de creditare au fost transparente, dacă cei care au devenit clienţi au luat decizia de a se împrumuta în cunoştinţă de cauză şi cu o reală posibilitate de a aprecia impactul contractării creditului pe parcursul duratei creditului (15-30 de ani).

Mai arată că acest produs de creditare a fost calificat drept "toxic" în doctrina juridică franceză, întrucât împrumutatul beneficiază de o dobândă micşorată pe durata primilor ani de rambursare a creditului în contrapartida unui risc reportat asupra anuităţilor ulterioare. De asemenea, susţine că acest produs se caracterizează prin suportarea variaţiei cursului de schimb valutar exclusiv de către împrumutat, acesta având reprezentarea unui curs de schimb foarte stabil la momentul acordării creditului. De asemenea, susţine că încurajarea consumatorilor în vederea contractării de credite în această monedă s-a realizat prin politici de publicitate înşelătoare sau agresive din partea Băncii, motiv pentru care acest produs de creditare a fost calificat drept toxic.

Totodată, arată că, în egală măsură, prestatorii de servicii sunt obligaţi să folosească în cadrul serviciilor prestate numai produse şi proceduri sigure, care nu afectează viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor şi nici interesele economice ale acestora. În caz contrar, prestatorii de servicii sunt obligaţi să răspundă atât pentru prejudiciul actual, cât şi pentru prejudiciul viitor cauzat de serviciul defectuos prestat.

În acest sens, susţine că teoria instanţei de judecată, de a asocia termenii sigur, defectuos, periculos exclusiv cu produsele care reprezintă bunuri materiale, cu excluderea produselor fmanciare/de creditare calificate de instanţă drept servicii financiare de natură bancară, este inacceptabilă, fiind emisă cu vădita intenţie de a restrânge artificial aria produselor/serviciilor pentru care legea stabileşte o răspundere obiectivă.

Mai arată că, analizând caracteristicile produselor financiare, instanţa se limitează în mod greşit la prestaţia efectivă a băncii de virare a sumei împrumutate în cont, omiţând, cu bună-ştiinţă, obiectul prestaţiei, reprezentat de produsul de creditare, care se răsfrânge apoi pe întreaga perioadă contractuală.

Astfel, susţine că, în mod greşit a apreciat instanţa de judecată în cuprinsul deciziei atacate faptul că toate aceste aspecte vătămătoare criticate nu se circumscriu noţiunilor de servicii/produse defectuoase, periculoase, în sensul avut în vedere de dispoziţiile legale incidente.

În cazul contractelor de credit bancar, mai ales cele încheiate cu consumatorii, prezentarea unei oferte în conformitate cu cerinţele legale nu dispensează instituţia de credit de obligaţia sa de consiliere în privinţa celui care se împrumută, în special atunci când este evident pentru acest profesionist că sarcinile împrumutului sunt excesive în raport cu modicitatea resurselor consumatorului. Lipsa informării exprese cu privire la riscul valutar (împreună prezentarea produsului respectiv sub un cost redus) este calificată ca o practică iresponsabilă de creditare de către Comisia Europeană, în preambulul Directivei 2014/17, la punctul (4). Chiar dacă această directivă nu este aplicabilă, preambulul ei arată împrejurările şi constatările care au determinat noua reglementare; una dintre constatări este aceea că printre practicile iresponsabile de împrumut se numără "problemele legate de credite într-o monedă străină, pe care consumatorii le-au contractat în acea monedă pentru a profita de rata dobânzii mai avantajoasă oferită, însă fără să deţină informaţii adecvate despre riscul ratei de schimb valutar pe care îl implică sau o înţelegere a acestuia."

Drept urmare, susţine că, la nivelul Uniunii Europene, este de notorietate faptul că există o practică de creditare iresponsabilă, mai ales în ceea ce priveşte creditele în monedă străină, deci şi în CHF, creditare ce produce, în prezent, în România, consecinţe grave sociale şi economice, aspecte confirmate, de altfel, chiar de instanţa de apel în speţa de faţă. Cu toate acestea, deşi se constată existenţa unui comportament iresponsabil al participanţilor la piaţa financiară, acesta este lăsat nesancţionat, contrar dispoziţiilor trasate atât de legislaţia specială aplicabilă în materie, cât şi de jurisprudenţa Curţii.

În cazul de faţă, întrucât i-a fost provocată o paguba, în sensul art. 1 pct. 12 din O.G. nr. 21/1992 - prejudiciul creat consumatorului prin utilizarea unui produs periculos sau a unui produs cu defecte (toxic), precum şi cel creat de servicii necorespunzătoare furnizate de prestator, consideră că instanţa trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992, respectiv a prevederilor art. 17 din Codul Consumului şi, odată constatat faptul că pârâta i-a furnizat prin intermediul contractelor de credit servicii defectuoase, să o oblige să înlocuiască obligaţia de restituire a creditului acordat în CHF cu obligaţia restituirii acestuia în moneda naţională, conversiunea urmând a se face la data contractării fiecărui credit.

Mai arată că toate "argumentele" aduse în discuţie de prima instanţă în sensul inaplicabilităţii prevederilor din Codul consumului şi a O.G. nr. 21/1992 sunt simple afirmaţii care nu au la bază niciun temei. Mai mult, susţine că s-a produs o încălcare gravă a principiului "ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus", în condiţiile în care normele legale mai sus enumerate stabilesc în termeni extrem de clari faptul că produsele/serviciile ce sunt defectuoase trebuie să fie înlocuite. Fără a exclude de la aplicare contractele de credit, consideră că, în speţă, s-a produs o încălcare a art. 17, 25, 27 din Codul consumului şi a art. 12 şi 15 din O.G. nr. 21/1992.

În sensul celor învederate mai sus, recurenta a făcut trimitere şi la prevederile art. 63 din Legea nr. 24/2000 care, sub marginală "Norme derogatorii" stabileşte că - Pentru instituirea unei norme derogatorii se va folosi formula "prin derogare de la ...", urmată de menţionarea reglementării de la care se derogă. Derogarea se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementării de bază.

Prin urmare, consideră că, atâta timp cât Codul consumului, respectiv O.G. nr. 21/1992 nu conţin derogări de la aplicare în privinţa contractelor de credit, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, în fundamentarea concluziei conform căreia instanţele de fond trebuiau să dispună îngheţarea cursului leu/CHF ca singura modalitate de înlocuire a unui produs/serviciu defectuos cu unul sigur, recurenta afirmă că dreptul consumatorului s-a născut cu scopul de a proteja consumatorul în raporturile sale cu întreprinderile producătoare. De altfel, chiar Legea 193/2000 a fost adoptată pentru transpunerea în dreptul intern a directivei Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, reglementându-se în favoarea acestora o protecţie mai mare decât minimul oferit de Directivă, în condiţiile în care extinderea limitelor directivelor relative la protecţia consumatorilor este permisă expres de dreptul comunitar.

În acest sens, susţine că, prin lejeritatea mai mare cu care aceste credite se acordau, consumatorii au fost încurajaţi să se împrumute în CHF, iar banca nu numai că a ascuns riscurile, dar a urmărit să profite de momentul prealabil creşterii CHF, prin acordarea acestor credite. În plus, spunându-li-se că nu se încadrează pentru contractarea unui alt tip de credit, în RON sau în euro, consumatorii au fost îndrumaţi spre această categorie de credite, fiind obligaţi să încheie un contract de credit în CHF. Mai mult, consumatorii au fost informaţi cu privire la "beneficiile" de neratat pe care le avea acest tip de credit, fiind susţinut faptul că CHF este o monedă stabilă, care nu se poate aprecia în raport cu leul.

Or, având în vedere toate aceste condiţii de creditare, recurenta susţine că, la momentul încheierii contractelor de credit, nu puteam vorbi despre o alegere a consumatorilor în acest sens, produsul de creditare în CHF fiind, de altfel, singura opţiune a consumatorilor la acel moment, pe baza analizei ratingului clientului întocmită de către bancă.

Pentru aceste considerente arată că a solicitat instanţelor de fond înlocuirea obligaţiei de restituire a creditului în CHF, cu obligaţia de restituire a sumei acordate, în RON, conversiunea urmând a se face la cursul de la data contractării fiecărui credit, solicitarea fiind efectuată în temeiul răspunderii băncii pârâte pentru produsele şi serviciile defectuoase, răspundere care este reglementată, in extenso, în legislaţia privind protecţia consumatorilor, sens în care a indicat dispoziţiile legale incidente din Codul consumului.

Pe planul dreptului substanţial, pentru nerespectarea obligaţiei precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligaţiei de avertizare, recurenta susţine că, fiind în prezenţa unor norme imperative, care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligaţii sunt lovite de nulitate absolută.

În situaţia contractelor de credit acordate în monedă străină, sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

Recurenta mai arată că, în cazul în care instanţa ar fi constatat neîndeplinirea obligaţiei de informare de către Bancă, în mod necesar acest aspect trebuia să atragă şi neîndeplinirea celorlalte trei obligaţii, dată fiind legătura existentă între acestea şi obligaţia de informare.

Având în vedere cele arătate, recurenta susţine că poate fi analizat caracterul abuziv al clauzelor contractuale, chiar dacă ele ar defini obiectul principal al acestuia.

În legătură cu răspunderea pentru produse şi servicii cu defecte, arată că, potrivit art. 17 din Codul consumului, precum şi de art. 12, respectiv, art. 15 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, sancţiunea constă în înlocuirea produsului sau refacerea serviciului cu defecte, în speţă, înlocuirea unui produs financiar toxic (credit în CHF) cu un produs financiar neriscant (credit în RON), la o rată de conversie egală cu cursul CHF - leu din data contractării şi cu costurile, şi în condiţiile contractuale contemporane încheierii acestora, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat.

Aşadar, în opinia recurentei, nulitatea clauzelor contestate intervine ca o consecinţă a încălcării obligaţiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică.

În final, în temeiul motivelor de casare indicate, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanţa de apel.

La data de 15 mai 2018, intimata-pârâtă a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, respingerea ca nefondat, cu cheltuieli de judecată aferente. Cu privire la excepţia inadmisibilităţii recursului, pârâta a susţinut că recursul este inadmisibil în raport de dispoziţiile art. XVIII din Legea nr. 2/2013, art. 457 şi art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la art. 147 alin. (4) din Constituţia României. În susţinerea excepţiei, intimata a expus argumentele în susţinerea excepţiei invocate din perspectiva dispoziţiilor legale evocate, precum şi cu privire la aplicarea în timp a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017. Pe fondul recursului, intimata a combătut punctual criticile formulate de recurenta-reclamantă şi a expus argumentele pentru care recursul este nefondat.

De asemenea, la data de 16 mai 2018, intimata-pârâtă a mai depus întâmpinare numai cu privire la fondul recursului, în argumentarea căreia a expus pe larg de ce clauzele pretins abuzive de către reclamantă nu îndeplinesc cerinţele legale prevăzute de Legea nr. 193/2000, precum şi inaplicabilitatea teoriei impreviziunii la convenţia de credit.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport reţinându-se inadmisibilitatea recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 25 septembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, la 15 octombrie 2018, recurenta-reclamantă, prin avocat, a formulat, în scris, punct de vedere cu privire la admisibilitatea recursului, susţinând admisibilitatea acestuia. Totodată, a depus şi o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. pentru ipoteza în care s-ar interpreta că o decizie a Curţii Constituţionale nu este obligatorie şi pentru litigiile pornite anterior publicării acesteia în Monitorul Oficial şi încă aflate pe rol; art. 27 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. pentru ipoteza în care s-ar interpreta că o decizie a Curţii Constituţionale nu este obligatorie şi pentru litigiile pornite anterior publicării acesteia în Monitorul Oficial şi încă aflate pe rol; art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. pentru ipoteza în care s-ar interpreta că deciziile date de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ce contravin Constituţiei, sunt obligatorii, şi a Deciziei nr. 52/2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1), (21) alin. (1) şi (3), art. 124 alin. (2), art. 126 alin. (3), art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţia României, coroborate cu cele ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Totodată, recurenta a solicitat în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. suspendarea cauzei până la soluţionarea excepţiei invocate.

La 6 decembrie 2018, pârâta a formulat, în scris, punct de vedere cu privire la cererea recurentei de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţiile ridicate, solicitând respingerea acesteia, ca inadmisibilă, în opinia intimatei-pârâte nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992.

Prin încheierea completului de filtru din 29 ianuarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimata-pârâtă, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2182/A din 11 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 9 aprilie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Totodată, prin încheierea completului de filtru din 29 ianuarie 2019, pronunţată în dosarul asociat nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (1), art. 27 şi art. 521 alin. (3) C. proc. civ., raportat la Decizia nr. 52/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurenta-reclamantă.

La 9 aprilie 2019, recurenta-reclamantă a depus o cerere de suspendare a judecăţii recursului, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pe care instanţa a pus-o în discuţie la termenul din 9 aprilie 2019.

Prin încheierea din 9 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecăţii recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2182/A din 11 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La 14 decembrie 2020, recurenta-reclamantă, prin avocat, a depus la dosar cerere de repunere pe rol a cauzei, ca urmare a soluţionării cauzei C.J.U.E. C-81/19, apreciind că judecata poate fi reluată.

Prin rezoluţia din 15 decembrie 2020, în cauză, a fost stabilit termen de judecată la 6 aprilie 2021, cu citarea părţilor, termenul fiind acordat în vederea discutării cererii de repunere pe rol a cauzei şi pentru continuarea judecării recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

În susţinerea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel nu a analizat motivele de nulitate privitoare la nerespectarea obligaţiei de informare, punerea în vânzare de produse/servicii financiare defectuoase (toxice), clauzele abuzive, cu toate că, prin motivele de apel, a fost învestită cu analiza soluţiei date de prima instanţă şi în privinţa acestora. Totodată, a susţinut că, în lipsa analizării tuturor motivelor de nulitate, instanţa de apel a încălcat normele de procedură privind conţinutul hotărârii, astfel cum este acesta reglementat de art. 425 C. proc. civ., nearătând motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Prin urmare, a susţinut că, în lipsa analizării tuturor cauzelor de nulitate, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ceea ce, în opinia recurentei, atrage incidenţa motivului de casare corespunzător pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Criticile subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Prin acţiunea formulată, reclamanta a formulat două capete de cerere.

În cadrul primului capăt de cerere, a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor din Condiţiile speciale ale contractului de credit nr. x/15.08.2007 prevăzute de art. 1 alin. (2), art. 9.1. teza II, art. 10.3.9 teza II (clauze care se referă la obligaţia recurentei-reclamante de a restitui creditul în moneda CHF, suportând riscul valutar aferent acestei monede), pentru încălcarea de către Banca pârâtă a următoarelor obligaţii: (i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; (ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); (iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; (iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit.

Prin cel de-al doilea capăt de cerere, ca o consecinţă firească a admiterii primului capăt, reclamanta a solicitat obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit încheiat de reclamantă în calitate de consumator, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU din acea zi. Cu alte cuvinte, în accepţiunea reclamantei, consecinţa stabilirii caracterului abuziv al clauzelor contestate se materializa în dreptul acesteia de a restitui împrumutul la valoarea în RON a sumei exprimate în CHF la cursul de la data contractării împrumutului.

În cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale analiza motivelor de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

În concret, aşa cum reiese din pagina 5 a deciziei recurate, Curtea a reţinut că, "solicitând angajarea răspunderii civile a profesionistului, consumatorul a apreciat că repararea prejudiciului este posibilă prin înlăturarea "clauzei privind riscul valutar", operaţiune ce ar fi posibilă în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000. Analiza argumentelor ar fi trebuit ca atare subsumată acestei legi,...".

De asemenea, printr-un alt considerent ce se regăseşte la aceeaşi pagină a deciziei recurate, Curtea a mai reţinut şi că "instanţa sesizată în temeiul Legii nr. 193/2000 este, aşadar, chemată să asigure efectul util al protecţiei urmărite prin dispoziţiile acestei directive, ceea ce înseamnă că instanţa nu analizează contractul din perspectiva unor motive de nulitate sau de rezoluţiune prevăzute de dreptul comun sau de alte norme speciale care ar îndreptăţi consumatorul să obţină despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de profesionist, ci doar motivele referitoare la includerea forţată a unor clauze care instituie un "dezechilibru semnificativ" între drepturile şi obligaţiile contractuale ale părţilor, în defavoarea consumatorului."

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a ignorat solicitarea reclamantei apelante, însă, deşi nu a analizat motivele de nulitate în sensul dorit de aceasta, a apreciat că respectivele motive de nulitate nu pot fi analizate din perspectiva temeiului de drept pe care a fost întemeiată acţiunea, aducând argumente în acest sens.

Mai mult decât atât, având în vedere că apelul nu a fost motivat, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, instanţa de apel a făcut o devoluţiune totală a cauzei, în concordanţă cu cerinţele reclamantei, care, în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat instanţei de apel să aibă în vedere toate argumentele în fapt şi în drept pe care le-a invocat în cererea de chemare în judecată.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, în soluţionarea apelului în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a expus, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, fără a încălca vreo normă de procedură prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute, decizia atacată fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Analizând, în continuare, cererea de recurs din perspectiva celuilalt motiv de nelegalitate invocat, Înalta Curte reţine că întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurenta-reclamantă.

Este esenţial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. E. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Aşadar, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanţi, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

S-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi. În sprijinul calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică în lipsa unei menţiuni exprese în contract pot fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"[…] actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurenta-reclamantă, în calitate de persoană împrumutată, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident niciunul din motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2182/A din 11 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă B. S.A. de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 1.494,56 RON.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante A. în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimata-pârâtă B. S.A., urmează a face aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligând recurenta-reclamantă la plata sumei de 1.494,56 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2182/A din 11 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 1.494,56 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2021.