Validity of currency risk clauses in CHF loans under monetary nominalism versus consumer protection and imprevision

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 4 ianuarie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., constatarea nulităţii absolute a clauzelor de suportare şi preluare a riscului valutar, prevăzute la art. 4.3. alineat ultim din Condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x/22.11.2007 şi la art. 4.5. din Condiţiile generale ale convenţiei nr. x/10.06.2008, recalcularea ratelor achitate prin raportare la valoarea iniţială a CHF astfel cum era la momentul încheierii contractului, respectiv la o valoare a francului de 1,977 RON, restituirea tuturor sumelor încasate de către pârâtă, în temeiul acestor clauze de suportare a riscului valutar, de la începutul derulării convenţiilor de credit menţionate, sume actualizate cu rata inflaţiei, precum şi dobânda legală aferentă acestor sume.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Prin întâmpinare, pârâta, prin avocat, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, apreciind că, în speţă, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine tribunalului.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanţii au achiesat la excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Prin încheierea din 28 iunie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civilă a dispus disjungerea cauzei în ceea ce priveşte convenţia nr. x/10.06.2008 cu formarea unui dosar distinct în ceea ce priveşte această convenţie şi, totodată, a prorogat discutarea excepţiei necompetenţei materiale a instanţei pentru termenul acordat în cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 10216 din 12 septembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A. şi B. în favoarea Tribunalului Bucureşti (în ce priveşte contractul de credit nr. x/22.11.2007).

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 19.10.2016, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 3333 din 27 septembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au formulat apel, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii şi constatării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, iar, în subsidiar, anularea convenţiei de credit şi repunerea parţilor în situaţia anterioară.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 27 februarie 2018, sub nr. unic de dosar x/2018

La data de 14.03.2018, intimata C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii modificării acţiunii în calea de atac, iar, pe fond, respingerea apelului, ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată. În motivare, cu privire la excepţia inadmisibilităţii, se arată că, prin motivele de apel, se invocă aspecte noi, care nu au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată, respectiv anularea convenţiei de credit şi repunerea părţilor în situaţia anterioară. Aşadar, intimata-pârâtă susţine că apelanţii îşi modifică cererea de chemare în judecată, cu toate că, în conformitate cu dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în apel nu se pot face alte cereri noi.

Prin urmare, în considerarea faptului că, prin motivele de apel, se formulează pretenţii noi, care nu au făcut obiectul cererii de chemare în judecată, intimata-pârâtă a solicitat admiterea excepţiei.

La data de 02.04.2018, apelanţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinarea intimatei. În susţinere, au arătat că excepţia invocată este nefondată, întrucât, prin cererea introductivă, au solicitat anularea convenţiilor de credit nr. x/22.11.2007 şi y/10.06.2008, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară. Pe fond, au solicitat respingerea apărărilor intimatei.

Prin încheierea din 8 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii invocată prin întâmpinare de către intimată şi a apreciat că aceasta nu este o veritabilă excepţie procesuală, ci mijloc de apărare în legătură cu cererea formulată de apelanţi sub aspectul soluţiei pe capătul privind nulitatea convenţiei şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, urmând a o analiza dacă reprezintă o pretenţie nouă sau nu, cu ocazia examinării întregului apel.

Prin decizia nr. 1283 A din 18 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3333 din 27 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata C. S.A.

La 19 octombrie 2018, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 1283 A din 18 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe pentru a se pronunţa şi asupra capătului de cerere neanalizat, respectiv cel prin care reclamanţii au solicitat anularea convenţiei de credit nr. x/22.11.2007.

Recurenţii-reclamanţi au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii evidente atunci când analizează aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000, prin modul în care se raportează la aplicabilitatea în speţă a Directivei 93/13/CE, precum şi a Deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale.

Astfel, deşi recunoaşte incidenţa în speţă a Deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale privind aplicarea teoriei impreviziunii şi în cazul contractelor încheiate sub imperiul vechiul C. civ., în a doua jumătate a paginii 16 din decizia recurată, reţinând că o instanţă judecătorească are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea atunci când intervine un risc supra-adăugat, care nu a putut face obiectul in concreto a unei previzionări de către niciuna dintre părţi, instanţa de apel consideră în mod nejustificat că reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii condiţiilor impreviziunii.

Recurenţii consideră că această concluzie a instanţei de apel este în contradicţie cu expunerea şi concluziile de la punctul 1 al deciziei recurate, unde se spune că, indiferent cât de inechitabilă şi cât de mult dezechilibru ar provoca între drepturile şi obligaţiile părţilor o clauză contractuală, chiar dacă ar fi contrară bunei credinţe, atunci aceasta este exclusă de la cercetarea caracterului abuziv, dacă este vorba despre modul în care este prevăzută suportarea riscului valutar într-un contract de credit, întrucât aceasta se reflectă într-un act normativ, mai precis principiul nominalismului din vechiul C. civ.

Arată că instanţa de apel a reţinut că echitatea este corolar al bunei-credinţe ce guvernează contractul civil, de la naşterea până la epuizarea tuturor efectelor, cu toate că mai întâi a susţinut că o clauză contractuală, chiar dacă ar fi contrară bunei-credinţe, este exclusă de la cercetarea caracterului abuziv, dacă este vorba despre modul în care este prevăzută suportarea riscului valutar într-un contract de credit.

Referitor la dovada îndeplinirii condiţiilor impreviziunii, recurenţii arată că, la pagina 17 a deciziei recurate, instanţa de apel a făcut referire la paragraful 117 al considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016.

Prin urmare, recurenţii susţin că instanţa de apel, deşi recunoaşte în hipervalorizarea CHF existenţa evenimentului exterior şi imprevizibil, reţine că reclamanţii nu au demonstrat că sunt debitori care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu-şi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractul de credit nr. x/22.11.2007.

Recurenţii mai arată şi faptul că instanţa de apel a reţinut că lipsa mijloacelor de plată ale debitorului, situaţia patrimonială a acestuia este indiferentă pentru analiza efectului perturbator al evenimentului asupra contractului (începutul pag. 18 a deciziei recurate). După aceea, instanţa de apel spune că impreviziunea relevă o dezechilibrare a prestaţiilor cu consecinţa unei onerozităţi excesive a executării contractului pentru debitor.

În accepţiunea recurenţilor, dublarea ratei lunare, în condiţiile unei crize economice grave, care le-a redus venitul la jumătate reprezintă un eveniment excepţional ce afectează echilibrul juridic al prestaţiilor.

Instanţa de apel a mai reţinut că debitorul trebuie să facă dovada onerozităţii excesive, a executării prin raportare, în principal, la dezechilibrul dintre prestaţia sa şi cea a creditorului. Odată cu hipervalorizarea CHF prestaţia reclamanţilor s-a dublat, în sensul că au plătit rată dublă, în timp ce prestaţia creditorului s-a limitat doar la încasarea acestei rate, încasare dublă ca valoare faţă de cea pe care a încasat-o până atunci, fără a exista în contract o protecţie contractuală cât de mică şi pentru recurenţi.

În schimb, arată că, pentru eventualitatea în care cursul CHF ar fi scăzut faţă de cel iniţial, Banca şi-a asigurat destulă protecţie, prin comisionul de risc, iar, în contract, pe lângă acesta, a mai prevăzut, ca o măsură suplimentară de precauţie, şi clauza abuzivă de suportare în exclusivitate de către consumatori a eventualelor diferenţe de curs valutar, clauză cuprinsă în art. 4.3 teza ultimă de la pagina 6 din convenţia de credit nr. x/22.11.2007.

Astfel, recurenţii apreciază că aceste dezechilibre din cadrul convenţiei nu au nimic de-a face cu protecţia socială, cum în mod surprinzător a insinuat instanţa de apel, care a reţinut, contrar tuturor aspectelor prezentate, că Banca ar fi acţionat faţă de reclamanţi cu bună-credinţă.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material întrucât, deşi observă şi stabileşte faptul că solicitarea de anulare a convenţiei de credit nr. x/22.11.2007 nu a fost formulată pentru prima dată în apel, nu sancţionează în niciun fel prima instanţă pentru că nu s-a pronunţat asupra acestui capăt de cerere şi nu l-a pus în discuţia părţilor.

Astfel, în loc să observe că lipseşte orice fel de referire sau pronunţare pe fond asupra acestui aspect din hotărârea primei instanţe şi să trimită cauza la rejudecare, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu au motivat această solicitare. Contrar acestei statuări, recurenţii-reclamanţi susţin că au motivat respectiva solicitare odată cu formularea acesteia, dar, şi pe larg, în cuprinsul acţiunii introductive.

În încheiere, recurenţii-reclamanţi reiterează solicitarea de admitere a recursului formulat, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe pentru a se pronunţa şi aceasta asupra capătului de cerere omis a fi cercetat.

Intimata-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât motivele de casare invocate nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., formulând, totodată, şi apărări pe fondul cauzei, în sensul respingerii recursului, ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare, solicitând, pentru argumentele dezvoltate, respingerea apărărilor intimatei-pârâte.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 28 iulie 2020, s-a dispus comunicarea raportului către părţi.

Prin încheierea completului de filtru din 15 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă C. S.A. prin întâmpinare şi a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 1283 A din 18 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, stabilind termen de judecată la 6 aprilie 2021, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au formulat mai multe critici.

Printr-o primă critică, recurenţii-reclamanţi susţin că, deşi instanţa de apel recunoaşte incidenţa în speţa de faţă a Deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale privind aplicarea teoriei impreviziunii şi în cazul contractelor încheiate sub imperiul vechiul C. civ., în a doua jumătate a paginii 16 din decizie, cu toate că reţine obligaţia instanţelor de a aplica impreviziunea atunci când intervine un risc supra-adăugat, care nu a putut face obiectul in concreto a unei previzionări de către niciuna dintre părţi, instanţa de apel consideră în mod nejustificat că reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii condiţiilor impreviziunii.

Recurenţii consideră că această concluzie a instanţei de apel este în contradicţie cu expunerea şi concluziile de la punctul I al deciziei recurate, unde se spune că, indiferent cât de neechitabilă şi cât de mult dezechilibru ar provoca între drepturile şi obligaţiile părţilor o clauză contractuală, chiar dacă ar fi contrară bunei-credinţe, atunci aceasta este exclusă de la cercetarea caracterului abuziv, dacă este vorba despre modul în care este prevăzută suportarea riscului valutar într-un contract de credit, întrucât aceasta se reflectă într-un act normativ, mai precis principiul nominalismului din vechiul C. civ.

Înalta Curte nu poate primi critica formulată de recurenţii-reclamanţi pentru considerentele ce succed.

În primul rând, instanţa de apel a analizat punctual criticile reclamanţilor, începând cu cea privind clauza de risc valutar prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000 (pct. I), continuând cu a doua critică care viza soluţia pe capătul de cerere având ca obiect îngheţarea cursului la data încheierii contractului, având ca temei teoria impreviziunii (pct. II) şi încheind prin a analiza solicitarea reclamanţilor de anulare a contractului de credit nr. x/22.11.2017 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară (pct. III).

Instanţa de apel a făcut o analiză şi a prezentat concluziile pentru fiecare critică în parte, astfel încât nu pot fi invocate presupuse contradicţii între considerente prin care instanţa de apel a răspuns unor critici diferite.

Astfel, recurenţii-reclamanţi nu pot invoca existenţa unei contradicţii între considerentele din a doua jumătate a paginii 16 din decizie (care corespund criticilor formulate pe capătul de cerere având ca obiect îngheţarea cursului la data încheierii contractului, în baza teoriei impreviziunii) cu expunerea şi concluziile de la punctul I al deciziei recurate (prin care instanţa de apel a răspuns criticilor reclamanţilor referitoare la pretinsul caracter abuziv al clauzei de risc valutar).

Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, la începutul paginii 17 a deciziei recurate, instanţa de apel vorbeşte de existenţa a două principii interdependente pe care se întemeiază contractul civil, respectiv: puterea de lege/forţa obligatorie a contractului, ce vizează nu numai ceea ce contractul prevede în mod expres în clauzele sale ci şi toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa, precum şi buna-credinţă în executarea acestuia, în condiţiile în care anterior, instanţa a susţinut că, în virtutea principiului nominalismului, indiferent cât de neechitabilă şi cât de mult dezechilibru ar provoca între drepturile şi obligaţiile părţilor o clauză contractuală, chiar dacă ar fi contrară bunei-credinţe, atunci aceasta este exclusă de la cercetarea caracterului abuziv, dacă este vorba despre modul în care este prevăzută suportarea riscului valutar într-un contract de credit.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că acea parte din decizie la care se referă recurenţii-reclamanţi reprezintă o reproducere a considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 623/2016, pe care instanţa de apel le-a apreciat a fi relevante în analiza celei de a doua critici având ca obiect îngheţarea cursului la data încheierii contractului în virtutea teoriei impreviziunii, considerente care nu pot veni în contradicţie cu cele statuate de instanţă în ceea ce priveşte excluderea de la cercetarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.

Şi în privinţa acestei critici se impun aceleaşi considerente, în sensul că recurenţii-reclamanţi nu pot invoca existenţa unei contradicţii între considerentele care corespund analizei instanţei de apel, efectuate distinct, în funcţie de cele două temeiuri juridice invocate de reclamanţi (pe de o parte, regimul juridic al clauzelor abuzive reglementat de Legea nr. 193/2000, iar pe de altă parte, teoria impreviziunii).

Referitor la dovada îndeplinirii condiţiilor impreviziunii, recurenţii-reclamanţi atrag atenţia asupra faptului că atunci când conturează modul în care controlul judecătoresc va viza această situaţie, în cuprinsul paginii 17 a deciziei recurate, instanţa de apel face referire la paragraful 117 al considerentelor Deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, mai exact la condiţiile cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanţelor (existenţa situaţiei neprevăzute), sau la cuprinsul contractului (absenţa unei clauze de adaptare a contractului), precum şi condiţiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părţilor contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanţelor (caracterul licit al neexecutarii obligaţiilor contractuale).

Recurenţii-reclamanţi se rezumă la a menţiona un pasaj din cuprinsul deciziei recurate, care nu reprezintă altceva decât un considerent din cuprinsul aceleiaşi decizii a Curţii Constituţionale (decizia CCR nr. 623/2016 paragraful 117) pe care instanţa de apel, considerându-l relevant, l-a reprodus, iar apoi a conchis, pentru argumentele aduse, că, în speţă, reclamanţii nu au demonstrat că sunt debitori care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractul de credit nr. x/22.11.2007 din cauza evenimentului exterior şi imprevizibil invocat (hipervalorizarea CHF în raport cu moneda naţională).

Înalta Curte reţine că verificarea îndeplinirii condiţiilor impreviziunii ţine de temeinicia, şi nu de legalitatea deciziei recurate, aspecte care excedează etapei procesuale a recursului, în care nu pot fi analizate decât aspecte de nelegalitate.

În acest sens, situaţia de fapt reţinută de prima instanţă de fond, în sensul că "riscul valutar a fost asumat în mod expres de către împrumutat" şi că "modificarea situaţiei avute în vedere la încheierea contractului nu poate fi calificată ca fiind excesiv de oneroasă pentru consumator", confirmată de instanţa de apel, nu poate fi modificată în recurs, faţă de specificul acestei căi extraordinare de atac.

În continuare, recurenţii arată că, deşi instanţa de apel recunoaşte în hipervalorizarea CHF existenţa evenimentului exterior şi imprevizibil, susţine că reclamanţii nu au demonstrat că sunt debitori care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractul de credit x/22.11.2007. Mai arată că, în accepţiunea instanţei de apel, lipsa mijloacelor de plată ale debitorului, situaţia patrimonială a acestuia sunt indiferente pentru analiza efectului perturbator al evenimentului asupra contractului (începutul pag. 18 a deciziei recurate), după care instanţa de apel spune că impreviziunea relevă o dezechilibrare a prestaţiilor, cu consecinţa unei onerozităţi excesive a executării contractului pentru debitor.

În finalul criticii, recurenţii-reclamanţi se întreabă cum ar trebui să fie justificată această imprevizibilitate dacă nici dublarea ratei lunare, în condiţiile unei crize economice grave, care le-a redus venitul la jumătate, nu înseamnă un eveniment excepţional ce afectează echilibrul juridic al prestaţiilor.

Cu toate că, şi prin această critică, recurenţii încearcă să releve un caracter contradictoriu al considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a motivat mult mai amplu concluzia la care a ajuns în privinţa reclamanţilor debitori. Aşadar, recurenţii reproduc selectiv anumite considerente ale deciziei recurate, în condiţiile în care instanţa de apel a adus şi alte argumente pentru care nu a reţinut critica reclamanţilor referitoare la îngheţarea cursului la data încheierii contractului, în virtutea teoriei impreviziunii.

În continuare, făcând referire la cele reţinute de instanţa de apel, în sensul că debitorul trebuie să facă dovada onerozităţii excesive a executării prin raportare, în principal, la dezechilibrul dintre prestaţia sa şi cea a creditorului, recurenţii susţin că, odată cu hipervalorizarea CHF, prestaţia lor s-a dublat în sensul că au plătit o rată dubla, în timp ce prestaţia creditorului s-a limitat doar la încasarea acestei rate, încasare dublă ca valoare faţă de cea pe care a încasat-o până atunci, fără a exista în contract o protecţie contractuală cât de mică şi pentru debitori. Au mai învederat că, prin respectivul contract, banca şi-a asigurat destulă protecţie pentru eventualitatea în care cursul CHF ar fi scăzut faţă de cel iniţial, prin introducerea comisionului de risc, pe lângă care a mai prevăzut şi clauza de suportare în exclusivitate de către debitori a eventualelor diferenţe de curs valutar, clauza cuprinsă în art. 4.3 teza ultima de la pag. 6 din convenţia de credit nr. x/22.11.2007.

Cu referire la această critică, Înalta Curte reţine că, şi de această dată, recurenţii reproduc selectiv din considerentele deciziei recurate.

Astfel, pe lângă cele arătate de recurenţi, se constată că instanţa de apel a evidenţiat şi alte aspecte, cum ar fi raţiunea teoriei impreviziunii, care priveşte protecţia contractuală, şi nicidecum protecţia socială, dar şi faptul că instituţia impreviziunii constituie un mijloc de protecţie a debitorului contractant (ceea ce înseamnă că, teoretic, inclusiv Banca se poate prevala, acolo unde este cazul, de instituţia impreviziunii în adaptarea contractului).

De altfel, aşa cum s-a mai reţinut în jurisprudenţă, teoria impreviziunii rămâne o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului reglementat de art. 969 din C. civ. de la 1864, necesitând a fi folosită cu moderaţie.

În speţă, reclamanţii au invocat în susţinerea teoriei impreviziunii fluctuaţiile cursului de schimb valutar CHF-RON, însă, aşa cum reiese din considerentele deciziei recurate, simpla creştere a valorii CHF nu poate fi considerată un element imprevizibil, respectiv, devalorizarea unei monede nu ar putea fi considerată o clauză de impreviziune impredictibilă (eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului).

Cât priveşte aplicarea teoriei impreviziunii, Înalta Curte reţine că, sub acest aspect, în cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 62/07.02.2017 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 161/03.03.2017, instanţa de contencios constituţional a statuat în cuprinsul considerentului 38 faptul că:

"În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Desigur că la această sumă, potrivit convenţiei părţilor, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului - dobânda şi comisioanele prevăzute în contract. Acelaşi principiu se aplică în cazul concret al contractului de credit (care nu reprezintă altceva decât un tip de contract de împrumut de consumaţie cu dobândă), atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale şi câtă vreme împrumutatul are obligaţia de a restitui lucruri de aceeaşi cantitate şi calitate. Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur."

Tot Curtea Constituţională a României a arătat atât în Decizia nr. 623/25.10.2016 (par. 96 şi 98 din Decizie) cât şi în Decizia nr. 62/07.02.2017 (pct. 45 şi 46 din decizie) că, în fapt, orice contract de credit în valută presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului şi un "risc supraadăugat" care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul iniţial.

În altă ordine de idei, se cuvine menţionat faptul că invocarea instituţiei impreviziunii exclude existenţa unei clauze abuzive. Aşadar, în vreme ce existenţa/constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale are drept consecinţă constatarea nulităţii respectivei clauze, aplicarea teoriei impreviziunii are drept consecinţă adaptarea respectivului contract, fără a putea fi pusă în discuţie un eventual caracter abuziv al vreunei clauze contractuale.

Aşadar, solicitarea de îngheţare pentru întreaga durată a contractului a cursului de schimb CHF-LEU la nivelul celui existent la momentul semnării contractului din 22.11.2007 (formulată explicit la pagina 9 a acţiunii introductive) nu reprezintă altceva decât o solicitare de adaptare a contractului, măsură incompatibilă cu pretenţia principală formulată, de constatare a nulităţii absolute a clauzei prevăzute la art. 4.3 alineat ultim din Condiţiile generale ale convenţiei, ca urmare a invocării caracterului abuziv al respectivei clauze, în temeiul Legii nr. 193/2000.

Astfel, cu toate că reclamanţii nu au învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante, intervenit în cursul executării convenţiei, a fost folosit ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat.

Or, o solicitare de constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptarea convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce cea de-a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Prin urmare, recurenţii se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, tind astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel (în considerentele corespunzătoare primei critici din apel a reclamanţilor) clauzele contractuale în discuţie sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

În continuare, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat a se constata că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material întrucât, deşi observă şi stabileşte faptul că solicitarea de anulare a convenţiei de credit nr. x/22.11.2007 nu a fost formulată prima dată în apel, instanţa nu a sancţionat în nici un fel prima instanţă pentru că nu s-a pronunţat asupra acestui capăt de cerere şi nu 1-a pus în discuţia părţilor.

Mai arată că, în loc să observe lipsa oricărei referiri asupra acestui aspect din hotărârea primei instanţe, instanţa de apel arată că reclamanţii nu au motivat această solicitare, cu toate că, în accepţiunea recurenţilor, au motivat solicitarea mai sus arătată prin chiar formularea solicitării, dar şi pe larg, în cuprinsul acţiunii introductive.

Răspunzând acestei critici, instanţa de recurs reţine că, prin însăşi cererea de chemare în judecată, reclamanţii nu au formulat o astfel de solicitare (de anulare a convenţiei de credit nr. x/22.11.2007, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară).

Cu toate acestea, la data de 31 mai 2017, solicitând reluarea judecăţii (suspendate de Tribunalul Bucureşti în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ.) şi, totodată, dând curs obligaţiilor stabilite prin rezoluţia judecătorului din 24.10.2016, de a preciza valorile solicitate a capetelor 2 şi 3 din cerere, se constată că, reclamanţii au solicitat, prin capătul 3 de cerere, "restituirea tuturor sumelor încasate pe nedrept de către pârâtă, în temeiul acestor clauze abuzive, de preluare şi suportare a riscului valutar ….solicitând anularea convenţiei de credit nr. x/22.11.2007 cu repunerea părţilor în situaţia anterioară….".

Ulterior, prin apelul formulat, reclamanţii au solicitat "casarea sentinţei civile nr. 3333 din 27.09.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2016, iar în rejudecare, admiterea apelului şi admiterea acţiunii privind declararea nulităţii absolute a clauzei abuzive…cuprinse în art. 4.3 teza ultimă din convenţia de credit…". Totodată, au arătat că, "în subsidiar, în condiţiile în care intimata insistă în această atitudine de neacceptare a cererii…de reechilibrare a contractului" au arătat că solicită "anularea convenţiei de credit şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv în situaţia de a-i achita acesteia suma refinanţată de 151.356,53 euro conform convenţiei de credit iniţiale nr. x/13.07.2007".

Sub o primă observaţie, trebuie lămurit că reclamanţii nu au învestit în mod legal instanţa cu o cerere distinctă de anulare a convenţiei de credit cu consecinţa repunerii în situaţia anterioară.

Aşa cum în mod corect a observat instanţa de apel, petitul formulat prin cererea precizatoare din 31.05.2017 nu era motivat în fapt şi în drept în mod separat şi coerent, astfel că nu erau îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 194 lit. d) din C. proc. civ., pentru a fi considerat o cerere distinctă, asupra căreia instanţa trebuia să se pronunţe. Având în vedere şi susţinerile recurenţilor potrivit cărora motivarea acestei solicitări se regăsea în cuprinsul cererii introductive, se impune concluzia că această solicitare era circumscrisă cererii privind anularea clauzelor abuzive întemeiate pe Legea nr. 193/2000.

În al doilea rând, în raport cu constatările anterioare, instanţa de apel a răspuns în mod corect şi motivat criticilor formulate de apelanţii-reclamanţi, arătând că nu se pune problema aplicării prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, referitoare la anularea întregului contract.

Constatând, aşadar, că niciuna dintre criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu relevă incidenţa motivelor de casare invocate, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 1283 A din 18 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 1283 A din 18 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2021.