Probative force of pre-contractual clauses acknowledging advance payment in civil appeals and limits of Cassation review

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 5 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună rezoluţiunea antecontractelor de vânzare-cumpărare nr. x din 23 ianuarie 2015 şi să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 350.000 RON, reprezentând avans achitat în temeiul antecontractelor anterior menţionate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1549, art. 1550 şi art. 1554 C. civ.

Prin sentinţa nr. 240/LP/2018 din 13 decembrie 2018, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanta a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii.

Prin decizia nr. 267/C/2019-A din 11 septembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, iar în subsidiar, casarea deciziei atacate şi, în urma rejudecării, admiterea apelului şi schimbarea sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1270 C. civ. şi art. 273 C. proc. civ.

În concret, autoarea recursului a învederat că, atât acţiunea, cât şi apelul, au fost respinse cu motivarea că nu a fost dovedită efectuarea plăţii avansului din preţ.

Referitor la acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că intimata-pârâtă nu a contestat faptul că a semnat antecontractele de vânzare-cumpărare, iar în cuprinsul acestora s-a consemnat că a primit avansul din preţ la data semnării lor.

În acest context, recurenta-reclamantă a subliniat că efectuarea plăţii avansului a fost dovedită prin înscrisurile sub semnătură privată reprezentate de antecontractele de vânzare-cumpărare.

Aceeaşi parte a arătat că nu s-a efectuat şi nici nu se poate efectua proba contrară, în sensul că intimata-pârâtă nu ar fi primit avansul din preţ.

Autoarea recursului a mai susţinut că intimata-pârâtă nu a solicitat efectuarea plăţii prin transfer bancar, fiind de acord cu plata avansului în numerar.

În plus, dacă plata nu s-ar fi efectuat la data semnării antecontractelor de vânzare-cumpărare, atunci intimata-pârâtă ar fi folosit o altă formulare în cuprinsul acestor antecontracte.

Recurenta-reclamantă a criticat considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că poate fi făcută dovada contrară celor consemnate în înscrisuri, inclusiv prin martori, având în vedere că antecontractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate în exerciţiul activităţii profesionale, conform art. 309 alin. (2), (4) şi 5 C. proc. civ.

În combaterea acestui considerent, autoarea recursului a învederat că intimata-pârâtă nu a indicat niciun martor care să susţină că nu au fost achitate sumele cu titlu de avans la momentul semnării antecontractelor de vânzare-cumpărare.

Totodată, a susţinut că nu există niciun martor care să poată confirma susţinerile părţii adverse, în sensul că înţelegerea părţilor ar fi fost alta decât cea consemnată în antecontractele de vânzare-cumpărare.

În plus, a arătat că niciuna dintre părţile în litigiu nu are ca obiect de activitate vânzare-cumpărarea de imobile, astfel încât antecontractele respective nu au fost încheiate în desfăşurarea activităţii profesionale a părţilor, nefiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 309 alin. (2) teza finală C. proc. civ.

Autoarea recursului a învederat că instanţa de apel a făcut referire la art. 309 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., fără, însă, a menţiona, în concret, care dintre cazurile enumerate la alin. (4) al aceluiaşi articol ar fi aplicabile în cauză pentru a fi admisibilă proba cu martori.

În plus, în condiţiile în care intimata-pârâtă susţine că a fost indusă în eroare la semnarea antecontractelor de vânzare-cumpărare, aceasta avea posibilitatea de a formula cerere reconvenţională, prin care să invoce eroarea sau dolul la semnarea acestor acte.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia şi pe dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 70/2015, reţinând că era prohibită efectuarea plăţii în numerar pentru avansul în cuantum de 350.000 RON.

Referitor la acest aspect, autoarea recursului a învederat că singura consecinţă legală a efectuării unei plăţi în numerar peste plafonul maxim stabilit de actul normativ anterior evocat este angajarea răspunderii contravenţionale de natură a atrage aplicarea unei amenzi.

Astfel, recurenta-reclamantă a subliniat că eventuala încălcare a art. 1 alin. (1) din Legea nr. 70/2015 nu are drept consecinţă nulitatea antecontractelor de vânzare-cumpărare în temeiul cărora s-a efectuat plata.

Aceeaşi parte a susţinut că referirile instanţei de apel la înregistrările din contabilitatea sa nu au legătură directă cu prezenta cauză. În acest sens, a arătat că prezintă relevanţă în cauză numai existenţa sau inexistenţa plăţii avansului din preţ, care nu se probează prin înregistrările contabile, ci prin înscrisuri.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că, şi dacă ar exista nereguli cu privire la înregistrările sale contabile, acestea nu ar avea ca efect nevalabilitatea plăţii şi nu ar dovedi inexistenţa acesteia.

În final, autoarea recursului a conchis în sensul că înregistrarea eronată sau tardivă a unor operaţiuni în contabilitatea sa ar produce consecinţe numai pe planul răspunderii fiscale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 30 decembrie 2019, cu respectarea termenului legal, intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare, prin care solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La 15 ianuarie 2020, întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante care, la 27 ianuarie 2020, a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 28 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu şi-a exprimat poziţia procesuală prin formularea unui punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 15 decembrie 2020, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare şi a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 267/C/2019-A din 11 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, stabilind termen de judecată la 6 aprilie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În esenţă, prin recursul formulat, recurenta susţine că efectuarea plăţii avansului a fost menţionată în mod expres în fiecare antecontract de vânzare-cumpărare, motiv pentru care, în opinia acesteia, în mod greşit, ambele instanţe devolutive au apreciat că nu s-a făcut dovada achitării sumelor pe care aceasta pretinde că le-a achitat cu titlu de avans.

În motivare, autoarea căii extraordinare de atac a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, invocând, în acest sens, încălcarea dispoziţiilor art. 1270 C. civ., potrivit căruia, "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante."

Este de necontestat că, în conformitate cu prevederile art. 1270 C. civ., convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţile contractante, însă, principiul forţei obligatorii a contractului nu vizează orice menţiune inserată în contract, care excedează drepturilor şi obligaţiilor la care părţile contractante s-au obligat, ci presupune că părţile sunt obligate să execute întocmai toate prestaţiile la care s-au îndatorat prin contract.

Prin urmare, un astfel de temei de drept nu poate fi invocat pentru a conferi valoare probatorie absolută menţiunii din antecontracte privind achitarea avansului din preţ.

În condiţiile în care ambele instanţe devolutive au reţinut, în urma evaluării probelor administrate în cauză, că reclamanta nu a dovedit plata avansului din preţ, susţinerea recurentei-reclamante potrivit căreia plata avansului rezultă din cele trei antecontracte de vânzare-cumpărare constituie o critică de temeinicie, ce ţine de aprecierea probelor şi nu mai poate fi repusă în discuţie în etapa procesuală a recursului.

Prin urmare, critica recurentei privind încălcarea dispoziţiilor art. 273 C. proc. civ. nu poate fi analizată, întrucât vizează temeinicia hotărârii atacate, or, în calea extraordinară de atac a recursului, se urmăreşte exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile. În plus, norma legală invocată permite proba contrară menţiunilor din înscrisul sub semnătură privată, astfel încât nu poate fi reţinută o nelegalitate sub acest aspect.

Aşadar, dincolo de faptul că, prin această critică, se invocă încălcarea unor norme de procedură, şi nu de drept material, Înalta Curte constată că, prin invocarea dispoziţiilor art. 273 C. proc. civ., recurenta tinde la reaprecierea valorii probatorii a înscrisurilor şi, implicit, la restabilirea situaţiei de fapt, care, aşa cum s-a arătat mai sus, nu pot face obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, prin care se urmăreşte exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În continuare, recurenta critică considerentele deciziei prin care s-a reţinut că antecontractele au fost încheiate în exerciţiul activităţii profesionale, astfel încât, în speţă, putea fi făcută proba contrară celor menţionate în înscris, inclusiv cu martori, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 309 alin. (2) teza finală, alin. (4) şi alin. (5) C. proc. civ.. În opoziţie faţă de cele reţinute de instanţa de apel, recurenta susţine că nu se putea efectua probaţiune "împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui", fiind aplicabile dispoziţiile art. 309 alin. (5) C. proc. civ.

Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine că, în dezvoltarea criticii referitoare la aplicarea greşită a prevederilor art. 309 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., recurenta pleacă de la o premisă factuală diferită de cea reţinută de instanţa de apel, respectiv că încheierea antecontractelor nu a avut loc în cadrul desfăşurării activităţii profesionale a părţilor, întrucât acestea nu au ca obiect de activitate vânzarea-cumpărarea de imobile.

În realitate, recurenta este nemulţumită de modul în care instanţa de apel a apreciat valoarea probelor administrate, însă Înalta Curte reţine că o astfel de critică nu constituie un motiv de nelegalitate care să se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din C. proc. civ., astfel încât nu o va reţine spre analiză.

În continuare, recurenta a susţinut că, în mod eronat s-au invocat ca şi temei al respingerii acţiunii prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 70/2015, în sensul că plata avansului nu se putea face în numerar, arătând că singura consecinţă legală a efectuării unei plăţi în numerar, cu nerespectarea plafonului maxim stabilit, era de natură contravenţională.

Este adevărat că instanţa de apel a adus şi un astfel de argument, însă, dincolo de faptul că nu a reprezentat un considerent decizoriu, acesta se circumscrie tot sferei probatoriului administrat, în urma căruia instanţa de apel a conchis în sensul că, în speţă, nu rezultă că reclamanta are calitatea de creditor pentru obligaţia de restituire a avansului pentru fiecare dintre cele trei antecontracte de vânzare-cumpărare.

Aceleaşi considerente se impun şi în ceea ce priveşte ultima critică a recurentei, care se raportează la un alt argument al instanţei de apel, circumscris, deopotrivă, sferei probatoriului, anume că, din documentele contabile depuse la dosar, respectiv, din balanţele de verificare, sumele nu coincid cu cele transmise la organele fiscale, existând o diferenţă atât la sumele creditoare, cât şi la cele debitoare în ce priveşte creanţele, cât şi datoriile societăţii faţă de cele declarate la organele fiscale, cu o sumă aproximativ egală cu suma ce ar fi reprezentat avansul la cele trei antecontracte.

Pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 267/C/2019-A din 11 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă B. S.A de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la filele x, respectiv, 72-74 din dosarul de recurs, atestă efectuarea de către intimata-pârâtă B. S.A. a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 3000 RON.

Faţă de soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 3000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 267/C/2019-A din 11 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 3000 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2021.