Scope of EU consumer directive exclusion for suppletive monetary nominalism clauses in foreign currency loans

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 9 aprilie 2014, sub nr. x/2014, mai mulţi reclamanţi, printre care şi reclamanţii A. şi B., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana F, respectiv din condiţiile generale (Anexa 4), pentru încălcarea de către Banca pârâtă a următoarelor obligaţii:

(i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

(ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase/toxice;

(iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

(iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

De asemenea, au solicitat obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF-LEU indicat în Anexa 1.

Reclamanţii au solicitat să se constate încălcarea drepturilor consumatorilor, prin punerea pe piaţă, în perioada 2006-2008, de către banca pârâtă, a unor produse de creditare toxice şi să dispună eliminarea clauzelor abuzive din contractele de credit încheiate de consumatori.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Prin sentinţa nr. 175/C/2015 din 19 februarie 2015, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a admis excepţia propriei necompetenţe materiale şi teritoriale, invocată de pârâtă, privind cererea formulată de reclamanţii B. şi A. şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind cererea formulată de aceşti reclamanţii în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Pe rolul acestei instanţe, cauza a fost înregistrată la 9 aprilie 2015, sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 5428/2015 din 8 octombrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanţii B. şi A., în contradictoriu cu pârâta C.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, reclamanţii A. şi B. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului formulat şi modificarea în tot a sentinţei civile atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin încheierea din 13 septembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererile de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie formulate de apelanţii A. şi B.; a respins şi cererea de suspendare a judecăţii apelului până la soluţionarea dosarului ce urmează a fi înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a sesizării cu dezlegarea unor probleme de drept şi a suspendat judecata apelului până la soluţionarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a Cauzei C-186/16 privind pe Andriciuc şi alţii.

La 29 ianuarie 2018, intimata-pârâtă, prin avocat, a solicitat repunerea pe rol a cauzei pentru reluarea dezbaterilor întrucât, la 20.09.2017, C.J.U.E. a pronunţat hotărârea preliminară în cauza C-186/2016.

Prin decizia civilă nr. 618 din 27 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii A. şi B., pe care i-a obligat la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 2142 RON, către intimată.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În esenţă, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit decizia pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 şi că principiul nominalismului monetar are caracter supletiv, astfel încât clauzele contractuale care îl transpun pot fi verificate sub aspectul caracterului lor abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În cadrul aceluiaşi motiv de casare s-a mai arătat că respectivele clauze contestate prin cererea de chemare în judecată, deşi sunt ataşate obiectului principal al contractului, pot fi cenzurate din perspectiva caracterului abuziv, întrucât nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil şi că se impunea anularea acestora şi din pricina încălcării de către Bancă a obligaţiei de informare, care este esenţială sub aspectul efectelor economice ale clauzelor, ale variaţiei cursului de schimb (sens în care C.J.U.E. a avertizat în hotărârea pronunţată în cauza Andriciuc).

În plus, recurenţii au arătat că instanţa, atunci când a evaluat modul în care banca a respectat obligaţia de informare, trebuia să se raporteze şi la experienţa şi cunoştinţele profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, după cum trebuia să aplice, pentru nerespectarea de către Bancă a obligaţiei de informare şi pe cea de avertizare asupra riscurilor valutare, sancţiunea nulităţii absolute a clauzelor vizând restituirea împrumutului în monedă străină.

Recurenţii au prezentat ample consideraţii asupra caracterului abuziv al clauzelor contestate din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, au susţinut că acestea provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe, au arătat că dezechilibrul este prezumat şi că poate surveni după încheierea contractului, au afirmat că Banca putea cunoaşte posibilele variaţii ale cursului de schimb (sens în care au făcut o amănunţită radiografie a evoluţiei francului elveţian în perioada 1993 - 2006, a conduitei Băncii Naţionale Române şi a băncii intimate), conchizând în sensul că omisiunea informării confirmă dezechilibrul contractual şi probează reaua-credinţă a Băncii, transformarea contractului de credit dintr-unul comutativ într-unul aleatoriu, prohibit de legislaţia de protecţie a consumatorilor.

Ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzelor defăimate ca abuzive, recurenţii au indicat că se impune antrenarea răspunderii civile a Băncii intimate, cu consecinţa obligării acesteia de convertirea creditului în RON şi a emiterii unui nou grafic de rambursare.

În încheiere, recurenţii au reiterat solicitarea de admitere a căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

La 8 mai 2019, recurenţii-reclamanţi, prin avocat, au depus la dosar un înscris intitulat "precizare", prin care au indicat punctual normele materiale pe care le consideră a fi fost interpretate şi aplicate greşit de către instanţa de apel, astfel cum sunt ele prezentate în mod detaliat în cuprinsul recursului formulat.

În ceea ce priveşte motivul referitor la aplicarea deciziei C.J.U.E. din cauza C-186/16 (punctul 1 din recurs), au arătat că normele materiale interpretate/aplicate greşit sunt art. 148 alin. (2) din Constituţia României, art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte motivul referitor la principiul nominalismului (punctul 2 din recurs), au arătat că normele materiale interpretate/aplicate greşit sunt art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, art. 148 alin. (2) din Constituţie, art. 1578-1579 din C. civ. de la 1864.

În ceea ce priveşte motivul referitor la noţiunea de obiect principal al contractului, informarea consumatorului, obligaţia băncii de avertizare (punctele 3-6 din recurs), au indicat art. 148 alin. (2) din Constituţie şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte motivul referitor la obligaţia băncii de prezentare a oricăror informaţii pertinente referitoare la contractarea unui credit (punctul 7 din recurs), au indicat art. 15-16 Codul Consumului, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte motivul referitor la obligaţia de avertizare asupra riscurilor şi sancţiunea încălcării acesteia (punctele 8 şi 9 din recurs), au indicat art. 14, 15, 45 şi 48 din Codul Consumului, art. 2 lit. k), art. 3, 6 şi 7 din Legea nr. 363/2007, art. 148 alin. (2) din Constituţie.

În ceea ce priveşte motivul referitor la caracterul abuziv al clauzelor deduse judecăţii (punctele 10-15 din recurs), au indicat art. 4 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 148 alin. (2) din Constituţie.

În ceea ce priveşte motivul referitor la transformarea contractului comutativ într-unul aleatoriu (punctul 16 din recurs), au indicat art. 1173 alin. (2) din C. civ. de la 1864, respectiv art. 148 alin. (2) din Constituţie.

În ceea ce priveşte motivul referitor la consecinţele constatării nulităţii absolute (punctul 17 din recurs), au indicat dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 12 şi 15 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi art. 17 din Codul consumului.

În procedura de regularizare a cererii, recurenţii, prin avocat, au menţionat că nu înţeleg să se folosească de înscrisuri noi în probaţiune şi că nu sunt de acord cu soluţionarea căii de atac în completul de filtru, în situaţia în care recursul va fi găsit admisibil în principiu.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, raportat la faptul că decizia atacată este definitivă, iar, în secundar, a învederat că cererea de recurs este nulă, în opinia intimatei, criticile dezvoltate neputând fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Pentru cazul în care excepţiile vor fi apreciate ca neîntemeiate, intimata a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Recurenţii au depus răspuns la întâmpinare, în cuprinsul căruia au argumentat de ce apreciază ca neîntemeiate excepţiile invocate şi de ce apărările intimatei pe fondul motivelor de recurs nu pot fi primite, reiterând solicitarea de admitere a recursului astfel cum a fost formulat.

La 1 iulie 2019, intimata-pârâtă, prin avocat, a depus un înscris prin care a solicitat obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat în faza procesuală a recursului, sens în care a ataşat dovezi. Totodată, a depus, în copie certificată, înscrisuri din care rezultă schimbarea denumirii Băncii (din C. în D.).

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport reţinându-se admisibilitatea recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 24 septembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a înţeles să formuleze punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 12 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, invocate de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 618 din 27 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 21 ianuarie 2020, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La 20 ianuarie 2020, recurenţii-reclamanţi, prin avocat, au depus o cerere de suspendare a judecăţii recursului, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin încheierea din 21 ianuarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecăţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 618 din 27 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La 8 decembrie 2020, recurenţii-reclamanţi, prin avocat, au depus la dosar cerere de repunere pe rol a cauzei, ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19, apreciind că judecata poate fi reluată.

Prin rezoluţia din 15 decembrie 2020, în cauză, a fost stabilit termen de judecată la 6 aprilie 2021, cu citarea părţilor, termenul fiind acordat în vederea discutării cererii de repunere pe rol a cauzei şi pentru continuarea judecării recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurenţii-reclamanţi.

Este esenţial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. F. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Aşadar, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanţi, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

S-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi. În sprijinul calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică în lipsa unei menţiuni exprese în contract pot fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"[…] actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurenţii-reclamanţi de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de recurs invocat de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 618 din 27 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă D. (fostă C.) de obligare a recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 2261 RON.

Constatând culpa procesuală a recurenţilor-reclamanţi A. şi B. în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimata-pârâtă D. (fostă C.), urmează a face aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligând recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 2261 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 618 din 27 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata către intimata-pârâtă D. (fostă C.) a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 2261 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2021.