Return of Overpaid Foreign-Currency Loan Installments Rejected Under Pacta Sunt Servanda and Statute of Limitations

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita la 10 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. la restituirea contravalorii în RON a sumei de 51.342 euro, la cursul de schimb de 4,2433 euro/leu, cu titlu de plată nedatorată ca urmare a nerespectării clauzelor din contractul de credit nr. x din 28 februarie 2008.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 992 şi următoarele din C. civ. de la 1864. De asemenea, prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a precizat că, în raport de data încheierii contractului de credit (28.02.2008), sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1864. În plus, a mai invocat şi prevederile art. 948 şi 969 din acelaşi Cod.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pe care instanţa le-a unit cu fondul cauzei.

În cauză, a fost administrată proba cu acte, precum şi proba cu expertiză contabilă.

La termenul din 5 decembrie 2017, reclamanta, având cuvântul în dezbaterile asupra fondului cauzei, a solicitat admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, respectiv, obligarea pârâtei la plata sumelor evidenţiate în raportul de expertiză ca fiind plătite în plus, respectiv, suma de 5360 CHF reprezentând rată achitată în plus şi dobândă achitată în plus în cuantum de 43.110,68 CHF.

Prin sentinţa civilă nr. 2478 din 20 decembrie 2017, Tribunalul Harghita, secţia Civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta B. şi, în consecinţă, a respins ca prescrise pretenţiile formulate de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B., pentru perioada anterioară datei de 10 martie 2014 şi ca neîntemeiate restul pretenţiilor.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, solicitând schimbarea hotărârii instanţei de fond, în sensul admiterii în parte a acţiunii, cu obligarea pârâtei intimate la plata sumei de 5.360,06 CHF reprezentând plată nedatorată conform Contractului de credit nr. x/28.02.2008 imputată în plus faţă de soldul creditului şi la suma de 4.455,18 CHF reprezentând plată nedatorată imputată asupra dobânzii achitate în ultimii trei ani dinaintea înregistrării acţiunii la Tribunalul Harghita (10.03.2014-10.03.2017), conform graficului anexat motivelor de apel.

Prin decizia nr. 177/A din 8 mai 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I Civile a aceleiaşi curţi de apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă la 25 iunie 2018, sub nr. x/2017*.

Prin decizia nr. 286/A din 13 septembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile, de contencios administrativ şi fiscal a aceleiaşi curţi de apel. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă între cele două secţii, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în vederea soluţionării conflictului.

Prin decizia nr. 4244 din 11 decembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Târgu Mureş sub nr. x/2017.

Prin decizia nr. 217A din 25 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea apelului formulat, în sensul admiterii în parte a acţiunii, cu obligarea pârâtei-intimate la plata sumei de 5.360,06 CHF reprezentând sumă supusă restituirii, conform Contractului de credit nr. x/28.02.2008 imputată în plus faţă de soldul creditului şi la suma de 4.455,18 CHF reprezentând plată nedatorată imputată asupra dobânzii achitate în ultimii trei ani dinaintea înregistrării acţiunii la Tribunalul Harghita (10.03.2014-10.03.2017), conform graficului anexat motivelor de apel.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susţinut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii.

În concret, a arătat că nu a criticat clauzele contractului, ci a arătat că, potrivit contractului, intimata B. a încasat mai mult decât i se cuvenea.

În concret, a arătat că este străin de natura pricinii considerentul prin care instanţa de apel a apreciat că examinarea respectării clauzelor contractuale nu poate fi realizată din perspectiva legislaţiei consumatorilor, întrucât societatea reclamantă nu are calitatea de consumator.

În combaterea acestui considerent, recurenta-reclamantă a subliniat că nu a invocat nulitatea vreunei clauze contractuale şi nici nu a susţinut că ar avea calitate de consumator, ci doar a criticat aplicarea clauzelor contractuale, în sensul că banca a încasat sume de bani neprevăzute în contractul de credit.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 969-970 din C. civ. de la 1864 şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958 au fost greşit aplicate de către instanţa de apel.

În concret, recurenta-reclamantă a învederat că a respectat clauzele contractuale, însă banca nu a respectat clauzele stipulate la art. 2.4.1, art. 2.4.3, art. 2.5, art. 2.6 şi art. 2.7.4 din contractul de credit, aceste aspecte fiind dovedite prin raportul de expertiză.

Autoarea recursului a susţinut că nerespectarea clauzelor contractuale anterior menţionate a constat în încasarea de către intimata-pârâtă a unor sume neprevăzute în contractul de credit.

Astfel, recurenta-reclamantă a învederat că, din raportul de expertiză administrat în cauză, rezultă că banca a încasat în plus suma de 5.360 CHF din soldul creditului şi suma de 43.110,68 CHF din dobândă.

În continuare, titulara recursului a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

În acest sens, recurenta-reclamantă a reluat motivele de apel prin care a arătat că este greşit considerentul potrivit căruia termenul de prescripţie a început să curgă de la momentul efectuării plăţilor şi comisioanelor. Astfel, autoarea recursului a învederat că termenul de prescripţie s-a întrerupt la fiecare plată a ratelor de credit, de la data fiecărei plăţi începând să curgă un nou termen de prescripţie.

Recurenta a mai susţinut că motivul de apel privind prescripţia se referea în primul rând la suma de 4455,18 CHF, reprezentând plăţi imputate asupra dobânzii achitate în ultimii trei ani dinaintea înregistrării acţiunii la Tribunalul Harghita (10.03.2014-10.03.2017), pretenţii care nu sunt prescrise, în conformitate cu prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 1 noiembrie 2019.

La 4 decembrie 2019, intimata-pârâtă C. S.A. (în calitate de succesoare în drepturi şi obligaţii a B.) a depus întâmpinare cu nerespectarea termenului legal, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 10 decembrie 2019, întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante, care, la 23 decembrie 2019, a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei C. S.A.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 28 iulie 2020, s-a dispus comunicarea raportului către părţi.

Faţă de raportul comunicat, doar recurenta-reclamantă a formulat punct de vedere, prin care a arătat faptul că achiesează la concluziile formulate prin raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea completului de filtru din 15 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 217A din 25 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, stabilind, totodată, termen de judecată la 6 aprilie 2021, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Printr-o primă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut, în esenţă, că este străin de natura cauzei considerentul identificat în cel de al doilea paragraf de la pagina 5 a deciziei recurate.

În concret, recurenta a susţinut că aprecierea instanţei de apel este străină de natura cauzei, întrucât nu s-a prevalat niciodată de calitatea de consumator şi că întotdeauna criticile au vizat însăşi aplicarea clauzelor contractuale, în sensul că banca a încasat sume de bani neprevăzute în contractul de credit.

Înalta Curte nu poate reţine nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva acestei critici, întrucât instanţele de fond nu au analizat acţiunea şi, ulterior, apelul reclamantei, exclusiv din perspectiva legislaţiei privind protecţia consumatorilor.

Este adevărat că, în ambele hotărâri ale instanţelor de fond, se pot identifica unele considerente de genul celor evidenţiate de recurentă, însă, dincolo de faptul că recurenta a prezentat selectiv statuările instanţei, în plus acestea nici nu au caracter decizoriu.

Mai mult decât atât, respectivele considerente au vizat strict unul din temeiurile de drept amintite de reclamantă în cuprinsul acţiunii introductive, respectiv Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, în privinţa căruia, instanţele au vrut să elimine orice dubiu cu privire la natura acţiunii.

În cele din urmă, însă, solicitările reclamantei au fost analizate strict în raport de prevederile C. civ. invocate de reclamantă. Relevant în acest sens este considerentul de la pagina 9 din hotărârea primei instanţe de fond, în care instanţa, după ce a statuat în sensul că reclamantei "nu îi sunt aplicabile prevederile din domeniul dreptului consumaţiei şi nici cele privind clauzele abuzive reglementate de Legea nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE…", a menţionat că "…urmează să examineze solicitările reclamantei în raport de prevederile C. civ. referitor la convenţii, precum şi cu privire la plata nedatorată."

În apel, aşa cum reiese din cuprinsul celui de al doilea paragraf de la pagina 5 a deciziei recurate, Curtea a constatat că "…prima instanţă a observat în mod judicios, mai întâi, că cercetarea respectării clauzelor contractului de credit încheiat în cauză, nu poate fi realizată din perspectiva dreptului consumaţiei deoarece reclamanta, fiind o societate nu poate calificată ca fiind consumator, neintrând în domeniul de aplicare al legislaţiei speciale protective. În continuare, Tribunalul a observat întemeiat că în condiţiile în care sumele a căror restituire se solicită au fost percepute în temeiul clauzelor contractuale asumate de reclamantă nu poate invocat caracterul de nedatorat al sumelor achitate. Izvorul plăţilor făcute de reclamantă se regăseşte în clauzele criticate, iar faţă de principiul pacta sunt servanda consacrat de art. 969 C. civ., reclamanta nu poate repudia, pentru că contractul a devenit prea oneros, clauzele la a căror respectare s-a obligat."

Prin urmare, având în vedere că instanţele de fond nu s-au limitat la analiza pretenţiilor deduse judecăţii exclusiv din perspectiva actelor normative din materia protecţiei consumatorilor, afirmaţiile recurentei-reclamante ce susţin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. apar ca fiind nefondate.

Procedând în continuare la analiza criticilor de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor art. 969 din C. civ. din 1864, recurenta susţine că, spre deosebire de intimata-pârâtă, nu numai că a respectat întrutotul clauzele contractuale, dar a achitat şi mai mult decât trebuia, acest lucru fiind dovedit cu raportul de expertiză.

Având în vedere că, în susţinerea acestor critici, recurenta-reclamantă evocă raportul de expertiză administrat în cauză, Înalta Curte reţine că, în realitate, critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 969 C. civ. vizează temeinicia deciziei recurate, or, evaluarea probelor administrate în cauză este atributul exclusiv al instanţelor devolutive, această evaluare nemaiputând fi cenzurată în recurs.

Aceleaşi concluzii se impun şi în ceea ce priveşte criticile referitoare la pretinsa aplicare greşită a dispoziţiilor art. 970 din C. civ. de la 1864, Înalta Curte reţinând că, în susţinerea acestei critici, recurenta nu formulează critici de nelegalitate propriu-zise, singurul argument la care se raportează recurenta fiind tot concluziile aceluiaşi raport de expertiză administrat în cauză.

Ultima critică invocată de recurentă, subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la aplicarea greşită a art. 12 din Decretul-lege nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

În acest sens, recurenta susţine că, fiind vorba de prestaţii succesive, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 12 din Decretul-lege nr. 167/1958, potrivit căruia, "În cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită."

În acord cu cele reţinute de instanţa de apel, textul de lege mai sus evocat, pretins a fi fost nesocotit, a fost corect aplicat, deoarece prima instanţă nu a respins ca prescrisă integral acţiunea, ci doar pentru pretenţiile solicitate pentru perioada anterioară datei de 10.03.2014. În schimb, pretenţiile aferente perioadei de 3 ani anteriori introducerii acţiunii au fost analizate pe fond şi respinse ca neîntemeiate.

Prin urmare, este lipsită de interes critica recurentei prin care susţinea că motivul de apel privind prescripţia se referea în primul rând la suma de 4455,18 CHF, reprezentând plăţi imputate asupra dobânzii achitate în ultimii 3 ani dinaintea înregistrării acţiunii la Tribunalul Harghita (10.03.2014-10.03.2017), deoarece aceste pretenţii au fost analizate pe fond, fără a fi considerate prescrise.

Constatând, aşadar, că nu este incident niciunul din motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 217A din 25 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 217A din 25 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2021.