Nullity of abusive variable interest clauses versus validity of subsequent addenda; exclusion of currency risk clauses from consumer directive as reflecting supplementary monetary nominalism norms

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 2 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând:

1. constatarea caracterului nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute în Convenţia de credit nr. x/03.03.2008 la: art. 3.1 alin. (2) referitor la dobândă şi art. 3.7, art. 1 din Actul adiţional nr. x la convenţia de credit x/03.03.2008, art. 2.1 teza finală din acelaşi Act adiţional (nr. 1), art. 2.2 şi art. 2.3 din Actul adiţional la contractul de credit nr. x/03.03.2008 încheiat la data de 10.06.2013, art. 1.1 lit. b) şi art. 3.12, art. 3.13 şi art. 3.14;

2. obligarea pârâtei la menţinerea elementelor componente ale dobânzii, astfel cum au fost stabilite prin contractul iniţial, respectiv valoarea marjei fixe a băncii de la data încheierii contractului - 03.03.2008 şi a indicelui de referinţă LIBOR, actualizat periodic;

3. restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule şi abuzive cu titlu de dobândă achitată excedentar corespunzător perioadei 03.03.2009 (un an de la data încheierii convenţiei de credit) - prezent, comision de administrare corespunzător perioadei 03.03.2008 (data semnării convenţiei de credit) - 07.04.2011 (data restructurării creditului) precum şi cu titlu de comision de procesare în cuantum de 3519,34 CHF (echivalent în moneda naţională raportat la cursul de schimb valabil la data semnării convenţiei de credit de 2,3828 RON/CHF = 8385,88 RON), sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de dobândă legală, calculat de la data plăţii şi până la momentul restituirii efective;

4. constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în convenţia de credit la art. 4.6 teza finală;

5. stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la valoarea de la data semnării contractului (2,3828 RON/CHF), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

6. denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

7. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legii nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, Legii nr. 363/2007, art. 15 din Constituţia României, art. 194 şi urm. din C. proc. civ., art. 480, 992 din C. civ. (2009), Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din T.F.U.E.

Prin sentinţa civilă nr. 981/2016 din 17 februarie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 3.1 alin. (2), art. 3.7 teza a II-a, art. 1.1 lit. b), art. 3.12, art. 3.13, art. 3.14 şi art. 4.6 din contractul de credit bancar nr. x/03.03.2008 şi a clauzelor stipulate la art. 1, art. 2.2 şi art. 2.3 din Actul adiţional nr. x la convenţia de credit bancar mai sus amintit.

A obligat pârâta să menţină elementele componente ale dobânzii, astfel cum au fost stabilite prin contractul încheiat de părţi, respectiv valoarea marjei fixe a băncii de la data încheierii contractului (03.03.2008) la care se adaugă indicele de referinţă LIBOR, indice ce urmează să fie actualizat periodic.

A obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 3.519,34 CHF în echivalent RON la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii, cu titlu de comision de procesare, sumă la care urmează să se calculeze şi dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării acestei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acesteia de către pârâtă.

A obligat pârâta să plătească reclamanţilor, în echivalent RON la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii, suma încasată pe perioada 03.03.2008-07.04.2011 cu titlu de comision de administrare, sumă la care urmează să se calculeze şi dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării acestei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acesteia de către pârâtă.

A obligat pârâta să plătească reclamanţilor în echivalent RON la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii, suma încasată începând cu data de 03.03.2009 cu titlu de dobândă achitată excedentar de reclamanţi, sumă la care urmează să se calculeze şi dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării acestei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acesteia de către pârâtă.

A dispus îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului sus menţionat, la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 2.3828 RON/CHF.

A respins cererea reclamanţilor privind restituirea creditului în RON, precum şi capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al art. 2.1 din Actul adiţional nr. x la convenţia de credit bancar nr. x/03.03.2008 ca neîntemeiată.

A obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 1.240 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, toate părţile au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 12 ianuarie 2017, sub acelaşi număr de dosar.

Prin încheierea de şedinţă din 24 aprilie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecarea apelurilor până la soluţionarea cauzei C-186/16 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La 21 decembrie 2017, apelanţii-reclamanţi, prin avocat, au formulat cerere pentru repunerea cauzei pe rol şi continuarea judecăţii, întrucât motivele care au determinat suspendarea cauzei nu mai subzistă.

La termenul din 5 februarie 2018, Curtea a pus în discuţie cererea de repunere pe rol a cauzei şi, constatând că nu se mai menţin temeiurile suspendării, a dispus redeschiderea judecăţii, în temeiul art. 415 alin. (1) C. proc. civ. şi a acordat cuvântul asupra probatoriilor.

Prin decizia civilă nr. 558 din 19 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 981 din 17.02.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a menţinut constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute doar în privinţa clauzelor de la art. 3.1 alin. (2) şi art. 3.7 teza a II-a din contractul de credit x/03.03.2008, respingând, în rest, celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Împotriva deciziei din apel, reclamanţii A. şi B. au declarat, în termen legal, recurs, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivare, au prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi au arătat că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a Legii nr. 193/2000, a Directivei (CE) nr. 93/13 şi a jurisprudenţei C.J.U.E., dar şi a art. 970 din C. civ. de la 1864 şi a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 62/2017 şi nr. 623/2016.

Detaliind, au arătat că, respingând cererile accesorii capătului de cerere vizând dobânda, instanţa de apel nu a respectat deciziile CJ.U.E. relevante cu privire la obligaţia instanţei naţionale de a stabili, potrivit art. 6 alin. (1) din Directiva (CE) nr. 93/13, toate consecinţele care decurg din constatarea caracterului abuziv al unor clauze, înlăturând fiecare clauză dintre cele al căror caracter abuziv a fost recunoscut, pentru a se asigura că ele nu creează obligaţii pentru consumator. Or, în speţă, curtea de apel a modificat sentinţa prin care tribunalul a admis capetele de cerere vizând stabilirea unei formule de calcul şi restituirea sumelor reţinute de bancă cu acest titlu, cu motivarea că instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor şi nu poate interpreta contractul în altă modalitate decât cea avută în vedere de părţi la data încheierii acestuia.

În opinia recurenţilor, această concluzie este contrară normelor dreptului comunitar şi jurisprudenţei C.J.U.E.

În acest sens, au subliniat că art. 6 alin. (1) din Directiva (CE) nr. 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce priveşte consumatorul.

Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecinţă restabilirea în drept şi în fapt a situaţiei în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective, instanţa naţională având obligaţia de a înlătura clauza abuzivă care impune plata unor sume ce se dovedesc a fi nedatorate, cu consecinţa restituirii acestora.

În continuare, au evocat jurisprudenţa CJ.U.E. şi au subliniat că, potrivit acesteia, instanţa naţională trebuie să deducă toate consecinţele ce decurg din constatarea ca abuzivă a clauzelor, potrivit dreptului naţional, pentru a se asigura că acestea nu mai creează obligaţii pentru consumator; de asemenea, trebuie să analizeze dacă respectivul contract mai poate continua în contextul eliminării clauzelor constatate abuzive şi, în ipoteza în care se ajunge la concluzia că nu poate continua, instanţa va putea înlocui clauza cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, cu condiţia ca această înlocuire să fie conformă cu obiectivul art. 6 alin. (1) din Directiva (CE) nr. 93/13 şi să permită restabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Mai mult, au susţinut că, potrivit dispoziţiilor C. civ., nulitatea absolută poate fi invocată oricând, iar conform principiilor de drept quod nullum est, nullum producit effectum şi restitutio in integrum, în speţă se impune constatarea nulităţii actelor adiţionale la contract, încheiate ulterior, care nu au fost negociate, dar şi restituirea sumelor de bani încasate în baza clauzelor abuzive.

De asemenea, au susţinut că, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, intimata a acţionat cu rea-credinţă, în sensul dezinformării clienţilor cu privire la caracteristicile produsului de creditare în franci elveţieni, cu referire la dobândă şi curs valutar, a stabilit majorările de dobândă anterior încheierii contractului de credit, fără ca acestea să fie aduse la cunoştinţa clienţilor la data semnării şi a introdus o clauză de modificare unilaterală a dobânzii, tocmai în scopul de a avea o justificare contractuală pentru aceste modificări prestabilite.

Astfel, rata de dobândă aferentă primului act adiţional, încheiat în anul 2009, este o consecinţă a mecanismului abuziv de dobândă implementat de intimată, care a permis stabilirea unei rate de dobândă majorată faţă de cea iniţială, a cărei valoare nu era cunoscută la data încheierii contractului, iar al doilea act adiţional a vizat restructurarea creditului şi majorarea costurilor tot ca urmare a deciziei individuale a intimatei şi a fost semnat pentru a evita executarea silită.

Au mai arătat recurenţii că cele reţinute de instanţa de apel, în sensul că reiese din însăşi denumirea comisioanelor de procesare şi de administrare contraprestaţia pentru perceperea acestora, profesionistul neavând obligaţia să explice activităţile concrete pentru care le întreprinde, dar şi că respectivele clauze sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, ce nu necesită cunoştinţe tehnice sau de specialitate, contravin dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, Directivei (CE) nr. 93/13 şi jurisprudenţei CJ.U.E.

În acest context, au susţinut, în esenţă, că suportarea de către consumator a unor costuri aferente perioadei anterioare acordării creditului, pentru prestaţii necuantificate/nedeterminabile, al căror scop nu a fost identificat prin contractul de credit în mod clar şi inteligibil, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, exigenţele bunei-credinţe nefiind respectate, astfel încât se impune constatarea caracterului abuziv al acestor clauze şi restituirea sumelor reprezentând comision de procesare şi administrare, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data plăţii până la data restituirii efective a debitului principal.

Cu privire la clauza de risc valutar, au arătat că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că operează excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directiva (CE) nr. 93/13 şi a apreciat că prevederile contractuale vizând restituirea creditului în moneda în care a fost acordat nu pot fi analizate din perspectiva Legii nr. 193/2000.

În acest sens, au evocat jurisprudenţa CJ.U.E. şi au subliniat că, potrivit acesteia, art. 1 alin. (2) din Directiva (CE) nr. 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală, care figurează într-un contract încheiat de un vânzător sau furnizor cu un consumator, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei directive numai în cazul în care respectiva clauză contractuală reflectă conţinutul unui act cu putere de lege sau al unei norme administrative obligatorii, aspect care trebuie verificat de instanţa de trimitere.

Or, prin Decizia nr. 62/2017, Curtea Constituţională a României a statuat, cu efect obligatoriu pentru instanţele de judecată, că art. 1578 din C. civ. (de la 1864), care consacră principiul nominalismului monetar, este în dreptul naţional o normă supletivă, caracteristica sa esenţială fiind aceea că părţile pot deroga de la aceasta, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens.

În speţă, însă, susţin că nu au putut să îşi expună punctul de vedere cu privire la această clauză şi nici să negocieze o altă modalitate de plată, întrucât contractul de credit nu este unul negociat, clauzele acestuia fiind impuse de profesionist.

De asemenea, au arătat că instanţa de apel nu a analizat corect caracterul abuziv al clauzelor care prevăd restituirea creditului în franci elveţieni, raportându-se în mod greşit la prevederile dreptului comun, iar nu la jurisprudenţa CJ.U.E., respectiv cauza C-186/16 (Andriciuc şi alţii contra României), în care s-a reţinut, în esenţă, că instanţa are sarcina de a verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noţiunii de "obiect principal al contractului" şi măsura în care, deşi intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, cu referire la redactarea clauzei şi informarea consumatorului, în faza pre-contractuală, cu privire la consecinţele economice ale clauzei.

În acest context, au prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că intimata nu şi-a îndeplinit obligaţia de a-i informa cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, se expun unui risc de schimb valutar, dificil de asumat din punct de vedere economic în cazul devalorizării monedei în care îşi primesc veniturile, deşi era singura în măsură să ofere informaţii în legătură cu acest produs şi avea obligaţia să o facă; dimpotrivă, intimata a făcut o promovare agresivă şi înşelătoare a acestui produs, în condiţiile în care în România francul elveţian nu era o monedă folosită în tranzacţiile pe piaţa liberă.

În opinia recurenţilor, instanţa trebuia să analizeze, prin raportare şi la celelalte clauze din contract şi la mecanismul efectiv de tragere a creditului şi de plată a ratelor, în ce măsură s-a creat un dezechilibru semnificativ, în detrimentul lor, prin încălcarea obligaţiei de informare, dar şi măsura în care le-a fost transferat în totalitate riscul valutar.

În concluzie, au susţinut că, în speţă, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul lor, cu nerespectarea cerinţei bunei-credinţe, dar şi că, din această perspectivă, decizia instanţei de apel este una nelegală şi incompatibilă cu interpretarea Directivei (CE) nr. 93/13, prin prisma deciziei pronunţate de CJ.U.E. în cauza C-186/16 (Andriciuc şi alţii contra României).

În continuare, au arătat că, prin cererea de chemare în judecată, au solicitat restabilirea echilibrului contractual, inclusiv raportat la prevederile art. 970 C. civ., care permite revizuirea contractului de credit în baza principiilor bunei credinţe şi echităţii, temei asupra căruia instanţa de apel nu s-a pronunţat, statuările acesteia fiind eronate şi în dezacord cu deciziile Curţii Constituţionale a României, îndeosebi cu Decizia nr. 62/2017.

Au subliniat recurenţii că există o strânsă legătură între protecţia consumatorilor de credite instituită prin Directiva (CE) nr. 93/13 şi Deciziile Curţii Constituţionale, întrucât scopul legitim al legiuitorului constă în protecţia consumatorului de credite prin evitarea punerii acestuia în situaţia de a plăti sume de bani corespunzătoare contractului de credit, în condiţiile în care se invocă impreviziunea, în vederea înlăturării pericolului ruinei sale iminente.

Astfel, au susţinut că interpretarea corectă a riscului supraadăugat al contractului în contextul intervenirii unei situaţii care face ca obligaţia debitorului să fie excesiv de oneroasă sau injustă/inechitabilă este aceea care se referă la schimbarea împrejurărilor economice ce afectează valoric suma ce necesită a fi restituită de împrumutat, situaţie care atrage în mod obligatoriu intervenţia instanţei de judecată.

Or, în speţă, această schimbare nu poate fi decât "hiper-valorizarea" francului elveţian, fiind indubitabil că acesta este evenimentul care nu putea fi prevăzut şi care a cauzat schimbarea circumstanţelor în detrimentul lor; a considera că, indiferent de intensitatea variaţiei monedă naţională-monedă străină, debitorul consumator este cel care şi-a asumat atât riscul inerent, cât şi riscul supraadăugat, în contextul în care profesionistul nu şi-a respectat obligaţia de informare cu privire la riscul inerent al contractului, ar însemna golirea de conţinut a instituţiei impreviziunii şi negarea raţionamentului Curţii Constituţionale.

În încheiere, recurenţii au arătat că, în opoziţie cu cele reţinute de instanţa de apel, aplicarea teoriei impreviziunii nu este numai posibilă, ci şi obligatorie, în vederea înlăturării efectelor schimbării circumstanţelor ce se produc în continuare asupra lor, în calitate de consumatori.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 23 iulie 2018, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea completului de filtru din 20 noiembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

La 12 decembrie 2018, recurenţii-reclamanţi, prin avocat, au formulat în scris punct de vedere la raport, prin care au arătat că, faţă de concluziile reţinute prin raport, înţeleg să formuleze cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 din C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.) şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, "cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituţia României" în interpretarea dată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, solicitând, totodată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., şi suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a României a excepţiei de neconstituţionalitate cu care aceasta va fi sesizată.

Prin încheierea completului de filtru din 26 martie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, recursul fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 11 iunie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Totodată, prin încheierea completului de filtru din 26 martie 2019, pronunţată în dosarul asociat nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea formulată de recurenţii-reclamanţi privind sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate mai sus arătată.

Prin încheierea de şedinţă publică din 11 iunie 2019, judecata cauzei a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzelor C-81/19 şi C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La 18 decembrie 2020, recurenţii-reclamanţi, prin avocat, au formulat cerere de repunere a cauzei pe rol în vederea continuării judecăţii, întrucât motivele care au determinat suspendarea cauzei nu mai subzistă.

Prin rezoluţia din 30 decembrie 2020, a fost stabilit termen de judecată la 6 aprilie 2021, cu citarea părţilor, în vederea discutării cererii de repunere pe rol a cauzei şi, subsecvent, pentru continuarea judecăţii recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Printr-o primă critică, recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că, în ceea ce priveşte clauza iniţială privind mecanismul de aplicare al dobânzii, constatarea caracterului nul/abuziv al acesteia are ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară, constând în restituirea a ceea ce s-a încasat necuvenit de către pârâtă. Totodată, au mai susţinut că această situaţie afectează, implicit, şi actele adiţionale încheiate ulterior, care nu au fost negociate cu reclamanţii, fiind impuse de profesionist.

Înalta Curte reţine că, în cauză, clauza stipulată la art. 3.1 alin. (2) din contractul de credit în forma iniţială, chiar nulă fiind, nu a produs consecinţe pecuniare până la data încheierii primului act adiţional la contract din 09.03.2009, pentru a se putea pune problema unei eventuale restituiri a unor sume de bani încasate în baza unei clauze nule, întrucât, pentru primul an de creditare, dobânda era fixă (potrivit clauzelor de la art. 3.1 alin. (1) şi (3).6 necontestate de consumatori).

Prin actul adiţional nr. x/09.03.2009, părţile au convenit, "de comun acord", ca începând cu data de 07.03.2009, după primul an de creditare, dobânda curentă este aniversară variabilă, calculată după o formulă clar prevăzută în contract, în funcţie de Libor 6 luni, CDS 5 ani şi marja fixă a băncii (4%). Acest act adiţional nu a fost anulat de instanţa de apel.

De altfel, nici reclamanţii nu au avut o astfel de pretenţie. În acest sens, se cuvine menţionat petitul de la punctul 3 din cererea de chemare în judecată, potrivit căruia, faţă de clauza privind dobânda, reclamanţii solicitau restituirea sumelor achitate excedentar începând cu data de 03.03.2009 (după primul an de la data încheierii Contractului de credit), şi nu începând cu 03.03.2008 (data încheierii Contractului de credit).

Cât priveşte susţinerea potrivit căreia, caracterul nul al clauzei iniţiale privind mecanismul de aplicare al dobânzii contractuale afectează, implicit, şi actele adiţionale încheiate ulterior, care nu au fost negociate cu reclamanţii, Înalta Curte reţine că raţiunile ce au fost înfăţişate pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 3.1 alin. (2) şi art. 3.7 teza a doua din Contractul de credit încheiat la 03.03.2008 nu pot fi extinse la clauzele care detaliază acest tip de dobândă în Actul adiţional nr. x sau în Actul adiţional încheiat la 10.06.2013. Aceste acte adiţionale nu numai că sunt acte de sine stătătoare, ci, mai mult decât atât, nu au preluat nimic din neajunsurile formulării clauzei privind dobânda revizuibilă/variabilă din Contractul de credit încheiat la 03.03.2008 pentru a putea fi extinse consecinţele caracterului abuziv al clauzei mai sus arătate. În acest context, faţă de susţinerile recurenţilor cu privire la caracterul nenegociat al contractului/clauzei, se cuvine menţionat că nu are nicio relevanţă caracterul nenegociat al respectivei clauze contractuale atâta vreme cât aceasta este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil.

Aşadar, contrar celor reţinute în privinţa clauzei privind dobânda variabilă inserată în contractul iniţial, clauzele din actele adiţionale contestate, care se referă la dobânda aniversară variabilă au caracter clar şi inteligibil, în sensul că prezintă formula de calcul a dobânzii, valoarea ratei dobânzii curente (a se vedea art. 2.1, 2.2, art. 2.3 din Actul adiţional nr. x, respectiv art. 2.2, 2.3 şi art. 3.1 din Actul adiţional încheiat la 10.06.2013).

Pentru a concluziona, se reţine că instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe de fond cu privire la caracterul abuziv al clauzei de dobândă variabilă, inserată în conţinutul contractului de credit, în forma sa iniţială, însă, contrar soluţiei primei instanţe de fond şi susţinerilor formulate de recurenţi, atunci când instanţa naţională constată nulitatea unei clauze abuzive, aceasta nu poate să completeze contractul, modificând conţinutul acelei clauze. Jurisprudenţa C.J.U.E. este constantă şi unanimă în acest sens (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banca Espanol de Creditor, C-618/10, pct. 69, Hotărârea din 3 martie 2020, Marc Gómez del Moral Guasch, C-125/18, pct. 59), astfel că pretenţia recurenţilor de înlocuire a clauzei de dobândă variabilă cu propria formulă de calcul a dobânzii, atât din convenţia de credit iniţială, cât şi din actele adiţionale ulterioare, nu poate fi primită.

În concluzie, aşa cum s-a argumentat mai sus, caracterul abuziv şi nulitatea clauzei care reglementa dobânda variabilă nu a afectat prestaţia la care s-au angajat/obligat recurenţii-reclamanţi pe perioada de valabilitate a clauzei privind dobânda convenită prin contract, care era una fixă, valabilă exclusiv pentru primul an de creditare.

Abia în urma opţiunii exercitate de reclamanţi, la expirarea perioadei pentru care dobânda era una fixă, clauza privind dobânda variabilă a fost formulată clar şi inteligibil şi, totodată, a produs efecte începând cu primul act adiţional. Prin urmare, nu există niciun motiv pentru care convenţia/contractul de creditare nu ar putea continua în temeiul actelor adiţionale.

Reţinând, aşadar, caracterul nefondat al primei critici formulate, Înalta Curte va trece la analiza următoarei critici ce vizează comisionul de procesare şi comisionul de administrare, în privinţa cărora, autorii recursului au arătat, în esenţă, că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că profesionistul nu este obligat să explice activităţile concrete corespunzătoare acestui tip de prestaţie.

În acest context, au susţinut, în esenţă, că suportarea de către consumator a unor costuri aferente perioadei anterioare acordării creditului, pentru prestaţii necuantificate/nedeterminabile, al căror scop nu a fost identificat prin contractul de credit în mod clar şi inteligibil, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, exigenţele bunei-credinţe nefiind respectate, astfel încât se impune constatarea caracterului abuziv al acestor clauze şi restituirea sumelor reprezentând comision de procesare şi administrare, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data plăţii până la data restituirii efective a debitului principal.

Procedând la examinarea criticii formulate, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Împrejurarea că respectivele clauze nu au făcut obiectul unei negocieri individuale nu poate constitui un element suficient pentru stabilirea caracterului abuziv al respectivei clauze, întrucât, potrivit art. 3 alin. (1) din Directivă, transpusă în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze.

Totodată, instanţa de recurs reţine că, prin art. 1 din Legea nr. 193/2000 care transpune în dreptul naţional prevederile art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE, se instituie cerinţa de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale scrise, iar, sub acest aspect, se reţine că instanţa de apel a procedat la verificarea clauzelor care reglementează atât comisionul de administrare, cât şi comisionul de procesare.

Prin urmare, această cerinţă a unei redactări clare şi inteligibile se aplică în orice caz, inclusiv în situaţia în care o clauză intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, transpus în legislaţia naţională în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi este exclusă, prin urmare, de la aprecierea caracterului său abuziv vizată la articolul 3 alin. (1) din această directivă, respectiv, la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, această cerinţă de transparenţă impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13).

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare în mod clar şi inteligibil a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în hotărârea preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Prin urmare, potrivit deciziei preliminare pronunţate în cauza precizată mai sus, simpla împrejurare că o clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul unui comision, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului.

Totodată, în aceeaşi decizie preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de recurs reţine că, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunţată, instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare şi comisionul de procesare şi a reţinut că respectivele prevederi au un caracter inteligibil.

Totodată, cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Deosebit de relevant este considerentul nr. 44 al hotărârii C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss), din care rezultă că instanţa naţională trebuie să examineze dacă există contraprestaţie pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Aşadar, verificarea împrejurărilor de fapt anterior menţionate reprezintă o chestiune de temeinicie, care este rezervată instanţelor devolutive, excedând controlului de legalitate specific recursului.

În concluzie, în analiza caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează cele două comisioane, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistenţa unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Prin urmare, atât timp cât clauzele care reglementează comisionul de procesare, respectiv, comisionul de administrare sunt clare, atât din perspectiva componentei economice, cât şi din perspectiva serviciului prestat, nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, astfel că aceaste clauze nu pot fi considerate abuzive.

În raport de considerentele expuse, instanţa de recurs reţine că sunt nefondate criticile formulate de recurenţii-reclamanţi cu privire la comisionul de procesare şi comisionul de administrare.

Nici criticile referitoare la clauza de risc valutar nu pot fi reţinute.

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Contrar celor susţinute de recurenţii-reclamanţi, articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, atât normele imperative, cât şi cele supletive ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Aşadar, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanţi, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

S-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi. În sprijinul calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică în lipsa unei menţiuni exprese în contract pot fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"[…] actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurenţii-reclamanţi de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Cât priveşte pretinsa greşită aplicare a instituţiei impreviziunii, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, prin cererea de chemare în judecată, au solicitat restabilirea echilibrului contractual inclusiv raportat la prevederile art. 970 din C. civ. de la 1864, temei asupra căruia instanţa de apel nu s-a pronunţat.

Analizând această critică, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a efectuat o devoluţiune totală a cauzei, ci s-a pronunţat în limita a ceea ce s-a apelat.

Astfel, luând în considerare faptul că prima instanţă de fond nu a împărtăşit opinia reclamanţilor potrivit căreia restituirea sumei împrumutate ar trebui făcută în moneda naţională, pe motiv că, pe de o parte, contractul are ca obiect moneda CHF, acest aspect fiind cunoscut de reclamanţi, iar, pe de altă parte că, prin denominare, s-ar nesocoti dispoziţiile art. 1579 C. civ., dar şi cele ale art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, iar, în apelul propriu, reclamanţii au criticat sentinţa primei instanţe, susţinând, în esenţă, că, în virtutea principiului din regulamentul valutar, preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, Înalta Curte reţine că această critică, ce vizează pretinsa omisiune a instanţei de apel de a se pronunţa asupra aplicării instituţiei impreviziunii, este invocată "omisso medio", contrar dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care instanţa de recurs nu o va putea reţine în analiză.

Constatând, aşadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 558 din 19 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 558 din 19 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2021.