Suspension of civil appeal for failure to translate documents for foreign party under EU Regulation 1393/2007 and Romanian Code of Civil Procedure

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 23 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019 a suspendat judecata apelului formulat de apelanta DIRECŢIA VENITURI BUGET LOCAL SECTOR 2 împotriva sentinţei civile nr. 3583 din 24.09.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul A., conform art. 242 C. proc. civ..Top of FormBottom of Form

Recurenta DIRECŢIA VENITURI BUGET LOCAL SECTOR 2 a declarat recurs împotriva încheierii din 23 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, invocând incidenţa motivului de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului şi casarea încheierii recurate, cu consecinţa reluării dezbaterilor şi realizarea procedurii în limba română.

În argumentarea recursului, se susţine, în esenţă, că încheierea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor ce reglementează comunicarea actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, consideră recurenta că măsura de suspendare dispusă de instanţa de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor ce reglementează comunicarea actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (4) C. proc. civ., cererile şi actele procedurale se întocmesc numai în limba română; în contextul arătat anterior, dispoziţiile art. 5 din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13.11.2007 privind comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, stabilesc că numai în situaţia în care destinatarul refuză primirea actului judiciar, sub motiv că acesta nu este întocmit într-una din limbile prevăzute la art. 8 din Regulament, solicitantul este obligat să efectueze traducerea în limba solicitată şi să suporte cheltuielile traducerii respectivului act judiciar; potrivit dispoziţiilor art. 4 C. proc. civ., în materiile reglementate de C. proc. civ., normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor.

Înalta Curte, analizând încheierea atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Obiectul recursului de faţă este reprezentat de încheierea din data de 23 martie 2021, prin care Curtea de Apel Bucureşti a suspendat judecata în temeiul art. 242 C. proc. civ., având în vedere că apelanta nu s-a conformat dispoziţiilor stabilite prin rezoluţia de primire a cererii de apel, în sensul de a depune la dosar traducerea motivelor de apel şi a citaţiei, în limba arabă, în vederea comunicării către intimat, prin scrisoare recomandată.

În speţă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, nu poate fi primit, criticile formulate fiind nefondate.

Astfel, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 494 C. proc. civ., "dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune".

Potrivit art. 242 alin. (1) C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata "când constată că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în cursul judecăţii".

Suspendarea reglementată de norma citată este un caz de suspendare judecătorească, facultativă, şi constituie o sancţiune procedurală, instituind condiţia culpei reclamantului pentru neîndeplinirea unor obligaţii stabilite în sarcina sa în cursul judecăţii, corespondentul acestuia în faza recursului, cu aplicarea art. 494 C. proc. civ., fiind recurenta.

Funcţia acestui caz de suspendare este aceea de a sancţiona pasivitatea reclamantului în îndeplinirea acelor obligaţii care împiedică instanţa să finalizeze procesul.

În speţă, se constată că, prin adresa emisă la data de 06.01.2021, instanţa a solicitat apelantei să indice domiciliul intimatului, să traducă motivele de apel precum şi adresa de comunicare a apelului .

Apelantei i-a fost legal comunicată această dispoziţie, după cum reiese din dovada existentă la dosarul Curţii de Apel Bucureşti .

Ca urmare a solicitărilor instanţei, apelanta a depus o petiţie la dosar, intitulată "cerere de reexaminare" prin care, însă, aceasta nu s-a conformat măsurilor dispuse de instanţă, ci a solicitat ca întreaga procedură să se realizeze în limba română, cu respectarea dispoziţiilor art. 18 alin. (4) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 4 C. proc. civ. precum şi cu dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13.11.2007 privind comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 14 din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007, referitor la Notificarea sau comunicarea prin intermediul serviciilor de curierat,: "Fiecare stat membru este liber să efectueze notificarea sau comunicarea actelor direct prin intermediul serviciilor de curierat persoanelor având reşedinţa într-un alt stat membru, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau echivalentul acesteia".

Actele judiciare şi extrajudiciare transmise direct în unul dintre statele membre ale U.E. vor trebui a fi traduse, într-o limbă pe care destinatarul o înţelege sau în limba oficială a statului membru de destinaţie sau, în cazul în care în acest stat membru există mai multe limbi oficiale, limba oficială sau una dintre limbile oficiale ale locului în care urmează să se efectueze notificarea sau comunicarea.

Potrivit art. 14 alin. (2) C .proc.civ., părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea.

În egală măsură, conform art. 10 C .proc.civ. părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.

Dreptul la apărare, care decurge din dreptul la un proces echitabil consacrat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 6) este un drept esenţial în procesul civil, iar pentru respectarea acestui drept al pârâtului, trebuie să se asigure comunicarea cererii către acesta.

Aşadar, cererile şi actele de procedură vor fi redactate în mod obligatoriu în limba română, însă în ipoteza comunicării cererii de chemare în judecată către un pârât, cetăţean străin, care nu cunoaşte limba română, aceasta va trebui tradusă, în prealabil, prin demersul reclamantului.

Este adevărat că, potrivit art. 18 C. proc. civ., procesul civil se desfăşoară în limba română, iar cererile şi actele procedurale se întocmesc numai în limba română, principiu fundamental al procedurii civile.

Însă, în condiţiile în care dispoziţiile art. 18 C. proc. civ. vizează strict aspectele privind limba în care se desfăşoară procesul, modalitatea în care recurenta interpretează dispoziţiile legale exced valorii date de legiuitor.

Recurenta face confuzie între dispoziţia legală care prevede că actele procedurale se întocmesc numai în limba română şi obligaţia care îi incumbă acesteia de a traduce actele în vederea comunicării acestora părţii adverse, cetăţean străin în speţă, cu scopul de a îi face cunoscute pretenţiile.

Astfel, greşit susţine recurenta că, potrivit art. 5 din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13.11.2007 privind comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, numai în situaţia în care destinatarul refuză primirea actului judiciar, sub motiv că acesta nu este întocmit într-una din limbile prevăzute la art. 8 din Regulament, solicitantul este obligat să efectueze traducerea în limba solicitată şi să suporte cheltuielile traducerii respectivului act judiciar.

Aşa fiind, Înalta Curte observă că apelanta nu a dat curs solicitărilor instanţei de apel în sensul de a depune traducerea motivelor de apel şi a citaţiei, necesară pentru continuarea procesului.

Trebuie menţionat că recurenta era datoare a îndeplini obligaţia pusă în sarcina sa, chiar dacă era în dezacord cu instanţa în ceea ce priveşte necesitatea traducerii documentelor indicate, în condiţiile în care depunerea traducerii ar fi permis instanţei să comunice cererea părţii adverse, cetăţean străin în speţă, cu scopul de face cunoscute pretenţiile acesteia.

În acest context, nu se poate susţine cu temei aplicarea greşită a normelor ce reglementează comunicarea actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condiţiile în care procedura de comunicare prevăzută de Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13.11.2007, nu a fost urmată din vina recurentei, care nu a procedat la traducerea documentelor, astfel cum i s-a solicitat de către instanţă.

Pe cale de consecinţă, în mod corect Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că recurenta nu şi-a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa, de a depune la dosar traducerea motivelor de apel şi a citaţiei, în vederea comunicării către intimat, prin scrisoare recomandată, ceea ce a pus instanţa în imposibilitatea de a proceda la comunicarea documentelor necesare pentru continuarea procesului. Dezacordul apelantei cu privire la traducere nu se putea manifesta în mod legal prin refuzul de îndeplinire a obligaţiilor stabilite în sarcina sa.

Cum neîndeplinirea obligaţiei puse în sarcina apelantei a împiedicat desfăşurarea normală a procesului, prin imposibilitatea comunicării motivelor de apel şi a citaţiei, Înalta Curte constată că în mod legal Curtea de Apel Bucureşti a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta DIRECŢIA VENITURI BUGET LOCAL SECTOR 2.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta DIRECŢIA VENITURI BUGET LOCAL SECTOR 2 împotriva încheierii din 23 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2022.